Nici curățenia nu mai e ce-a fost după ce devii mamă. Eu recunosc la orice oră că, de când am născut și crescut un copil (1an și 3 luni), standardele mele de curățenie au avut mult de suferit. Știți regula celor 3 secunde? (Când îți cade ceva pe jos…)
Ei, ce să vezi, recenta mea experiență personală arată că …
Mi-am făcut poză ca o pupăză, în baie, nu fiindcă nu aș fi una, ci fiindcă am fost întrebată cum e unde stăm noi în Roma cu bebeluș, că vreți să mergeți și voi. E un apartament pe o străduță foarte aproape de Via Nazionale, cam între Colosseum și Fontana di Trevi. Distanțele sunt acceptabile pe jos, noi am mers și până la Vatican pe jos, deși sunt aproape 4 km. Și deși aveam 10 kg de bebeluș în manduca. Dar așa suntem noi, mai sportivi (haha, glumesc grav aici, doar că înghețata trebuie justificată cumva!) Nu, adevărul e că până la Vatican am și luat metroul o dată din trei, dar asta numai fiindcă trebuia să fim acolo la 9.30 dimineața și ora aia am preferat să o petrecem dormind, nu galopând pe străduțe.
Am întrebat, în glumă, câteva prietene cum ar defini soțul sau iubitul, ca să râdem și noi un pic. Evident că toate îi iubim, că doar sunt ai noștri prin alegere, nu prin obligație, evident că ei sunt mai mult decât șosetele nestrânse și vasele neduse la chiuvetă, dar ne face bine să mai ieșim din aura asta a perfecțiunii afișate pe internet și s-o dăm pe glume, pe râs și voie bună. Ca între fete, băieții n-au voie 😉
”Soțul este acea persoană care, după ce duce gunoiul, se poartă de parcă ar fi făcut curat în toată casa.” (Ioana C.)
Ne-am văzut ieri, am trecut pe lângă tine pe stradă. Împingeai căruciorul, erai cu copilul tău. De fapt, erai într-o convorbire la telefon, cu căștile-n urechi. Mi-am amintit că ne mai văzuserăm și cu o zi-nainte, cred că în parc. Te-am recunoscut după felul în care țineai telefonul într-o mână și copilul în cealaltă. Cum îl dădeai pe leagăn cu un ochi lipit de el și altul, de ecran.
Introducere în atmosferă: am născut în Anglia cu o moașă la început, am terminat cu anesteziști și chirurgi în sala de operație. Toată sarcina mi-a fost urmărită de moașă (despre cum e o sarcină urmărită în Anglia am scris aici. Despre cum e o naștere în Anglia, am scris aici.)
Nu îi mai țin minte chipul. Știu doar că avea păr blond și lung și că era tânără. Dubios de tânără, dacă e să fiu sinceră. Îi aud însă și acum glasul, parcă avea clopoței care anunțau o mare sărbătoare.
Draga mea mami,
Știi, când devii părinte, ajungi să apreciezi altfel multe lucruri pe care le-au făcut părinții tăi pentru tine. Când eram în sala de nașteri, cerșind după epidurala aia care nu mai venea, m-am întins la un moment dat pe-o parte, am închis ochii și-am încercat să ies din mintea mea. M-am plimbat cu gândul prin vacanțe și copilărie, prin alte dureri și alte bucurii, ca să-mi treacă timpul cât mai repede și să nu mor, mamă, acolo grămadă, înainte de a-l vedea pe fiul meu cum râde. Și să știi că m-am gândit la tine. La cum o fi fost acum 30 de ani, fără anestezii și pretenții moderne, doar tu cu broboanele de sudoare ca boabele de struguri și ochii ieșiți din cap… și eu, mică tare, cu capul meu pătrat făcându-mi loc dintre coapsele tale. O, da, altfel evaluez acum cât de grozavă ai fost și cum ai luptat pentru mine chiar înainte de a mă cunoaște.
