Că nu ştiţi niciodată cât de rău gafaţi. Şi rar se mai drege busuiocul. Cu demnitate. Iar oamenii iartă, însă nu uită. Nici măcar copiii.
Cât număram ani câţi degetele de la membrele superioare, nu se punea problema de întrebări stânjenitoare şi presupuneri marcante. Ulterior, situaţia a început să se schimbe în viaţa unei fetiţe. Şi chiar dacă în adâncul sufletului meu -în slabă proporţionalitate cu buletinul- încă mă lupt cu pubertatea, au fost momente când m-a enervat faptul că au mai observat şi alţii chestia asta. Şi nu mă refer la coşuri pe figură, că bubele au înregistrat incidenţă preponderent pe creier, mai rar la suprafaţă.
Întâi, să mă explic. Am 22 de ani, 6 luni şi 4 zile (mulţi înainte, mulţumesc), prefer jeanşii, tricourile şi adidaşii. Mai încerc să fentez cu ceva tocuri, dar faţa nu m-ajută şi rar îmi iese. Repet am 22 de ani, merg pe 23.
În vara anului întâi (spre doi) de facultate, eram cu mama, ne întâlnim cu o tanti doctor (!) care începe a se minuna ce fată mare m-am făcut. Cu prinsul de fălcuţe şi nervi incluşi, tot tacâmul. Când dintr-un exces de politeţe se gândeşte să facă şi niscaiva conversaţie, mă întreabă în ce clasă sunt. (şi eu ziceam mereu că e mai complicat cu ăia micii, la care se cer scălâmbăieli, maimuţăreli şi variate interjecţii pentru o comunicare complexă). Notă explicativă: chiar dacă nu eram blondă pe atunci, eram convinsă că femeia glumeşte. Cum, frate, să mă întrebe în ce clasă sunt, mai eram şi cu fii-su la liceu. Şi ca să mă dau glumeaţă şi pe poziţie de primire glume cu copii, mă risc şi servesc: Păi, trec într-a cincia. Femeia mă crede. Faza se blochează tehnic. Mama -verde, albastră, violet, cu reluări din gama coloristică. Haha? Face, lasă va fi bine, o să te obişnuieşti repede cu trecerea de la învăţătoare la… gizăz craist! (că tot n-am mai zis asta demult). Tanti, eşti varză. Şi fără simţul umorului. Iar eu, fără faţă de douăjde ani.
Vara anului trecut, într-o capitală europeană, părinţii şi cu mine vrem să ne dăm cu busul ăla turistic. Necesităm bilete, ca tot românul fără potenţial infracţional. Eu fiind cea mai poliglotă din familie, ca să zic, că la vorbăreaţă nu întrec pe nimeni. Din familie (Nu solicitaţi detalii! :p)- îi cer la tanti 3 bilete. Care tanti mă întreabă cu un zâmbet tâmp un fel de “da’ tu câţi ani ai, puiule” pe limba dânsei, evident. (fac referirea cu respect, am toate motivele, o să vedeţi). Eu fiind mai blondă ca un pui la vremea aia, am divina inspiraţie să-mi declar o vârstă minoră de bun simţ şi zic: cinşpe. Tot pe limba dânsei. Şi primesc …. !!! bilet cu reducere pentru copii!!! (acordat până la 14 ani, după regulă). Şi ca să nu pară tanti chiar o tâmpită (că-i port respect pentru gafa convenabilă) vă mai spun despre mine: aveam la purtător un maieuţ, pantaloni scurţi, flip-flopşi, rucsac pe spate şi o şapcă pe scăfârlie. Nu întocmai unei domniţe de douăjde ani.
Şi de atunci, întâmplările ca asta se ţin lanţ. E un fenomen cascadă, care- o dată declanşat- e de nestăvilit. Azi m-a întrebat o altă tanti dacă sunt la şcoală. Şi nu eram în flip-flopşi, promit.
