Eticheta: mall

Până la urmă, nu m-am spălat degeaba pe cap!

Trebuie să știți cum se termină articolul de ieri, cel plin de frustrări, depresii și zăpadă. Povestea nu s-a încheiat cu părul curat, ci abia acolo a început, de fapt!

Continuare

Piţi şi merţane

Când ajunge provincia în Bucureşti, Bucureştiul -nu înţeleg de ce- simte obligaţia clocotindă în ospitalitatea domnească de a duce provincia în mall. După cum spuneam, şi noi avem frigidere şi pizza cu livrare la domiciliu, acolo în vârful dealului. Plus, ţinând cont de faptul că în ultima lună am fost mai mult prin Bucureşti decât prin alte locuri natale, nevoia mea flămândă de cultura magazinelor era suprasaturată de mult şi nu numai atât, dar foarte concentrată şi pentru viitor. Astfel să vă imaginaţi următoarea scenă: mătuşa mea probând diverşi pantofi prin magazine, iar eu proptindu-mi poponeaţa de orice obiect destinat proptelii.

Şi observând lumea dintr-un punct static, m-am întrebat -la vederea domnişoarelor bronzate la rotisor şi tăvălite prin fond de ten în plină vară- oare ele cum se simt în rolul ăsta? Am văzut fete cu eşarfe la gât, ‘eţi fi auzit voi că e trendy, dar aţi greşit sezonul, mamă. Oare asta e natura lor? Oare aşa arată comoditatea pentru ele? Mie îmi e foarte greu să asociez comoditatea cu o contracţie permanentă a orbicularilor gurii în atitudinea de monica columbeanu ori elena băsescu. Oare aspirina duce şi febra musculară de la buze? / Eu votez pentru naturaleţe. Asta cucereşte pentru că niciodată nu e fake. Iar fake-urile te încadrează în categoria ieftin (metaforic, nu economic). Nu, mulţumesc. Îmi place parfumul pielii mele proaspăt ieşite de sub duş, îmi place freza ciufulită de dimineaţa din oglindă şi îmi ador superstarurile de toate zilele. În capitală nu-mi ascund vreo clipă graiul ţărănesc, fiindcă ştiu că vorba mea corcită poate avea mai mult miez decât cinci fandosite de shopping center.

Iar altă realitate care m-a distrat: un merţan în parcare. De fapt, în visele lui intra în parcare. Alţii aveau de mult loc aici, dar şi visele cu merţane erau de mult. Ăsta săracu’, însă, nicicum nu izbutea să se înghesuie în vreun loc… Acuma, ai merţan, nene, ce mai vrei, şi loc de parcare?! (cea mai frumoasă maşină din lume nu mi-a dat vreodată asemenea probleme de geometrie)

Să vă stea-n gât! foamea, că altceva…

după un fapt real

Păstrăm locaţia, schimbăm personajele.

Trebuie să îmi vărs veninul stimulat de serviciile româneşti, care nici până în evoluata zi de astăzi nu au priceput atâta lucru că clientu’ nostru’ -stăpânu’ nostru’. În loc să îţi pupe picioruşele care te-au purtat până la ei în bodegă, care ar da faliment fără tine, stăpânul, angajaţii adoptă o atitudine cu efect direct de tăiere a poftei de mâncare.

Foame. Ăştia vor la Pizza Hut. Mie asta îmi aminteşte doar de o durere prea lungă de stomac, care şterge deliciul înfruptării din bucate. Dar nici nu apuc să zic nimic, că direct chelnărul ne hâşâie afară. Check this out: Noi =5 persoane. Mese libere sunt doar de 4 locuri. Propun să anexăm un scaun în aşteptarea unor vremuri mai bune. La care îşi deschide ăsta gura: da …de ce să ne înghesuim cinci persoane la o masă de patru, când putem să aşteptăm cu puţină răbdare să se elibereze una mare?

De parcă voiam să mă înghesui cu el. Şi să-mi şi facă cinste. Nu, dobitocule, departe de mine intenţia, iar tu, cu atitudinea asta de “aţi venit la noi, nici înghesuiţi n-aveţi voie să staţi, ‘raţ-ai dracului!” o să înfloreşti traficul de clienţi la taraba unde lucrezi. Traficul în sens DE LA Pizza Hut spre …oriunde altundeva. Felicitări, eşti bun!

Ca în Winamp, am dat skip şi am aterizat la următorul restaurant chinezesc. Căruia nu-i zice chinezesc, ci asiatic. O fi mai panoramic şi exotic în viziunea voastră, da’ sincer vă zic că numele restrânge puternic targetul. Că nu-i totuna China cu Asia iar omu’ are nevoie de date precise în ziua de astăzi. Mai ales omu’ care nu mai ştie exact pe unde a lăsat Dumnezeu şi ţara asta, doar e destul că ştie că e foarte mare. Sau aia o fi alta?  Of, geografia asta.

Ne aşezăm, vine unu’ după comandă. Vrem pacheţele de primăvară, ca toată lumea care are în plan o orgie culinară născută din orez. Nu avem, face. Avem orice, în afară de pacheţele. Dar…sper că nu vă grăbiţi, că durează. Avem numa’ doi bucătari. (oare uitasem să precizez că localul era aglomerat de noi şi încă un grup la o altă masă şi că tonul sugera: poate aveţi chef să mergeţi în altă parte şi vă reţin). Altceva? / O supă, zice vară-mea, că mă gândesc că asta merge încălzită şi vine repede. / Păi nu v-am spus că durează sau nu sunteţi atentă? Toate se fac pe loc!

Mda, şi e atât de multă lume, că servirea e aşa bună şi chelnării amabili, că nu fac faţă, domne, doi bucătari la o masă de clienţi. Să mă întreb retoric oare care e planul lor B pentru zilele aglomerate? Nu ar face sens, nu… Sau, am înţeles noi greşit şi ar trebui să fim chiar recunoscători că orezul se culege pe loc (ca o garanţie a calităţii), iar întârzierea şi incompetenţa au preţuri de lux. Şi să nu uităm de explicaţiile oferite de stimabilul angajat, care, fie vorba între noi, nu e plătit să ne facă nouă conversaţie de doi lei..

În doi timpi am dispărut de acolo.

Ce-i prea mult nu-i sănătos

Shopping city Băneasa

De obicei, eu sunt mai înceată. Decât ceilalţi ai mei, vreau să zic. Am atâta calm în oase că îi aduc la disperare pe mulţi. Graba e un fel de neologism în viaţa mea. Proaspăt intrat, dar puţin folosit. Că nu prea ştiu ce înseamnă, nu de alta. Aşa că, vă daţi seama că umblu uşor ameţită de viteza celor din jur. Asta mi-e starea normală. (Notă explicativă: jurul meu e Ardealul, unde lucrurile se întâmplă cu viteza melcului turbat)

Da’ ajunsă în city ăsta, unde lumea se mişcă mai repede şi decât lumea normală, în general, era să dau în greţuri de la ameţeală. La propriu. Diferenţa de două viteze şi atâţia ani lumină dăunează echilibrului meu psihic ardelenesc. Ca să nu mai zic de verdele orbitor în care erau vopsite uşile toaletelor. Îl ştiţi pe smiley ăla de la YM cu verde (:-&). Se potriveşte în frază. Şi se asorta cu peisajul.

Noroc cu acreala şi sictirul vânzătoarelor, că îţi mai tăia leşinul. Nu le pot înţelege pe fiinţele astea, îşi bălăngăne atitudinea puternic parfumată şi unghiile false cu asemenea stil, de ai zice că măcar 51% din Băneasa e a lor. Dar am dat şi de unele foaaarte drăguţe şi receptive la umorul nostru provincial. Cele de la Ipekyol şi Peek & Cloppenburg mi-au amintit de amabilitatea celor de la Cluj din mall. (Iar dacă asta e reclamă, foarte bine, pentru că merită)

Aventura s-a încheiat la orele serii, când muşchii noştri intrau în low-battery mode. E minunat că avem de unde alege. Însă varietatea asta a fost departe de a declanşa extaz, ci mai degrabă o inhibiţie de protecţie în capul meu blond (aştept ca simptomele să se extindă şi spre buget). Să nu mai văd paiete şi zorzoane, nici înflorituri şi volane. Let’s keep it simple, folks.

Iar intuiţia mea deloc profesionistă, dar profund umană zice că viitorul sună aşa: Simple is the new black.

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 119 queries in 0.152 s