Eticheta: imbecili oficiali (Pagina 1 din 3)

Ultimu’ non-răcnet: pungile branduite

Purtate pe post de prelungire a ţinutei tale, potrivite oricărei ocazii, oricărei ore şi oricărui scop. Fie că-ţi duci gustarea la birou sau şlapii la nuntă, tot de prost-gust eşti.

Să vă explic. Orice formă de plasă mie se pare urâtă, din principiu. Dar nu am înţeles niciodată de ce colegele de facultate veneau la ora de sport cu echipamentul de stat prin casă, dar transportat în plăsuţă Mango, trimisă de la neamurile din capitală. Sau Lee Cooper, mai autohton. În fine, după ce s-au trezit şi cu Guess în Cluj şi s-au împrietenit cu vânzătorii, fetele mele şi-au dat update la plăsuţe. Nu te joci cu te-ncurci, cine mai era ca ele!

Dacă-mi permiteţi, plasele astea de carton, branduite sunt făcute strict ca să-ţi cari textila de la magazin la dulap. Nu de alta, dar nu sunt gândite pentru sarcini mai mari, cum ar fi: ouăle de la găină sau castraveţii din piaţă. Că surprize-surprize nu se mai difuzează regulat. Şi-atunci să vezi surpriză!

E ca şi când umbli cu butelcuţa de Vitel în buzunarul de la uşa maşinii, dar o umpli la robinet. Iar eticheta e decolorată de soare şi de vremuri. E fals! Un sfat: oului îi stă bine în punga aia de zece bani, de la “abece”. Castravetelui, în coşul de piaţă, iar trenning-ului, în ghiozdan. Sau în geantă. Branduită ‘au ba. Iar la nuntă nu se merge cu şlapii decât, eventual, în picioare. Nu pricep de ce ne luăm încălţări-torturi cu asemena perseverenţă.

Probabil, fiindcă ne plac punguţele branduite?

sursa

Ultimul drum la Cluj

Anul trecut pe vremea asta simţeam pentru prima dată tensiunea acumulată între omoplaţi şi abia reuşeam să-mi descreţesc fruntea seara la culcare. Anul trecut pe vremea asta râvneam până şi la plăcuţele de înmatriculare cu simbolul capitalei pe ele, iar azi încep să văd frumuseţile Clujului aşa cum îţi aminteşti doar clipele frumoase dintr-o iubire apusă. Mai întâi ai nervi, te ia cu transpiraţii şi bugete lăsate pe la cosmetică, apoi intri în faza aia de dor, de nostalgie, de întrebări. Şi regrete.

Am fost la Cluj şi îmi cer iertare tuturor celor dragi pe care nu i-am căutat. Oare ar avea rost să le spun că am stat puţin şi că am avut nevoie de acel puţin pentru mine, pentru sufletul meu? Oare m-ar înţelege dacă le-aş spune că am lăsat acolo toate credinţele ţesute cu stângăcia-mi de copilă , luând în schimb convingerea că visele durează nici o clipă, iar fericirea atât cât eşti capabil să visezi?

Clujul m-a primit indiferent şi rece şi m-a lăsat să plec fără regrete. Niciodată n-am putut să strălucesc aici. Iar de data asta, până şi gradele de-afară îmi făceau în ciudă, fiind atât de gazde şi de generoase. Dar niciodată pentru mine… Există şi nopţi friguroase la sfârşit de august.

Am obosit să adun lecţii de abecedar, pe care oricum le uit până când dau testul. Şi am încetat a citi semne care să-mi hrănească demnitatea-nchipuită şi trasă-n poze fără blitz. Dar am început să mă îndepărtez fără să vreau de-un Cluj pe care l-am dorit fără să-l ştiu, pe care nu l-am înţeles fără să plec.
Iar zilele astea m-am săturat să trăiesc vieţile altora. Ştiu, am ani mulţi şi probleme puţine. Încă pot dormi până la amiaz şi mânca o cutie de ciocolată de-o dată. Nu am agendă, decât de telefon, şi nici oameni care să depindă de mine. Îmi permit să-mi ţin mobilul închis şi să nu pricep cum e aia cu “n-am timp“. Sunt în vacanţă şi n-am nici o vină.

Ca un prunc aruncat la gunoi, respir înecat, ştiind că pot să cresc chiar şi când plâng. Trăiesc. Însă putoarea de pubelă-ncinsă de orgolii infinite nu iese nici cu esenţă de Armani. Care, apropo, miroase tare bine.

La Cluj nu mă mai duc. De-acu’, să vină el la mine.

sursa 1, 2

Cu autocarul în străinătate? Think again!

Experienţa Viena a fost una grozavă. Ţin să menţionez asta din capul locului, pentru că am tendinţa de a bălăcări părţile care nu mi-au plăcut, lăsând publicului ascultător impresia că am suferit cumplit. Deci, nu vă bucuraţi prea repede, că m-am simţit grozav 😛

Însă, în autocar nu mai calc în veci. Drumul încolo a fost cum a fost, noroc că n-am avut pe nimeni lângă mine. În afara toaletelor infecte din autogările române şi multele ore (vreo 16) de mers – dar asta ştiam dinainte- nu a fost aşa chinuitor. Adică, mai bine intrări la muzee şi adidaşi la reducere decât 300 euro pe avion. Iar oasele-mi tinere s-au recuperat urgent din poziţia şezândă de pe scaunul maşinii.

Am călătorit cu Atlassibul, firmă sibiană cu tradiţie, vorba ceea. Da’ să vedeţi ce păţesc. Pe broşura care-mi însoţea biletul, scria că tre’ să suni să-ţi faci rezervare pentru întors şi vreo două numere de Viena. Buun. Sun, anunţ, luni seara am bus.

Ca precauţie, o rog şi pe mama să întrebe la autogara din Sibiu ÎNCĂ O DATĂ exact la ce oră pleacă şi dacă apar pe liste, ca să evităm neplăcerile. Mamei i se confirmă totul, deci, fără griji, cu biletul în geantă şi rucsacul în spinare, mă prezint la “check in-ul” din autogară (de parcă asta m-ar fi făcut să mă simt mai în avion). Duduia de la ghişeu îmi zice că îi pare foarte cunoscut numele, că am fost pe listele de ieri probabil, dar acum nu-s nicăieri. O rog să verifice, că n-are cum, doar am sunat să fac rezervare, biletul îl am cumpărat, cică ea ştie, dar eu nu apar şi asta este. Şi-mi zice să aştept, că poate mai rămân locuri libere şi pot pleca. Dacă nu, ea nu poate da pe nimeni jos şi cu asta basta.

La vremea aia mai erau două persoane care nu veniseră şi încă o grămadă de oameni care aşteptau. Dar eu eram singura cu bilet luat deja, plus convinsă că aşa se fac banii pe sub mână, pe locurile ocupate de cine vrea muşchii şoferilor. Că de unde era să ştiu eu câte locuri sunt de fapt libere şi cu cine se ocupă ele, etc. Mai ales că-l auzisem pe unu’ cum îi spunea altuia, să-i dea ceva la asta ca să aibă prioritate. Na super.

Şi atunci am sunat-o pe mama şi i-am zis că e situaţie de cod roşu cu dungi, a cărei rezolvare cere scandal. Am învăţat de câteva ori că există momente, când doar circul te mai salvează, când lucrurile trebuie să prindă proporţii, eventual şi reflectoare îndreptate spre ele, ca să apară soluţiile.

Adică, eu făcusem rezervarea. Bilet aveam. Dar nu puteam pleca. Un scurtcircuit care nu era din vina mea. Pe gagică n-o interesa. Păi atunci, nici pe mine. Şi dă-i cu scandalul! 🙂 Am scos-o din pepeni şi din toate răbdările, de m-am trezit ameninţată până şi de un domn, care a zis că mă dă cu capul de pereţi dacă nu tac. El m-a distrat, mititelu’, că era vizibil enervat, iar eu i-am răspuns aproape cu zâmbetul pe buze că îl rog să-şi aştepte rândul dacă vrea să vorbesc cu el.

Iar triplu-salt la trapezul frazelor ameninţătoare a fost atunci când am rugat-o pe duduie să-mi mai spună doar cum o cheamă, că eu am obosit să mă mai cert… Şi să vedeţi minune, am aflat că o cheamă Iulia şi că am un loc asigurat spre Sibiu.

Traficul arde, muncitorii se plimbă

E tabloul tipic de România: unu’ lucrează şi cinci se uită. (sau se cultivă)

Azi am făcut drumul Bucureşti – Sibiu în atâtea ceasuri, încât am epuizat şi setul înjurăturilor de rezervă. După ieşirea de pe autostradă, am dat de o coadă luuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu – uuuuuuuuuuuuuuuuuuuungă pe vreo 30 km. Am stat vreo 2 ore cu farurile stinse şi aerul condiţionat la turbo-jet. Chestia asta te poate obosi mai rău decât un drum până la Oradea, dus-întors. Parcurs pe bicicletă.

Când soarele-ţi prăjeşte pielea de pe mâna stângă, iar AC-ul îţi bate-n ceafă, tot ce îţi poţi dori e să emigrezi. Să te iei, să te duci, domne, cât vezi cu ochii, într-o ţară unde gramul de creier pe cap de demnitar a fost mai generos distribuit.

Pe Dealu’ Negru, la Deduleşti se lucrează. Modelul îl cunoaşteţi desigur. Ce nu înţeleg este de ce pentru 3 m pătraţi de drum înclinat a trebuit înnebunit tot traficul din zonă. De ce pentru o ditamai hardubaia cu gabarit depăşit a trebuit blocată circulaţia, când se ştie demult că-i greu la deal cu boii mici. Excepţie, în povestea noastră boii erau mari. Şi prea mulţi! Sau de ce tot muncitorii se ocupă de dirijatul circulaţiei, iar alţi muncitori, de compania celor dintâi.

N-o să pricep niciodată de ce alegem să facem lucrurile prost, doar fiindcă suntem obişnuiţi cu asta. Că doar nu s-o coace asfaltu’ doar ziua-n amiaza caniculară, şi nici caii putere nu s-or înteţi cu energie solară.

Unii nu au ce căuta în vânzări!

Avea dreptate Andrei, când zicea ce scrie-n titlu. Şi mai povesteam eu însămi unaalta, mai demult.

Dar weekend-ul ăsta s-au actualizat în realitatea mea toate cele spuse. Asta în cazul în care mai credeam vreo secundă că până şi proştii ar mai avea o şansă pe lumea asta multă şi rea. Şi crizată, pe deasupra. Dar nici vorbă. Unii vor rămâne casieri în hipermarket toată viaţa lor, tocmai fiindcă nici asta nu sunt în stare să fie bine.

Nu ne permite sistemul! Să fim mai puţin proşti decât de obicei. Ajung sâmbătă la Chocolat, un local prea apreciat pentru ceea ce oferă. Adică, servicii mizerabile. Nu e prima dată când mi se întâmplă najpa la ei, că nu aş fi bombănit. Poveste similară, că pofta mea de cartofi persista. Însă aflu, că trebuie să-mi fie şi poftă de grătar dacă vreau cartofi, că ei nu servesc garnitura simplă. De ce? Fiindcă nu le permite sistemul. Şi cică şi căpşunile se bagă în tarta cu căpşuni doar în luna mai. Dar meniul şi clientul erau în martie. Bun, dincolo de faptul că deja aveam chef doar să-i secţionez carotida imbecilei cu şorţ de chelnăriţă, ne dă geniala replică: da’ eu cu ce sunt de vină?!

Fuga de responsabilitate şi nonşalanţa cu care unii se simt chiar bine în cretinitatea lor nativă mă bagă în sperieţi. Asta înainte de a mă enerva la culme. (Ştiu că nu e vina ei, dar ar trebui să ştie:

  1. că reprezintă legătura între mine- client- şi conducerea localului şi
  2. că asemenea răspunsuri imbecile nu se servesc. Nici măcar în loc de cartofi fără sare.)

Se închide casa! mă prinde ora blestemată a sfârşitului de program într-un supermarket. Aveam trei roşii şi o apă în coş, dar asta contează cel mai puţin. Şi pentru că educaţia m-a învăţat să nu doar iau, ci să mai şi plătesc, mă îndrept către casele de marcat. Dar în ţara asta şi ca să fii legal ai nevoie de bunăvoinţa unuia sau altuia. Ne-am plimbat pe la 3 case, care au urlat a “închidere” (nu era încă trecut de 22.00), până când am văzut-o pe o tanti menegeriţă, pe care am întrebat-o nedumerit unde putem şi noi achita roşile. A făcut femeia o ordine, de de-a dreptu’ s-a mai deschis o casă. Pentru roşile mele. Programul Carrefour de luni până sâmbătă până la 10 seara e pentru clienţi, nu pentru angajaţi. Ar trebui să li se explice asta.

Şi brunetele gafează

Trebuie să vedeţi chestia asta!!! Apropo de doar înainte şi scos din context.

Locaţie: club Fabrica
Eveniment: concert pentru Erika
Personaje: Adi Despot şi domnişoara brunetă, pe care n-o cunosc, da’ nici nu-mi doresc (eu ştiam că e interzis consumul de alcool în timpul serviciului. Acum, depinde “care” serviciu)

Un sfat personal, îmi permit, că-s la mine pe blog: mai puţin ruj, mai multă atenţie. Că nu-ţi trebuie şcoli înalte ca să urmăreşti firul epic şi enumeraţia. A, şi zero alcool. Decât să gafezi, mai bine nu rişti.
Acu’ vă permit şi vouă. Să râdem!!! (că omu’ s-a enervat.)

via

Pagina 1 din 3

© 2007-2020 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 130 queries in 0.281 s