Eticheta: blogosfera (Pagina 7 din 7)

Familia absentă pe blog

Din noiembrie 2007 am blog. Mi-am pus gândurile şi emoţiile acolo, fără nici cea mai mică intenţie de a le arăta cuiva. Era pur şi simplu o strămutare din word pe blog. Şi încet-încet au apărut comentarii, oameni care reveneau să citească. Fără să zic eu, băh, aici sunt, blondă şi cu gura mare. Intra lumea, cam maxim două persoane constant, să zic. Da, 2 persoane! Şi acum intră peste 200 pe zi. E puţin, ştiu, dar pentru mine înseamnă ceva.

De la o vreme a început să intre şi mama. Cam de la Crăciun şi de la povestea cu cea mai frumoasă maşină din lume. Iar de la o vreme s-a transformat în PRul blogului fără ca măcar să-şi dea seama. Tata a văzut blogul în “poze” şi în câteva printuri. M-a întrebat când am trecut pe punct ro, da’ ce înseamnă asta. I-am spus că e de bine şi să se bucure pentru mine. Nu l-am “pus” niciodată, şezi şi citeşte. Mi-aş fi dorit, însă, să îşi dorească singur. Nici discuţiile din casă, nici poveştile cunoştinţelor familiei nu i-au stârnit curiozitatea. Iar eu nu vreau să mă întreb de ce, că tare mă tem de răspuns.

Cam atât cu familia şi vizitatorii blondelor. Mama e singura prezenţă şi colo şi colo. Şi de aceea are acces nelimitat. Inclusiv la sufletul meu. Şi l-a câştigat, că ăsta nu vine la superofertă. În rest, am două prietene care intră mereu şi lasă urme :=). Doar una din ele cu blog. În rest, blondele sunt mai căutate de străini decât de ai lor.

Şi mă întrebam dacă e un fenomen izolat sau răspândit. Dacă, în general, familia dovedeşte aversiune faţă de blogul omului. Fiindcă, oricât de impersonal ar fi blogul în cauză, cel care te cunoaşte … te poate cunoaşte mai bine. Ăla care te ştie când râzi şi nu e râsul tău, îţi poate citi printre rânduri. Nu-i face lu’ Columb concurenţă într-ale descoperirilor, dar uneori detaliile contează. Deci doar mă întrebam…

Femeile se emancipează în blogRosferă

BlogRosfera.blogspot.com este o descoperire recentă, datorită acestui articol care s-a cocoţat în capul unei liste, n-am prea înţeles exact de ce, dar dacă e bine, eu mă bucur 🙂

Oricum, blogul mi-a plăcut mult, mai ales că e mai rapid decât feedburnerul meu care se mişcă în reluare ca la fotbal, puternic decalat ca timp. Plus, e primul site unde apare o categorie specială pentru bloggeriţe 🙂 nice.

Forgot your password?

Aşa cum ai încredere în popa când te spovedeşti, în doctor când îţi cască gura, tot aşa iţi trebuie “persoana” de încredere când vine vorba de siguranţa conturilot de pe net. Nu că aş avea eu mari secrete de stat, nici vorbă, ci numai secrete de blondă. La care ţin, de altfel.

Dar am avut noroc de oameni cinstiţi, să le dea Dumnezeu sănătate! Azi mi-am făcut cont pe friendfeed, am auzit că e ultimu’ răcnet. Şi cum ultimu’ răcnet, la mine ajunge de regulă ultimul, am zis, hai să fie asta excepţia. Bun. Dar când să mă reloghez, îmi tot interzice intrarea. Şi că forgot your password ori user incorect. Care user era slash adresa de email, deci, dacă în legătură cu parola mai am dubii, emailul şi blogul le ştiu şi la 4 a.m. de mă trezeşti (asta, dacă dorm atunci).

Bun, imediat mi-am dat seama unde-i hiba şi am remediat situaţia. Am resetat tastatura pe limba în care am parola şi gata, a mers. Ăsta e un defect de Firefox (proaspăt achiziţionat la îndrumarea “persoanei” mele de încredere), modificările de limbă se păstrează de la o filă la alta. Bine că m-a luminat ideea, că de nu, dădeam în bâlbâială de la căutarea de parole şamd.

Dar m-am gândit: oare e bine să-ţi încredinţezi parola (care-o fi aceeaşi la toate conturile de haicinci şi yahoo) cuiva pentru situaţii de urgenţă? Ştiu şi acum că îmi făcusem cont la dacos(autocare) cu o parolă banală, tocmai pentru a-mi putea ruga prietenii să facă rezervarea online (pe vremea aia :p nu aveam netul legat de gât). Şi îmi mai amintesc de o prietenă care considera schimbul de parole o dovadă de maximă încredere între ea şi iubitul ei. Chiar aşa să fie?

Pe mine mă enervează tentativele astea de control, că nici când m-a rugat să-i arăt mesajele de pe haicinci -care i se păreau lui într-un fel- n-am vrut. Pentru că nici în telefonul meu, nici în emailul şi cu atât mai puţin în sufletul meu nu se intră. Cu forţa.

Blogurile româneşti acum 2 ani

Navigând ca de obicei, am dat peste postul ăsta, datat din februarie 2006. Tema este “blogul în România”, iar autorul anunţă intenţia de a scrie şi un articol într-o revistă. În 2006 unii se mai jucau încă cu puţa-n nisip, vorba aia. Unii nici acum n-au încetat, dar să nu ne abatem de la subiect.

Interesante sunt şi comentariile, pentru a urmări viziunea unui om la momentul acela şi proiecţia ei în timp, la momentul acesta. În special, Andrei Roşca a dat dovadă de intuiţie fantastică ori e un vizionar care încă nici nu a uimit destul.

 Până de curând nici nu ştiam pronunţa cuvântul “antreprenor”  că mi se împleticea limba. Acum, aproape sunt în stare să şi explic cuiva ce vrea să zică..

Admir oamenii care ştiu să viseze mare şi asta nu din fotoliul din faţa TVului. Cred foarte puternic în programarea minţii umane întru direcţionarea paşilor spre visul măreţ. E o călătorie fantastică, în care să te îmbarci e mai uşor decât să vâsleşti. Fiindcă, aici, legea inerţiei nu funcţionează. Nici reguli nu sunt -doar să apeşi butoanele potrivite. Căci calea este uneori mai importantă decât destinaţia.

E blogul meu şi fac ce vreau!

 

De multe ori am auzit, pe blogul tău poţi face ce vrei. Bun. Eu aşa şi fac, dar să trecem la lucruri seriose :p. Cei care au câteva sute de cititori zilnic? Au ei oare o obligaţie faţă de aceştia? Că atunci când apari zilnic la TV şi ştii că oamenii te urmăresc şi pe net, mulţi oameni, dar diferiţi oameni, te gândeşti oare înainte de a posta, cum va fi perceput articolul respectiv? Oare se fuge de ridicol, oare cât se speculează cititorul? Şi oare cât e convingere proprie şi cât manipulare emoţională. Oare de câte ori se abţine omul să îşi scuipe afară părerea doar de teama de a nu fi catalogat rasist, misogin, barbar, etc. Citind blogul lui Cabral, care e unul din puţinele pe care le-aş recomanda oricui în stare să facă un click cu mouse-ul. În sensul că nu îţi trebe şcoli înalte în ale blogosferei ca să pricepi şi să îţi placă… 

Bloggerii scriu despre orice prostie. În afara blogurilor de nişă.Cică în România nu ai nevoie de aşa ceva pentru a “prinde”. Buuun. E şi adevărată treaba asta, cumva. Pe Bobby Voicu îl urmăresc de ceva vreme, cu toate că habar n-am de ce. Şi m-am semnat de la început Miruna, cu toate că iniţial nici pe blog nu mi-am dat numele real. De când urmăresc traficul, am văzut că de la el vine foarte puţin. Tocmai pentru că mă semnez în felul ăsta, iar comentariile nu put a genialitate. Şi totuşi, îl urmăresc. (acuma o să mă bănuiţi de obsesii şi o să mă trimiteţi să mă caut).La Ahilosu fac aproape zilnic click pe un link de la AdSense. Nici nu ştiu pe care, nici nu mă interesează. E vorba doar de centul ăla de la mine, pe care cred că îl merită. Doar nu mă costă nimic… E ca şi cu ăia de împart fluturaşi pe stradă. Le iau pe toate, dar le arunc în primul coş. Gestul e pentru om, nu pentru reclamă. (iar o să mă trimiteţi la psihiatru) 

Recent mi-am făcut cont pe Twitter. Care înseamnă să-ţi creezi o comunitate la care eşti conectat mereu, iar comunicarea se face prin mesaje scurte, care pot ajunge chiar si pe/de pe mobilul personal. Acuma, habar n-am ce să scriu acolo. Nu e oare penibil să anunţ că m-am trezit cu faţa la cearşaf şi nu mi-am spălat dinţii 3 minute, numa’ 2 juma’, am tras un pârţ şi m-am spălat cu Caramel-Shower Gel. Fiindcă da, lumea se scobeşte în nas şi face pîîîtţ, plus chestii mult mai greţoase. Dar despre pedofili şi cocalari nu ne sfiim să vorbim. Cu toate nu toţi facem ca ei. Şi atunci, unde e limita morală în ceea ce ar trebui scris? 

 

 

later edit: nu ştiu ce figuri de weekend face wordpressu’, dar anumite linkuri nu vrea să le posteze colorat. Da’ îi vin eu de hac, nu vă temeţi!

Prejudecâţi şi paradoxuri în blogosferă?

Prima “cercetare” pe care am executat-o cu scop informativ în legătură cu subiectul “BLOG” a fost undeva prin preajma ultimului RoBlogFest, în intenţia de a publica materialul în Ziarul Studenţesc. Asta nu s-a mai întâmplat, căci evenimentele s-au precipitat, toată presa vuia pe tema asta, iar noi nu voiam să plictisim studenţii.

Cert e că atunci am văzut pentru prima dată “Cristian Manafu” pe ecranul monitorului şi pe el într-un filmuleţ pe Youtube, în care -şi acum ţin minte- spunea că tocmai asta e marea limită a blogului -faptul că nu are limită. Fiindcă oricine poate ajunge oriunde, să citească orice, iar atunci se complică treaba. Nu e chiar aşa uşor să-l aduci pe om la tine să citească bolboroseliile, când poate merge oriunde altundeva.

(Uite, Tudor Chiriliă. E un fel de blogger conştiincios, însă fără a se implica direct în blogosferă. Şi nu duce lipsa de trafic, har Domnului! Însă el mizează pe imaginea lui profesională (şi pe toate adolescentele isterizate şi cu acces la net). Îşi foloseşte blogul într-un fel isteţ pentru o promovare nouă la noi, pe care o controlează direct. Păstrează o distanţă clară de viaţa lui privată, probabil şi blogul e un job. Dar cred că îi face plăcere. Şi eu am fost o adolescentă isterizată, acum sunt doar isterizată.)

De Zoso citisem prin presă, inclusiv minunăţia că e primul blogger român care apare în Wikipedia. Am privit cu uimire blond-admirativă acest fapt, până s-a dezlegat misterul şi mi-a spus cineva că în Wikipedia oricine poate scrie cam orice. Bine, să zicem că Zoso nu e oricine, dar încă nu am o vechime suficientă ca vizitator al blogului său pentru a emite o părere coerentă. La prima vedere, cred că e băiat isteţ pentru că rămâne în top, chiar dacă e poate unul din cei mai înjuraţi români din blogosferă. Pentru că nu se ia numa’ de Băseşti şi mătuşi Tamara, ci inclusiv de nea Caisă ăla din faţa blocului. Iar paradoxul se construieşte la punctul în care realizezi că multe (eu nu am simţul estimărilor procentuale) din comentariile lăsate la el sunt înjurături de mare clasă. Îmbrăcate în ţol festiv, aşa ca atunci când îţi scoţi căţelul duminica la plimbare.

Tot atunci aflam un fapt care continuă să fie de actualitate (din câte îmi zice google): că şi blogosfera e o lume a bărbaţilor. Aş spune că doamnele au lucruri mai importante de făcut decât să taie frunza pe net, dar mă abţin. Cert e că fenomenul se manifestă nu doar cantitativ, ci şi calitativ. Adică, blogurile de top au autori masulini. Mare mi-a fost mirarea, când a răsărit în articolul ăsta din Biz “un blogger în fustă”, după cum i-am spus. Şi mă întreb… oare de ce doar 1?

(Personal, citesc şi blogurile fetelor, uitaţi-vă în blogroll că nu mint. Şi nu vă imaginaţi că din spirit de solidaritate. Dar de multe ori, am văzut fete cu user din care nu poţi trage o concluzie privind sexul deţinătorului)

Okay, blogosfera are câteva prejudecăţi referitoare la sex (ăla din codul genetic, nu ăla de la TV) şi la locaţie. Asta cu domiciliul bloggerului e un paradox în sine, căci limitele netului sunt fluide, dacă sunt, mă-nţelegeţi… Doar că amu au răsărit întâlnirile între bloggeri, bisericuţele şi prieteniile, iar ora fixă se dă, ca de obicei, în Bucureşti.

O altă limită depăşită de anonimatul, pe care ţi-l conferă internetul, este vârsta bloggerului. Am auzit cu toţii de copile de 7 ani şi puşti de 11 care povestesc poveşti cu făcutul ghizdanului seara pentru a doua zi la şcoală, când dau dictare şi nu ştiu unde vine linuiţa în expresia “să fim serioşi!”. Pardon, fără cratime pe-acia, dar întotdeauna e bine să gândeşti mai întâi şi doar apoi să scrii. Exact my point! (Personal, sunt sceptică în ceea ce priveşte veridicitatea compunerilor la şapte ani, dar dacă e adevărat mi-e milă şi atât. Eu încingeam nişte jocuri la vârsta aia, de nici la masă nu-mi trebuia când mă chemau.)

Însă, întotdeauna primul contact e cu conţinutul blogului şi doar apoi cu autorul lui. Mie mi s-a întâmplat să ajung pe teoblog.net şi să revin chiar. Iar într-un târziu abia, am făcut clickul care mi-a adus informaţia că băiatul ăsta are 17 ani. Eu am 22. Nu e mare diferenţa, dar mă gândesc aşa.. când eu eram “domnişoară, la liceu”, el era în clasa a…treia?! Da, posibil. Şi cu toate astea, mă interesează ce scrie. M-am şi abonat şi îl felicit.

Însă nu pot să nu mă întreb oare câtă compatibilitate există între generaţia mea, cea de peste mine şi asta la care abia îi dau ochii? (asta e împărţirea lumii înainte şi după blonda asta) Oare ce credibilitate prezintă o puştoaică în faţa unui cititor trecut de 40? V-aţi mira să ştiţi câţi prieteni de-ai părinţilor mei intră aici pe blog. (cu toate că s-ar putea să exagerez deja cu punctul ăsta de referinţă, că încă n-am pus eu coada la prună. Dar poate tomcai de asta e relevant.)

Oare ce înseamnă să te faci de mândra minune sau Contează în ochii cui te faci de ruşine? Sau ambele exprimări sunt expirate în update-ul constant din online…

Pagina 7 din 7

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 110 queries in 0.551 s