Experienţa Viena a fost una grozavă. Ţin să menţionez asta din capul locului, pentru că am tendinţa de a bălăcări părţile care nu mi-au plăcut, lăsând publicului ascultător impresia că am suferit cumplit. Deci, nu vă bucuraţi prea repede, că m-am simţit grozav 😛

Însă, în autocar nu mai calc în veci. Drumul încolo a fost cum a fost, noroc că n-am avut pe nimeni lângă mine. În afara toaletelor infecte din autogările române şi multele ore (vreo 16) de mers – dar asta ştiam dinainte- nu a fost aşa chinuitor. Adică, mai bine intrări la muzee şi adidaşi la reducere decât 300 euro pe avion. Iar oasele-mi tinere s-au recuperat urgent din poziţia şezândă de pe scaunul maşinii.

Am călătorit cu Atlassibul, firmă sibiană cu tradiţie, vorba ceea. Da’ să vedeţi ce păţesc. Pe broşura care-mi însoţea biletul, scria că tre’ să suni să-ţi faci rezervare pentru întors şi vreo două numere de Viena. Buun. Sun, anunţ, luni seara am bus.

Ca precauţie, o rog şi pe mama să întrebe la autogara din Sibiu ÎNCĂ O DATĂ exact la ce oră pleacă şi dacă apar pe liste, ca să evităm neplăcerile. Mamei i se confirmă totul, deci, fără griji, cu biletul în geantă şi rucsacul în spinare, mă prezint la “check in-ul” din autogară (de parcă asta m-ar fi făcut să mă simt mai în avion). Duduia de la ghişeu îmi zice că îi pare foarte cunoscut numele, că am fost pe listele de ieri probabil, dar acum nu-s nicăieri. O rog să verifice, că n-are cum, doar am sunat să fac rezervare, biletul îl am cumpărat, cică ea ştie, dar eu nu apar şi asta este. Şi-mi zice să aştept, că poate mai rămân locuri libere şi pot pleca. Dacă nu, ea nu poate da pe nimeni jos şi cu asta basta.

La vremea aia mai erau două persoane care nu veniseră şi încă o grămadă de oameni care aşteptau. Dar eu eram singura cu bilet luat deja, plus convinsă că aşa se fac banii pe sub mână, pe locurile ocupate de cine vrea muşchii şoferilor. Că de unde era să ştiu eu câte locuri sunt de fapt libere şi cu cine se ocupă ele, etc. Mai ales că-l auzisem pe unu’ cum îi spunea altuia, să-i dea ceva la asta ca să aibă prioritate. Na super.

Şi atunci am sunat-o pe mama şi i-am zis că e situaţie de cod roşu cu dungi, a cărei rezolvare cere scandal. Am învăţat de câteva ori că există momente, când doar circul te mai salvează, când lucrurile trebuie să prindă proporţii, eventual şi reflectoare îndreptate spre ele, ca să apară soluţiile.

Adică, eu făcusem rezervarea. Bilet aveam. Dar nu puteam pleca. Un scurtcircuit care nu era din vina mea. Pe gagică n-o interesa. Păi atunci, nici pe mine. Şi dă-i cu scandalul! 🙂 Am scos-o din pepeni şi din toate răbdările, de m-am trezit ameninţată până şi de un domn, care a zis că mă dă cu capul de pereţi dacă nu tac. El m-a distrat, mititelu’, că era vizibil enervat, iar eu i-am răspuns aproape cu zâmbetul pe buze că îl rog să-şi aştepte rândul dacă vrea să vorbesc cu el.

Iar triplu-salt la trapezul frazelor ameninţătoare a fost atunci când am rugat-o pe duduie să-mi mai spună doar cum o cheamă, că eu am obosit să mă mai cert… Şi să vedeţi minune, am aflat că o cheamă Iulia şi că am un loc asigurat spre Sibiu.

Avea dreptate Andrei, când zicea ce scrie-n titlu. Şi mai povesteam eu însămi una – alta, mai demult.

Dar weekend-ul ăsta s-au actualizat în realitatea mea toate cele spuse. Asta în cazul în care mai credeam vreo secundă că până şi proştii ar mai avea o şansă pe lumea asta multă şi rea. Şi crizată, pe deasupra. Dar nici vorbă. Unii vor rămâne casieri în hipermarket toată viaţa lor, tocmai fiindcă nici asta nu sunt în stare să fie bine.

Nu ne permite sistemul! Să fim mai puţin proşti decât de obicei. Ajung sâmbătă la Chocolat, un local prea apreciat pentru ceea ce oferă. Adică, servicii mizerabile. Nu e prima dată când mi se întâmplă najpa la ei, că nu aş fi bombănit. Poveste similară, că pofta mea de cartofi persista. Însă aflu, că trebuie să-mi fie şi poftă de grătar dacă vreau cartofi, că ei nu servesc garnitura simplă. De ce? Fiindcă nu le permite sistemul. Şi cică şi căpşunile se bagă în tarta cu căpşuni doar în luna mai. Dar meniul şi clientul erau în martie. Bun, dincolo de faptul că deja aveam chef doar să-i secţionez carotida imbecilei cu şorţ de chelnăriţă, ne dă geniala replică: da’ eu cu ce sunt de vină?!

Fuga de responsabilitate şi nonşalanţa cu care unii se simt chiar bine în cretinitatea lor nativă mă bagă în sperieţi. Asta înainte de a mă enerva la culme. (Ştiu că nu e vina ei, dar ar trebui să ştie:

1. că reprezintă legătura între mine- client- şi conducerea localului şi
2. că asemenea răspunsuri imbecile nu se servesc. Nici măcar în loc de cartofi fără sare.)

Se închide casa! mă prinde ora blestemată a sfârşitului de program într-un supermarket. Aveam trei roşii şi o apă în coş, dar asta contează cel mai puţin. Şi pentru că educaţia m-a învăţat să nu doar iau, ci să mai şi plătesc, mă îndrept către casele de marcat. Dar în ţara asta şi ca să fii legal ai nevoie de bunăvoinţa unuia sau altuia. Ne-am plimbat pe la 3 case, care au urlat a “închidere” (nu era încă trecut de 22.00), până când am văzut-o pe o tanti menegeriţă, pe care am întrebat-o nedumerit unde putem şi noi achita roşile. A făcut femeia o ordine, de de-a dreptu’ s-a mai deschis o casă. Pentru roşile mele. Programul Carrefour de luni până sâmbătă până la 10 seara e pentru clienţi, nu pentru angajaţi. Ar trebui să li se explice asta.