Eticheta: oameni de la care invatam (Pagina 3 din 7)

Avem emisiuni şi oameni de calitate

Garantat 100% se numeşte emisiunea, Cătălin Ştefănescu o prezintă şi îi semnează parte din producţie.

Nu mai ştiu de când nu am mai văzut o  emisiune în limba română, care să nu mă trimită butonând pe alte canale. Şi vorbesc serios. Nu consum prea mult TV, dar îmi creşte inima când văd că parcă mai există o speranţă. Şi mi-au plăcut aşa: decorul, muzica, grafica şi genericul, prezentatorul – e unul din elementele de maxim echilibru în emisiune, se vede că nu e disperat după audienţă, că-şi cunoaşte targetul şi doar lui i se adresează- şi invitaţii.

Şi despre invitaţi voiam să vorbesc:

  • Raed Arafat – medic român de origine palestiniană, a înfiinţat şi coordonat SMURD.
  • Dan Cristea – câştigător al campionatului Mondial de Dezbatere (detalii aici)

Avem atâta nevoie de a ne arăta şi exemplele pozitive la televizor, de a-i vedea pe cei care au reuşit, care ne pot inspira şi motiva. Că de zburat creierii – străini sau propii- îţi vine şi fără să te mai deschizi televizorul. Pe dl Arafat îl mai văzusem, dar de băiatul ăsta – Dan Cristea– nu am auzit nimic. Împreună cu Nicoleta Lupea (ea studiază Finanţele momentan la New York) a câştigat campionatul mondial de Dezbatere şi a explicat puţin ce înseamnă asta. E un fel de simulare a discuţiilor care au loc între putere şi opoziţie, când fiecare vrea convingă că are dreptate. Bine, Dan e avocat de meserie, deci hobby-ul ăsta al lui se potriveşte de minune cu profesia.

Trebuie să arătăm că avem şi copii deştepţi şi frumoşi în ţara asta, nu doar gagicuţe aterizate de la estetician în reviste şi violatori în serie. Când ego-ul îţi permite să înveţi de la alţii e adevărata şansă la bogăţie.

sursa

Cel mai profitabil schimb

Dacă eu am un măr şi tu ai alt măr şi facem schimb, la final, eu voi avea un măr şi tu vei avea tot un măr.

Dar dacă eu am o idee şi tu ai altă idee, la final, vom avea amândoi două idei.

😉

* later edit: traducere după George Bernard Shaw

Respectul nu se învaţă

Nici nu se câştigă, respectul se menţine. Şi eventual se dezvoltă. Dar asta e altă poveste.

Mă roagă azi o ţigăncuşă într-un spital, să îi iau un cappucino de la automatele alea de cafea. Mi-a întins o hârtie mototolită de 1 leu şi mi-a spus că vrea doar puţin zahăr. Să fi avut, cât, vreo 20 de ani? 25? Niciodată nu m-am priceput la ghicit. Doar îmi dau seama că unii oameni nu ştiu să citească, dar ştiu să vorbească frumos, iar alţii au diplome şi titluri, dar au uitat formulele fundamentale de adresare.

Femeia nu ştia să citească, cel mai probabil. M-am gândit mult la ea azi. Şi am încercat să-mi amintesc cum era când eu nu ştiam să citesc. Cum e aia să vezi un semn şi să nu ştii ce vrea să zică. Ştiu doar că îi rugam pe ai mei să-mi citească la desene, iar tata îmi citea de la dreapta la stânga. Cică el numa’ aşa ştie. Şi-apoi, mai bine mă lipseam…

Dar, când eşti mic nu ţi se face de cappucino de la automat. Nu trebuie să citeşti pe ce peron s-aştepţi metroul. Pentru că de toate nevoile tale are cineva grijă. Oare cum e să trăieşti într-o lume a comunicării fără să ştii literele? Oare cât timp i-ar lua cuiva să îi arate cum se face. Că vorba aia, nu e limba chineză…

Nici n-am mai apucat să scot paharul cu licoarea, că am fot chemată de cineva. Dar felul în care mi-a strigat un  “mulţumesc” în urmă, mi-a amintit că degeaba alergăm după titluri înalte, că omenia nu se cucereşte la şcoală. Nici cu slujbe, oameni buni.

Din mici devenind mari

În viaţă, sunt oameni şi lucruri pe care tindem să le neglijăm. Uneori. Fiindcă ni se întâmplă întâmplări. Uneori. Si chiar dacă ele sunt minore, pentru nişte oameni mici ca noi, par mari. Adesea.

Iar când vom fi crescut şi ne vom fi uitat în urmă, ne vom fi dat seama de greşeală. Culmea e că ea -greşeala- nu rămâne mică prin contrast, ci creşte direct proporţional cu oamenii. Pentru a da naştere altora. Oameni şi greşeli, într-o determinare cu sens dublu. Şi rar cu sens pozitiv.

M-am regăsit în afirmaţiile fetiţei.

Şi mie mi-e frică de timp. De ce aş putea pierde. Cu sensul de rata. Chiar dacă ceasul meu bate în alt ritm.  Oficial, cel puţin…

Mama vorbeşte la Timişoara despre sănătate

Ai mei sunt amândoi frumoşi, deştepţi şi la Timişoara, momentan. S-au dus invitaţi să ţină o prezentare despre individul mileniului trei  în relaţie cu sănătatea lui. În principiu, despre plusurile şi minusurile din alimentaţia noastră cea de toate zilele. Cu riscul de a mă repeta, chiar sunt lucruri pe care le facem zilnic şi le facem greşit. Chiar dacă efortul de a le face mai puţin greşit, nu neapărat corect, nu e prea mare, iar efectele notabile, lenea tot ne doare.

Primul pas e să lăsăm informaţia să vină la noi. Al doilea e să lăsăm informaţia aia să acţioneze. Neinhibată de poftele noastre fabricate de alţii pentru noi, la televizor.

Mergeţi mâine s-o aplaudaţi pe mama şi pentru mine. Eu sunt în Bucureşti, Timişoara e departe şi mama e mare şi vaccinată. S-a dus fără mine. Dar mi-ar fi plăcut să fiu acolo 🙁 La Centrul de Afaceri din Timişoara (vizavi de sala Olimpia), mâine, la ora 1. Numa’ bine vă treziţi şi căscaţi urechile.  Apoi vă luaţi porţia de sănătate în locul cartofilor prăjiţi de la Mc. Să-mi spuneţi cum a fost!

(Iar blonda asta vă roagă să cugetaţi la un lucru până atunci: organismul nostru nu funcţionează pe datorie. Gândiţi-vă la asta de fiecare dată când daţi micul-dejun pe fondul de ten. Sau când trageţi de orele alea suplimentare pentru care oricum nimeni nu vă ridică statui. Însă voi plătiţi preţul sacrificiului propriului corp. E un preţ prea mare. Şi îl plătiţi în avans.)

p.s. Mama e medic. E prima dată când scriu chestia asta pe blog. E un om de la care avem multe de învăţat. Spuneţi-i c-o pup.

Curtea Veche şi Adrian Ciubotaru: o poveste cu dead end

Unii semnează contracte şi se jură în faţă lui Dumnezeu, fac prunci şi alimentează vise. Iar apoi îşi bagă picioarele în toate şi se fac că plouă.

Aici e întreaga poveste de care vorbeam. Despre o promisiune făcută unui om şi respectarea legilor junglei în care trăim. Unde nimeni nu ţine cont decît de pielea lui. Unde vorbele nu valorează nimic, cu atît mai puţin visele. Ba nici semnăturile. Curtea Veche nu e de condamnat fiindcă nu a respectat un contract. Asta se mai întîmplă. Dar e de condamnat pentru felul în care îşi tratează colaboratorii. E de condamnat pentru modul în care amăgeşte un om. Ca un bărbat care-ţi promite că te ia de nevastă, ca să ţi-o tragă exemplar. Apoi, mai şi reuşeşte, după care te întreabă cum te cheamă, doar ca să ştie ce apel să respingă la telefon.

Iar blogosfera a reacţionat. Nu ca un Toma Alimoş, fiindcă nu are ca armă decît cuvîntul. Pe care prea mulţi nu-l mai au. Iar blogosfera a reacţionat, nu fiindcă Adrian Ciubotaru a fost tras în ţeapă de către editura Curtea Veche, ci pentru că lui Adrian Ciubotaru i-au fost sfărîmate visele. Şi da, fiindcă Adrian Ciubotaru e unul de-al ei. De-al blogosferei, cu mîndrie.
Nu vă mai jucaţi de-a v-aţi ascunselea cu visele oamenilor. Că le puteţi pierde chiar şi de ei. Şi există oameni pe care pur şi simplu nu ne putem permite să-i pierdem. Nici pe ale lor vise…


imagine

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 110 queries in 0.550 s