Nimic nou sub cer, examene am tot dat, şi o să mai dau încă vreo câţiva ani. Colegii mei de generaţie îşi pregătesc licenţele, iar eu nici la jumătatea şcolilor prea înalte n-am ajuns..
Voiam să spun că emoţiile înaintea unui examen se manifestă profund silenţios, nici măcar pe vibraţii. Stările provocate sunt cel mult vegetative, de fapt somatice, că baia noastră a fost suprasolicitată în prima jumătate a zilei. Trei din utilizatoarele ei am avut examen.

Mi-e dor de stresul ăla chinuitor, dulce, care nu mă lăsa să dorm somn după somn, noapte liniştită. Când visam atlase de anatomie şi mă trezeam într-un paralelism cel puţin ciudat cu mintea mea rulând ca o bandă stricată microscopia de la Kapoşi.
Zilele astea, visele şi-au schimbat subiectul…

Pentru evenimentul de azi m-am pregătit de dimineaţă. Şi nu doar gândindu-mă cu ce să mă îmbrac :p Mi-am pus alarma în zorii zilei şi-am luat calea sălii de lectură. Îmi place dimineaţa când sunt numai eu cu aerul stătut de peste noapte, cu ochii holbaţi în cana cu cafea, minţile ascuţite şi ochii pe ceas. Întotdeauna am funcţionat cel mai bine contra cronometru.

Descurcată prin minunatele taine ale cariologiei, îmi dă prin cap ideea că nu vreau să-mi pice taman primul subiect din cursuri. Şi că, acuma, precis o să-mi vină ăla, tocmai pentru că m-am gândit la el. Nu ar fi prima dată când cad victimă unei greşite uzitări a subconştientului propriu. Degeaba am citit atâtea, că tot n-am înţeles nimic!

Şi, bineînţeles, pe al meu bileţel ce să scrie?! Ghici ciupercă ce-i! Primul gând după cel mai înfundat “Nuuu creeeeeeeeed!!!!” din toată arhiva gândurilor mele blonde, a fost că e semn.
Ştiu sigur că nimic nu e întâmplător pe lumea asta, am mai spus-o. Nu cred în coincidenţe. Cred în Dumnezeu. Şi am convingerea că se lucrează fără pauză de ţigară. Doar că nu pricep eu, de cele mai multe ori, mesajul. E ca şi cu cititul ăla de mai sus.

Mi-e dor de zbuciumul dinaintea unui examen greu, de pulsul gâlgâind în carotidă şi de emoţia de după. În nici o săptămână, dorul îmi va fi ostoit.

Tocmai am aterizat în pat. Sunt frântă. Schimbarea orei m-a debusolat ilegal de puternic.

Mica bucurie a zilei de ieri a fost una foarte mare. Aş pune-o cap de listă a tuturor listelor, pentru că nu va mai fi vreo zi cu o “mică bucurie” ca asta.

Prima extracţie! Efectuată de mine. Adică, primul dinte scos cu mânuţele “măseluţei”. (pentru necunoscători, unii prieteni mă strigă aşa, plus, aşa e IDul meu, email) M-au trecut toate apele, pacientul era o fetiţă de 12 ani. Uşor speriată. Cu un canin de lapte în plus.
Am avut eu grijă de el 😉

Actul medical în sine, pentru copila blondă, a fost neaşteptat de aducător de bucurie.

Însă, comunicarea cu copilul a fost ceva extraordinar. Am avut senzaţia că nu aude nimic din ce vorbesc cu ea. Prea mulţi oameni în jur. Prea îmbrăcaţi în alb. Cu mănuşi urât mirositoare. Seringă şi ac. Plus multe perechi de ochi holbaţi….

Puteam s-o înţeleg perfect.

Şi uitându-mă la ea, cât era de curajoasă cu noi acolo grămadă, probabil am schiţat un zâmbet. Pe care copila l-a surprins şi căruia i-a răspuns involuntar. Chiar dacă acul era înfipt fix în gingia ei.
Cu un zâmbet. Aducător de o relaxare incredibilă, până şi mie. Ca eliberarea unei tensiuni chinuitoare. Pentru ambii, medic şi pacient. (mă rog, medic e un fel de expresie pe care îmi place s-o folosesc 🙂

Doar că grimasa a fost sesizată de cel care îi făcea anestezia. Imediat a urmat întrebarea, dacă o doare. În mod evident, copila a fost scoasă din starea de abandon al sinelui şi readusă în realitatea acului necruţător în gura şi ochii ei.

Ca atunci, când eşti bine-merci, fericit înamorat, cu jumătatea prin parc, mână în mână, buză-n buză, şi treci pe lângă banca martoră a despărţirii de iubitul din liceu. Care declanşează automat amintirea unei profunde dureri, cauzatoare de diverse “jene” emoţionale. Chiar şi la mare distanţă temporală şi afectivă.
Dar în orice circumstanţe, sunt de preferat durerile de dinţi în locul inimilor frânte.

Pentru mine, a fost ceea ce în germană se numeşte “Efolgserlebnis”, un fel de “experienţă a succesului”. Vai, nici limba română nu pare să îmi mai satisfacă mie capriciile. Gizăz craist!!! (ăsta e noul tic verbal creat din sinergia echipei cu care merg la capitală să prezentăm campania) Să fie într-un ceas bun!