Categoria: neuron de blonda in bancile scolii (Pagina 5 din 8)

De ce e mai avantajos să te faci medic

Asta e concluzia la care am ajuns demult, dar azi mi-am amintit: da, domne, e avantajos să fii medic. Cu asteriscul de rigoare, medic bun. Şi culmea e că mi-am amintit în timp ce mă găseam la o conferinţă de advertising.

  1. În contextul crizei financiare: e avantajos, fiindcă indiferent de concedierea în masă sau de valoarea euro, oamenii tot se vor îmbolnăvi şi vor alerga la medic într-un suflet. Într-un picior sau cu-o falcă-n cer şi una-n pământ, în funcţie de consultul interdisciplinar solicitat. Medicii au avut întotdeauna de mâncare, chiar şi când poporul flămânzea de sărăcie. Cu atât mai mult, foametea scade imunitatea, iar imunitatea scăzută a unora ridică nivelul de solicitare al altora. Lanţul slăbiciunilor. (Grotescă glumă. )
  2. În contextul globalizării: e avantajos fiindcă meseria asta nu e transferabilă. Ceea ce presupune o apropiere, o asemănare, aceeaşi rasă,  încrederea în medicul tău, îl vrei aproape, abordabil şi disponibil, etc. Toate acestea sunt valori netransferabile.
  3. În contextul economic: e avantajos fiindcă nu trebuie să plăteşti pe Leo Burnett să te promoveze. Ştiaţi că doar 18% din valoarea preţului de pe raft a unui produs reprezintă costul lui propriu-zis de producţie? Restul e distribuţie şi publicitate. Super. Şi având în vedere că în România la ora actuală (medici stomatologi) se lucrează cu aceleaşi materiale ca în Occident, doar la preţuri mult mai jalnice, e evident unde se pot duce augmentările, să zic. În valoare adăugată pe milimetru cub de materie cenuşie care coordonează MANOPERA. And ,to cut the long story short: promovarea medicului se autofinanţează din munca lui. Restul e word of mouth. Un medic bun e cel mai bun viral ever. Un medic prost e chiar şi mai şi :p   Aşa, şi ce nu băgăm în buzunarele agenţiilor de publicitate, investim în aparatură şi materiale. Ceea ce o să ni se întoarcă înmulţit. E şi medicina asta o strategie, nu?! 😉
  4. În contextul ‘introspectivei’: e avantajos fiindcă iei parte la microsuccese profesionale. Ca atunci când erai mic şi te bucurai că stătea castelul de nisip în picioare. Neamţul are o expresie -am mai zis eu- “Erfolgserlebnis“. Se traduce prin “experienţă de succes” şi se referă fix la bucuria aia de a vedea ceva ieşit din mâinile tale. Când lucrezi la un birou, chiar pe cel mai ergonomic scaun, cu cel mai ultraplasmatic LCD :p şi cea mai blondă secretară, chiar şi când produci sume cu multe zerouri şi euro în coadă, tot parcă lipseşte ceva. Asta spunea Răzvan Mătăşel azi. Că noi avem impresia că toată munca lui e doar de creativitate şi suntem fascinaţi. Dar, creativitatea AIA, ideea AIA genială vine o dată pe an, dacă. În traducere, rar. Şi i-am citit omului un fel de nostalgie după bucuria aia sinceră produsă de castelurile copilăriei sale. Avem nevoie să ne simţim utili, iar pentru asta trebuie să vedem ceea ce facem, nu doar nişte consecinţe exprimate în date şi cifre. Asta ne ţine motivaţi. Nu numai răsplata materială.
  5. În contextul perspectivei: e avantajos să fii medic, pentru că timpul mereu va trece în favoarea ta. Orice an în plus de experienţă aduce şi încrederea celorlalţi în tine, medicul. Timpul te creşte, la propriu. În multe alte domenii, te usucă. Te rutinează, te plafonează. Fiindcă adesea, se cere o prospătură. Iar creativitatea se bazează pe nemaivăzut, în schimb, medicina se bazează pe văzut, ştiut, tratat. Been there, done that în advertising e caca. În medicină, e ştiinţă.

Diferenţa e că în advertising ne jucăm. Medicina, în schimb, nu prea e fun. Că e pe bune.

p.s. Prăjiturel, azi ne-ai tras clapa, voiam şi eu să te cunosc (am auzit atâtea despre tine!), da’ poate ne vedem la celelalte conferinţe 😉

Pacient mulţumit => student fericit

De fapt, prima cavitate executată pe un canin mandibular şi obturată provizoriu de către mânuţele mele două, pe pacient viu. Şi înainte şi după 🙂

Heh, de fapt, mai făcusem multe manopere de genul, dar pe fantoame, nu pe om care respiră. De fiecare dată mă bucuram când ieşea bine în final, dar pe sentimentul ăla cu pacientul care pleacă mulţumit nu ştiu cu ce să-l compar. Era o tanti bătrânică, uşor speriată de întrebările noastre multe şi fără rost (ăsta e adevărul, dar trebuie respectată o anumită conduită pentru anamneză şi completarea fişei. Dacă mă întrebi pe mine, nu cred că o să-mi chinui pacientul şi timpul meu cu întrebări stupide. Vreodată. Dar, Dumnezeu nu a putut fi la fel de darnic cu toată lumea, ce-i drept. Şi că unii gândesc fără context context, în tipare pe care nu le vor depăşi vreodată, ştim deja, o trăim zilnic. Suntem nişte mici roboţei. Ne îmbrăcăm mereu în costum şi cravată şi ne îndreptăm spre aceleaşi locuri ştiute pe de rost. Dar atunci când mă umflă râsul că nu mai pot să mă abţin, evident încep să derenjez. Şi de aceea, închei aici ideea, ca nu cumva să mă aştepte vreun coleg la colţ de stradă să-mi lecuiască râsul integrat în context.)

Deci, la un moment dat, înainte de a executa mişcarea cu piesa rotativă în gura băbuţei, începusem să mă gândesc, oare ce am mâncat azi, dacă am în geantă vreo bomboană, dacă îmi tremură mâna, dacă îi deschid camera pulpară, dacă urlă femeia, dacă fuge şi nu mai vine niciodată etc. Bine, astea sunt chestii de mic invăţăcel. Gura maaaaare. Sus, edentaţie totală. Jos, îi puteam ghici ultimele 3 prânzuri. Bleacs. Sonda în acţiune. Curăţă, freacă, spală. Iar în momentul în care m-am aplecat asupra dinţişorului cu pricina, mă străduiam să-mi amintesc tot ce am învăţat. De la fiecare materie în parte. Detaliile alea idioate, pe care tre’ să le ai în instincte, nu în sertăraşe virtuale prin creier. Apoi m-am oprit.

M-am uitat în ochii femeii care îşi punea toată încrederea  în mine. Care îmi adusese o iconiţă sfinţită în dar. Şi brusc, nu mai era vorba de un dinte, era vorba de un om. Nu mă mai jucam de-a “doctorul” şi “pacientul”. Eram copila şi băbuţa cu ochi albaştri şi degete groase. Am dat delete peisajului cu resturi alimentare. M-am apropiat ferm şi am apăsat pedala cu putere. Am lucrat ca şi când mi-aş fi făcut mie, nu altuia. Cu drag mult. Mereu întrebam dacă doare. A curs şi sânge. Nu m-am speriat. Nici de el, nici de posibila reacţie a femeii. Atât de calmă şi naturală, cu o mână dreaptă, şi nu două mâini stângi.

Interacţiunea cu băbuţa a fost aşa puternică, încât m-a aruncat într-un fel de epuizare extatică ceasuri întregi. Era o stare pe care nu o mai experimentasem. Iar noutatea venea la fix. Cred că începe că-mi placă nu numai cum sună, ci şi cum se simte să fii “dra doctor” 🙂

Liftul

Oki doki. Da’ de ce?!

Un prof updatat

Clasa a 6-a, profa de religie. Aveam ultima oră vineri, când toţi chiulangiii erau demult plecaţi de la şcoală. Dar la ultima oră de religie mereu reveneau. Ce bucurie să fie mai mare pentru un pedagog?! Într-a noua, profu de info nu punea absenţe. Dar explica atât de fain, că până şi eu am priceput cu scanf şi C plus plus. Făceam jocuri şi rezolvam probleme. Iar la ore rămâneam de fun, nu de musai. Până am început să chiulesc de musai, că nu mai suportam poluarea intelectuală venită de sub o claie roşie şi slinoasă de păr, din spatele catedrei. Huooo. Şi copiii ei erau urâţi şi nespălaţi.

Am ajuns la facultate, unde domn’ Florescu -profu’ de morfopat- şi-a pus amprenta pe subconştientu’ blondei în asemenea hal, că inclusiv în vise mă urmărea. O să am veşnică admiraţie faţă de dumnealui. Şi ajung la altă facultate, unde dau de un om care pare să îi însumeze pe toţi ăştia la un loc şi încă multe în plus. Dar nu degeaba.

Genul de persoană din a cărei energie te hrăneşti, care îţi deschide apetitul pentru dezvoltare personală. Cineva care îţi creşte pofta de mai bine de tine, care îţi ridică standardele şi indicele zilnic de lene din oase. E ăla care te face să îţi fie ruşine dacă nu pui acordul între număr şi gen, dar care te obligă să-ţi dregi vocea când vorbeşti. Care le face pe toate astea printr-un apel la bunul tău simţ. Pe asta se mizează. Dar atunci când miza lipseşte, efortul este gratuit şi oxigenul ars aiuria.

Îmi amintesc de cretini cu diplomă şi parafă de la psiholog care le atesta cum că ar fi citavi şi apţi de tot felul de neşte treburi :p (Am avut învăţătoare care zicea că 50 e număr fără soţ, când numai frustrătile ei erau impare. Noroc că n-a fost decât suplinitoare.) Mi-i amintesc cu catalogul în braţe şi creta pe tablă. Şi-mi amintesc că-mi petreceam ore de curs şi zile din viaţă blestemându-i pe ei şi tot neamul lor. Dar înţeleg că avem nevoie şi de uscăciunile astea pentru a aprecia talentul didactic. Şi a nu-l lăsa să fie irosit. Tind să cred că un prof cu aptitudini poate fi dresat. Dar unul cu implicare nu poate fi … decât născut.

Dl student Deviţă Bolovan

*pentru a înlătura orice legătură şi confuzie cu realitatea precizez: voi folosi date şi nume din arhiva unei minţi blonde

Care aţi avut colegi la şcoală, care să fi fost prunci de profesor, carne de rector şi sânge de prodecan? Care aţi avut colegi -nepoţi de feţe palide sau -prieteni apropiaţi cu ele? Sau foşti colegi de-ai aristocraţiei din sistem? Poate vecini de-ai lor? Careva, ceva?!

Toţi ştim povestea clasică: faci aceeaşi lucrare cu fiul doamnei profesor X, il lasi sa copieze, că deh, se cheamă schimb de opinii (când de fapt singurul schimb se produce în topica frazei tale, dar la el pe hârtie). Se afişează rezultatele: tu şapte cu minus, el zece cu felicitări. Înghiţi în sec şi baţi în lemn; doar se putea şi mai rău. Pentru tine, evident, că pentru celălalt nu e cazul să îţi consumi din stocul de grijă prefabricată.

(Avem şi noi colegi, de te prinzi cu mâinile de cap şi brusc îţi propui să nu te mai apuce durerea de măsea niciodată. Că uneori se nimeresc nefericiţi prinşi la mijlocul unei prietenii cu respectivii -ale căror calităţi de omenie nu le contest! pe bune – şi se văd obligaţi să apeleze la serviciile lor de “specialitate”. Rog a se oberva ghilimelele. Eu am hotărât de mult să nu mai îmi fac sânge rău, păcate aiuria şi să-mi văd de treaba mea, că poate mai şi supăr pe careva, de nici popa cu slujbe nu mă mai scoate din ea facultate.)

Astfel încât, de la o vreme am adoptat teoria că un dascăl corector, când vede un Popescu faimos pe foaia de examen, pune o notă de bun simţ nu neapărat în urma unei intervenţii directe (nici la una divină nu mă refer!) ci dintr-un fel de “ruşine de ruşinea celuilalt“, mă-nţelegeţi. Iar azi beau o cafea cu un tip, să-i spunem B. , fericit aspirant al unei diplome cu termenul “Medicină” în titlu, după tradiţia medicinei în familie. Şi îmi zice că are două restanţe. Eu, ştiindu-l isteţ şi deschis, îl întreb cu o ignoranţă desăvârşită, jignindu-l de-a dreptu’, dacă mă gândesc mai bine: auzi, măh, da’ tată-to ce păzeşte?

Iar B., din două fraze pe înţelesul blondelor, îmi desfiinţează urgent presupunerea optuză şi-mi zice:

Continuare

Scrie fără cască…de voie, de nevoie

BREAKING NEWS: Sisteme de bruiaj împotriva copiatului!

Să fie acesta sfârşitul telefoniei mobile în miez de examen? Ta-na-na-na-na-na!!! Ştiu eu pe unii care se vor bucura. Şi mai ştiu şi pe alţii care se vor bucura, când vor afla că minunea se petrece la Timişoara. Fiindcă ei nu învaţă acolo. Ta-NAh! Pentru cei necunoscători de subiect, facem un mic rezumat: ultimul trend în materie de copiat e handsfree-ul. Ştiu că am promis să nu mai vorbesc despre asta, dar m-am răzgândit, am voie, da? Nu se mai oboseşte studentul să scrie copiuţe şi să-şi belească ochii în ele, când poate primi informaţia servită pe timpan. Dispozitivele sunt mici cât o baterie de ceas, se lasă să cadă chiar pe timpan şi se extrag cu un magnet. Aia e casca. Se mai lipesc nişte fire de trupuşorul lui, care nu are nimic în comun cu ştiinţa, sau pardon, prea multe în comun cu tehnologia. Se prinde telefonul între craci, sâni sau alte elemente anatomice, care pe unde-l poartă imaginaţia şi lipsa de jenă.

La final de sesiune, auzisem că şi în Cluj la UMF s-au pricopsit ăştia într-un amfiteatru cu camere de supraveghere. Vreţi să vă spun ceva? Pe alea puteţi să vi le băgaţi fix undeva! Că nu vor folosi la nimic. Nici la meciurile de fotbal nu se arbitrează după reluări, apăih în universităţile noastre, unde atâtea se fac după… capacităţile pur intelectuale ale studentului şi deloc după relaţiile sociale stabilite de părinţii acestuia. Sau era invers…

Sisteme de bruiaje? Mai discutăm… Oricum, românul e isteţ, iar eu am încredere în inventivitatea studentului confruntat cu o situaţie extremă: aceea de a învăţa! Dar până atunci, sunt binevenite şi în orice ar consta ele, extrem de necesare! Noi avem la Cluj un prof, care merge la unele examene cu aparat radio să controleze studenţii. Nu mi s-a-ntâmplat, nu l-am văzut, doar am auzit.

Şi ca să vedeţi că am dreptate, vedeţi primul comentariu al acestui articol.

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 119 queries in 0.440 s