Eticheta: blogosfera (Pagina 5 din 7)

Am fost şi eu la Web-Club

Hm, şi asta mă face membru? Habar n-am, da’ atâta vreme cât nu presupune consum de lichide ciudate ori rugăciuni la ore fixe (glumesc), m-aş bucura.

Să vă zic ce am văzut: Locaţia a fost la înălţime- şi la propriu şi la figurat- Orange Concept Store. Tare bine s-a potrivit cu şoşonii mei de eschimos şi starea interioară de “fără tocuri“. Până şi părul mi s-a sucit invers astăzi :p Era scena, unde unii oameni au vorbit. Despre lucruri. Care -unele- sper să se întâmple cât mai rapid, fiindcă dorim să creştem copii (chiar dacă nu sunt ai noştri), nu roboţei, nu-i aşa, Sandra? Îmi pare rău că nu am dezvoltat taclalele cu fetele, că tare îmi place de ele, da’ Maria a zis să ne vedem la party sâmbătă, că precis e fain.

Am cunoscut lume cu care interacţionam doar virtual,  Vlad Bogos, SwaMp, artistu, t3mb3, Mihai (sper să nu visez căprioare la noapte!!!) şi am revăzut o grămadă de feţe, dintre care Buddha mi-a citit gândurile la un moment dat şi a râs pe sub mustăţi, Sorin şi Ahilosu (dacă am uitat pe cineva, strigaţi îndată, nu e proastă creştere, ci ora colgate depăşită)

Am mulţumit lui Cristian Manafu pentru invitaţie şi am plecat spre “căşi”. Concluziile sunt următoarele:

  • lumea se minunează (nu ştiu dacă de bine sau de rău, dar încă se mai ..) când aude cum vorbesc
  • Dragoş Bucurenci ne-a dat o lecţie de domnie
  • am ratat o fază şi, astfel, o nouă cunoştinţă 🙁 să mai zică cineva că nu-s modestă, ia! (Fraza Următoare, ai legătura!)
  • totul este percepţie şi determinare,  când te vei uita în sus la cineva, în mod reflex, de acolo te va şi privi înapoi, asta…dacă te va vedea
  • blondele dau culoare oricărui peisaj fără să facă nimic :/
  • iar, în final, cu toţii vom muri offline!

LE: cer scuze, A.Faith. Bine c-ai zis.

Test fulger

Bogdana Butnar propune un exerciţiu de imaginaţie, un fel de social media research. Ca o leapşă: se dau 5 branduri autohtone şi tre’ să scrii primele 3 cuvinte care îţi vin în cap ca asociere. Test fulger, nu ne gândim prea mult, că time is money şi creativity is impluse.

La ce mă gândesc eu:

  • Doncafe: nou, necunoscut, curios
  • Farmec: românesc, calitate, ojă
  • Logan: prost, formă, urât
  • Altex: halat, albastru, variantă
  • Rom: ciocolată, ambalaj, oribil

Poate vreţi şi voi, detalii aici.

S-a făcut un top 50 bloguri feminine zilele trecute, unde  hop şi eu . E binevenită iniţiativa gagicilor, dar unde e Pyuric, probabil cea mai cunoscută figură feminină a online-ului românesc? (Ştiu că e în mai multe locuri deodată şi că e greu focalizabilă, da’ trebuie să apară şi ea undeva.)

Mâine seară se întâmplă Erika reloaded, un concert Spin, Direcţia 5 şi Vama în Club Fiat 500 Cabaret. Intrarea costă 30RON, toţi banii mergând în contul fetiţei. Încerc şi eu să ajung, mai ales că şi muzica o să-mi placă mult de data asta 🙂

În rest, vijelia aproape îmi scoate obloanele din ţâţâni, nici până la colţ nu-mi vine să ies, mi-e frig, mi-e foame, mi-e somn…

Continuarea “începutului”

Că tot am fost întrebată de ce am pornit blogul ăsta. Am mai zis, oricum nu e prea interesant. Important, însă , pentru fiecare fiinţă raţională şi posesoare de calculator cu conexiune la net este nu de ce şi-a făcut blog, ci de ce l-a întreţinut.

Văd multe referiri la “bloggerii mici” sau la “oamenii cu blog”. La toţi cei care şi-au făcut un cont (gratuit sau nu) şi au început să scrie. Primele zece posturi stânjenitor de ridicole, urmând ca obişnuinţa să umbrească ridicolul. (Ca şi cu postatul meu pe Twitter, unde încă nu m-am obişnuit). Iar regula asta se aplică şi în cazul bloggerilor de profesie. În cazul vedetelor cu blog. În cazul VIPurilor din online. Pentru că toţi făceam caca pe noi la începuturi.

De voie, de nevoie

  • Unii scriu pentru bani, pe bune, nu pe poveşti. Că or fi început ei pe bâjbâite treaba asta cu blogurile, părându-li-se un update auxiliar jobului, nu discut. Dar din primăvara lui 2006 încoace, singura bucurie profesională e plimbarea cu liftul de sticlă al faimosului Howard&Johnson din buricul Romanei.
  • Tot din categoria celor care scriu de musai sunt ăia pe care îi obligă şeful. Că doar nu poţi lucra în branşă fără a te alinia şi supune trendului. Am auzit în repetate rânduri “Pe mine m-a pus şefu’ să-mi fac blog”. Suuuper, ai toate şansele să-l faci cu drag. Ca atunci când te punea mama să dai cu aspiratoru’. Ştiai şi singur că ar trebui, dar tot să baţi mingea-n curte ai fi preferat.
  • Şi dacă suntem la categoria obligatoriu, în ordine descrescătoare intensităţii, urmează ăia care vor să fie ca cei de la primul punct, tot pentru bani. Longevitatea lor e însă relativă şi discutabilă. Succesul – supus legilor probabilităţii.

Dar nesiliţi de nimeni

  • La graniţa dintre cele două clasificări principale stau cei care au început dintr-o pasiune cu iz patologic, pe care au transformat-o în realitate, iar blogul e un fel de must în munca lor actuală. Sunt cei care şi-ar dori mai mult timp pentru cele 24 de ore.
  • Apoi sunt cei care scriu pentru trafic. Fără a scoate vreun ban. Cei care ştiu că e bine să scrii cât mai multe posturi pe zi. Care ştiu ce-i aia SEO şi-l înjură pe zoso. Cei care delcară că online-ul românesc e un rahat puţitor, dar trag niscaiva speranţă să-i bage şi pe ei careva în seamă. (eu aş zice că e mai mult gălăgios decât puţitor, şi asta din cauza agitaţilor de gen)
  • Când hobby-ul devii tu însăţi/însuţi. Când gândurile ţi se proiectează pe lumină. Când te loghezi chiar şi pentru două fraze, indiferent de cât (n-)ai dormit. Când te enervează baba din metrou şi îţi aşezi un text în capul tău ca topic. Când îţi râde-n nas o doamnă chioşcăreasă cu mai puţină scoală decât toate vacanţele tale, la un loc. Când îţi vine să pici cu ceară, să calci cu maşina, să împarţi pumni şi bobârnace.   Ne place, fiindcă ne jucăm. Cu cuvinte, cu imagini, cu stări şi cu emoţii. Ne construim o realitate paralelă, echivalabilă cu cea a jocului din copilărie. Unde toţi ascultă regulile tale. Şi nimeni nu îţi ia jucăria. Unde suntem, pe rând, preşedinţi, blonde sau sfinţi. Sunt convinsă că oameni hanicapaţi social pot trece bariere imaginare prin instrumentul blogului. Oameni complexaţi îşi pot descoperi calităţi şi profita de ele. Oameni cu potenţial pot căpăta încredere în sine. Regăsindu-se printre rânduri. Pe blogul personal.
  • Şi-aş mai aduce vorba despre cei care suferă deja de oaresce (vezi ghilimelele unde e cazul) notorietate în topuri şi, automat, multă cenzură în scriitură. Sunt ăia pe care i-a concediat şefa, după ce a citit pe blog că îi mirosea gura a mortăciune. Sau şeful despre prestanţa lui jenibilă în anumite situaţii mai…scoase din context. Sunt cei care nu-şi mai postează toate gândurile de riscul supraexpunerii la judecata colectivă. Cu consecinţe la nivel individual. Aici e vorba, în primul rând, de cei aflaţi deja în lumina reflectoarelor. Cei care au de conservat o imagine sau de demolat nişte prejudecăţi.

Eu nu întreb de ce ai început. Căci eu însămi am început multe si-am terminat puţine. Eu întreb de ce ai continuat.

Invitatii, cu drag

Atenţie, Provincia e aşteptată în capitală! (cu toate că “provincia” nu îmi place cum sună) Însă ştiu că pe blogul meu intră mulţi Clujeni (:***) şi Sibieni (:***), pe care (dar nu numai) poate îi tentez să facă o excursie la evenimentul care urmează în domeniul ăsta de ştiinţe virtuale :p La Netcamp, mai exact. Haideţi, că e super iniţiativa, cică primiţi casă şi masă, aproape aş aplica şi eu, că tot îmi scrie Sibiu în buletin 😉 Detalii găsiţi la Cristian Manafu; ştiu că nu sunt invitaţii câte cereri, dar e un început de care vreau să profitaţi. Sau, măcar să ştiţi ce pierdeţi :p

Şi dacă tot sunteţi în zonă, daţi un semn, eu dau un ceai de scorţişoară. Spor la clickuri şi drum bun 😉

Azi am lenevit toată ziua. Afară bate vântul şi pare frig, da’ eu numa’ cu nasul am dat. Şi mi-e urât că trebuie să cobor după apă de băut. Dar am o linişte din aia de sărbătoare în casă…colindele cântă în surdină, deja se lasă seara, nu mai vreau să se termine ziua asta… şi ca să nu fiu singura nebună de pe lume, vă invit să lăsaţi atmosfera de iarnă şi în calculatorul vostru (am găsit nişte wallpapere de Crăciun aşa frumoase), să nu uitaţi că duminică aprindem prima lumânare din Adventskranz! Musai să-l aveţi pe masă până atunci….

Cred că îmi fac o ciocolată caldă şi o sun pe bunica. Ceea ce vă invit şi pe voi să faceţi 😉

Winter Waltz


De fapt, piesa asta voiam să o pun, da’ nu am găsit-o decât aşa.

Blondele se joacă

Primul meu interviu…înainte de a mă face “Andreea Esca” :)))

Merci frumos, Sana!

Blogosfera ia atitudine!

Un zâmbet nu e de vânzare

Se întâmplă lucruri uneori care funcţionează cu efect de palmă, ia tembelule de cia, să te trezeşti puţin, că prea bîjbîi de bezmetic pe norişori pufoşi în stratul al nouălea de cer. Să îţi îngheţe şi ţie chiloţii la propriu şi să tremure carnea pe tine, chiar dacă ai maşină cu climă automată şi airbaguri săritoare. Să îţi chiorăie maţele cu ecou de gol, că tot îţi vorbesc nutriţioniştii despre reeducarea senzaţiei de foame. Şi să te taie pişu în toiul câmpiei întinse, fără OMVuri cu cafeluţe aromate şi toalete dezinfectate. Că poate ai uitat cum e.

Astea sunt lucruri care încă ni se pot întâmpla. Însă figura lu’ mamă-mea de pe retinele proprii n-o va putea şterge nimeni vreodată. Sau îmbrăţişarea mereu prea forţoasă a lu’ tată-mio nu mi-o va scoate nimeni din pori. Nici mesele noastre colorate, cu lumânări aprinse şi şerveţele parfumate. Sunt fleacurile alea care te încadrează în categoria norocos pentru simplul fapt că lipsa lor te trimite undeva prea departe de atributul ăsta. La un pol amar de opus.

Şi de aceea insist că orice ocazie trebuie exploatată pentru a trezi un zâmbet pe chipul cuiva, căci zâmbetul e protejat de natură. Iar când zic ocazie – mă refer la orice om cu o iniţiativă frumoasă, demnă de pus în vitrină şi arătată celorlalţi. Oana mi-a propus azi să susţin o campanie pentru pruncii orfani din Cluj. Îmi citise gândurile, care s-au oprit în faza aia, având în vedere că sunt asaltaţi copilaşii, probabil, în prag de sărbători. Apoi, vorbind cu ea, mi-am amintit cum mergeam cu clasa, în generală, înainte de fiecare Paşti şi Crăciun la orfelinatul din apropiere. Ştiţi ce făceam acolo? Nu mergeam cu mâna goală, dar nici cu sacii doldora… pentru că nu strângea o clasă de copii mare lucru. Într-un singur an am organizat un bazar cu turtă dulce şi prostioare de decor confecţionate de noi, iar de banii strânşi le-am luat copiilor ceva mai cât-de-cât. Şi ştiţi ce mai făceam? Ursu’ doarme şi visează, Flori-fete-şi-băieţi, Baba-oarba, asta făceam. Ei au crescut şi au ajuns la şcoala unde învăţam şi noi, colegii noştri mai mici. Ne împrieteniserăm nu pentru ce le duceam, nu de asta ne doreau, nu de asta ne aşteptau. Nu de asta se agăţau de picioarele noastre şi nu mai voiau să ne dea drumu’.

Atunci, propunerea mea este să ducem ideea la un nivel “mai” naţional. Atât cât ne duce conexiunea la net şi disponibilitatea la sărbătoare. Să sincronizăm acţiunile la Bucureşti, la Sibiu, Braşov, Timişoara, Iaşi, Constanţa etc, Să ştergem unul din ursuleţii din pod, de praf şi să-l dăruim cu drag. Cât de mare- contează mai puţin, nu acolo e bucuria. Personal, întregul meu timp e pus la bătaie în scopul acesta. Eu deja văd titlurile din ziare: blogosfera ia atitudine! :))

pentru Bucureşti sau/şi Sibiu contactaţi-mă la patty_maselutza@yahoo.com

pentru Cluj, îi scrieţi Oanei la oana.sarmasan@gmail.com

p.s. Nu ţin să mă ocup, nu ţin la linkuri şi nici statui nu vreau, dacă are altcineva contextul şi mijloacele mai potrivite, I am just happy to help!

alţi susţinători ai sufletelor deschise şi zâmbetelor care nu pot fi cumpărate :

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 110 queries in 0.642 s