Eticheta: eforturi blonde (Pagina 3 din 4)

Libertatea-pe cale de dispariţie

Omul este liber prin dreptul său de la naştere.

Însă, de-a lungul vieţii sale întreprinde diverse acţiuni, care îl încadrează în clase, îl înghesuie în categorii şi îl supun unor datorii. Mai întâi merge la şcoală şi are lecţii de făcut. Apoi se angajează şi nu mai are voie să întârzie, că nu-i pontează ziua. Apoi se mai şi căsătoreşte, de nici numele nu mai e doar al lui. Iar în momentul în care produce de la un prunc în sus, s-a dus cu libertatea fără jenă. Că atunci tre’ să-ţi faci patul în fiecare zi, să te speli pe dinţi după fiecare masă şi nici să înjuri nu mai ai voie. Că doar nu vrei să dai celui mic un exemplu negativ.

Deci, cum rămâne cu drepturile noastre?!

Cine n-are pensionari sa-si cumpere!

Îmi povesteşte azi bunica mea (o poveste de pe la una din cucoanele ei auzită):

Începe aşa: după un fapt real.

Cică e coadă mare la ceva ghişeu. Mulţi domni şi multe doamne (predomină vârsta a treia) aşteaptă. Apare un alt domn mai zvelt şi mai târziu venit pe lume (mai tânăr, adică) cu nişte hârtii în mână, vizibil grăbit. Cu îndrăzneală ieşită din comun, ignoră coada formată şi se “bagă în faţă”. La care, un cetăţean (aşa se exprimă bunica) îi atrage atenţia foarte politicos: Trebuie că domnul nu ne vedeţi şi pe noi aici, că aşteptăm. La care, izbucneşte ăsta că da, m-am săturat de voi!!!sunteţi peste tot! nu mai pot, dacă ar fi după mine, v-aş împuşca pe toţi!

Iar domnul de la coadă îi răspunde calm: De acord. Dar să începem cu părinţii şi bunicii dumneavoastră.

A şti sau a nu şti

Cel mai des, ceea ce îţi doreşti, ceea ce vrei cel mai mult e acel lucru pe care nu îl poţi avea. Dar pe cât de dureros ar fi “să vrei”, cei care suferă cel mai mult sunt cei care nu ştiu ce vor. Eu sunt gemeni.

I rest my case.

Autobiografie în 5 capitole scurte

Postul acesta se vrea o continuare la “Să acceptăm eşecurile“. Am mai spus şi repet, căci cred puternic: e mult mai greu decât ne putem imagina să ne acceptăm ca ceea ce suntem şi ca o copie nereuşită a tot ceea ce am vrea să fim. Iar cel care a gândit în clipa asta că a luat-o pe lături blonda cu tastele în faţă e auto-suficient şi condamnat la plafonare. Fiindcă principala condiţie ca să te ridici e să vrei să te ridici. Iar judecăţile astea de valoare nu le-am încropit pe fugă şi nici din lipsă de inspiraţie.

O descrie extraordinară a procesului de evadare din prizonieratul eşecului:

Capitolul 1: Merg pe stradă. E o groapă adâncă în asfalt. Cad în ea. Sunt neajutorat. Nu e vina mea. Îmi va lua o veşnicie să găsesc un mijloc de scăpare.

Capitolul 2: Merg pe stradă. E o groapă adâncă în asfalt. Mă prefac că nu o văd. Cad din nou în ea. Nu-mi vine să cred că mă aflu din nou în acelaşi loc, însă nu e vina mea. Şi de data asta îmi va lua foarte mult timp să ies la suprafaţă.

Capitolul 3: Merg pe aceeaşi stradă. E o groapă adâncă în asfalt. O văd. Totuşi cad în ea. A devenit o obişnuinţă. Am ochii deschişi. Ştiu unde mă aflu. E vina mea. Ies imediat.

Capitolul 4: Merg pe aceeaşi stradă. E o groapă adâncă în asfalt. O ocoloesc.

Capitolul 5: Merg pe altă stradă.

(Portia Nelson via John C. Maxwell)

Primul pas e să te ierţi pe tine. Probabil şi cel mai greu. Iar apoi se termină auto-pedeapsa şi începi să ocoleşti gropile.

[s-a mai scris aici si aici]

Schimbarea la faţă

A mai trecut o vară…

Când am început postul acesta, încă nu era un fapt, ci un viitor. E 23.50. Când îl voi posta, va fi cu siguranţă un prezent. Dar dacă wordpress afişează ora începerii articolului şi nu ora la care apăs publish, va fi o minciună. Schimbarea la faţă datează în 6 august.

Şi cum să facem diferenţa între adevăr şi trecut, între prezent şi iluzie? Asta nu e afişată nicăieri?

Later edit: niciodată nu le poţi lua pe toate în calcul. Sunt variabile care se ascund de socotelile noastre. Şi îţi dau vara peste cap. Sau îţi pun viaţa în cumpănă.

Nota cinci, stai jos. Din Mersul Piticului nu se ating curcubee. Trebuie să-ţi iei zborul.

La mine era şase august deja.

Născut obosit

Suntem generaţia de sacrificiu. Aterizaţi pe lume înainte de ’89, dar crescuţi după.

Educaţi de oameni care au trăit în comunism. Care l-au iubit în gura mare sau l-au hulit în tăcere. Iar noi, copiii lor, am preluat sisteme de gândire pe care le-am implementat într-o societate modernă. Sau, după caz, le-am adaptat.

Suntem generaţia care s-a jucat şi “de-a v-aţi ascunselea”, dar şi “warcraft” în reţea. Noi nu am avut Barbie colorate, dar le-am văzut în reclamele străine. Nu am ştiut ce-i Monopoly, dar ne-a plăcut “Nu te supăra, frate!”

Noi nu am mâncat cinci feluri de ciocolată pe săptămână, doar am poftit când le vedeam la TV.

Pe noi, părinţii ne duceau la iarbă verde şi ne luau cu ei în concedii. Nu am avut bone, ci bunici la ţară.

Ne-am uitat la desenele de la 7 seara pe TVR1, iar apoi la “Dexter” pe Cartoon Network. (Mie ăsta nu mi-a plăcut niciodată)
Suntem generaţia care a dat admitere la liceu, Capacitate şi Examene Naţionale (sau cum le-o mai spune acuma). Ne-am luat BACul atât cu note, cât şi cu calificative. Am învăţat câte ceva pentru facultate sau ne-am înscris pe bază de dosar.

Noi am ştiut pe de rost comentarii la română, dar am studiat şi în străinătate.
Am abandonat cărţile şi am îmbrăţişat televizorul. Iar acum, abandonăm viaţa şi ne dedicăm netului…

Părinţii ne reproşează lipsa de acţiune şi reacţiune. Orele petrecute pe net şi lipsa sportului. Ei nu ne-au certat pentru muzica ascultată sau culoarea părului. Noi fumăm în faţa părinţilor noştri şi le aducem prieteni să doarmă în casă. Prieteni mai intimi sau nu. Nu le mai cerem sprijinul financiar pentru a termina o şcoală, ci direct un apartament pentru a-l ocupa pe parcurs. Vorbim cu ei la telefon, pe mess sau le trimitem sms-uri. Şi ne enervează că mintea lor nu funcţionează în sistem binar.

Iar, una peste alta, nu ştiu în ce măsura tranziţia, modernul şi năvala tehnologică ne-au uşurat viaţa şi împovărat spiritul.

Suntem generaţia Coca-Cola, bem cafea în cana de lapte, dar luăm pastile de somn.
Avem dureri de spate şi purtăm ochelari. Ne tratăm alergiile la doctori şi admirăm natural în poze. Vorbim în neologisme ieftine şi vedem filme pe dvd. Avem mobil, laptop şi restanţe. Unii şi job. Aşteptăm weekendul ca să mergem la shopping în mall. Doar miercuria mergem la multiplex. Mâncăm hamburgeri ori salate cu sosuri light şi mestecăm gumă sugarfree. Folosim fard waterproof şi ne dăm cu body lotion. Avem abonamente la spa şi gym ca să rămânem fit.

Avem deadline-uri stresante şi task-uri de îndeplinit. Bloguri obosite şi ticuri verbale gen “uarevaa” şi “gizăz craist“. Cunoaştem sensul “BRB” şi “WTF“, iar “LOL” folosim literalmente şi offline.

Însă, toate astea termină obosindu-ne îngrozitor.

Alaltăieri, colega mea de cameră se trezea pe la 11 căscând şi spunând cât e de obosită. HM?! De fapt, nu sunt obosită, doar am căscat :p Zilele astea mă întreba cineva, ce faci, eşti obosită, aşa-i?

Păi de ce să fiu, că numa’ ce s-a terminat vacanţa. Dar dacă vreţi, …sunt.

Şi ieri, mi-am dat seama că toate acţiunile noastre sunt iniţiate cu gândul la ce urmează după. Şi indiferent cât de minunate, extraordinare, constructive ar putea fi ele, noi tot obosiţi le facem. Şi neimplicaţi.

Credeţi în puterea minţii? Eih, subconştientul funcţionează ca un robot care face ce i se spune. Ce aude şi ce vede. Iar dacă propria noastră gură scoate atâta oboseală din ea, mintea va ajunge să creada că e adevărat şi să se comporte ca atare.
Haideţi să ştergem termenul din arhiva minţii noastre şi senzaţia din oase.

Şi mie îmi place să dorm, dar e vremea să-mi placă şi altele!

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 110 queries in 0.602 s