Clasa a 6-a, profa de religie. Aveam ultima oră vineri, când toţi chiulangiii erau demult plecaţi de la şcoală. Dar la ultima oră de religie mereu reveneau. Ce bucurie să fie mai mare pentru un pedagog?! Într-a noua, profu de info nu punea absenţe. Dar explica atât de fain, că până şi eu am priceput cu scanf şi C plus plus. Făceam jocuri şi rezolvam probleme. Iar la ore rămâneam de fun, nu de musai. Până am început să chiulesc de musai, că nu mai suportam poluarea intelectuală venită de sub o claie roşie şi slinoasă de păr, din spatele catedrei. Huooo. Şi copiii ei erau urâţi şi nespălaţi.

Am ajuns la facultate, unde domn’ Florescu -profu’ de morfopat- şi-a pus amprenta pe subconştientu’ blondei în asemenea hal, că inclusiv în vise mă urmărea. O să am veşnică admiraţie faţă de dumnealui. Şi ajung la altă facultate, unde dau de un om care pare să îi însumeze pe toţi ăştia la un loc şi încă multe în plus. Dar nu degeaba.

Genul de persoană din a cărei energie te hrăneşti, care îţi deschide apetitul pentru dezvoltare personală. Cineva care îţi creşte pofta de mai bine de tine, care îţi ridică standardele şi indicele zilnic de lene din oase. E ăla care te face să îţi fie ruşine dacă nu pui acordul între număr şi gen, dar care te obligă să-ţi dregi vocea când vorbeşti. Care le face pe toate astea printr-un apel la bunul tău simţ. Pe asta se mizează. Dar atunci când miza lipseşte, efortul este gratuit şi oxigenul ars aiuria.

Îmi amintesc de cretini cu diplomă şi parafă de la psiholog care le atesta cum că ar fi citavi şi apţi de tot felul de neşte treburi :p (Am avut învăţătoare care zicea că 50 e număr fără soţ, când numai frustrătile ei erau impare. Noroc că n-a fost decât suplinitoare.) Mi-i amintesc cu catalogul în braţe şi creta pe tablă. Şi-mi amintesc că-mi petreceam ore de curs şi zile din viaţă blestemându-i pe ei şi tot neamul lor. Dar înţeleg că avem nevoie şi de uscăciunile astea pentru a aprecia talentul didactic. Şi a nu-l lăsa să fie irosit. Tind să cred că un prof cu aptitudini poate fi dresat. Dar unul cu implicare nu poate fi … decât născut.

*pentru a înlătura orice legătură şi confuzie cu realitatea precizez: voi folosi date şi nume din arhiva unei minţi blonde

Care aţi avut colegi la şcoală, care să fi fost prunci de profesor, carne de rector şi sânge de prodecan? Care aţi avut colegi -nepoţi de feţe palide sau -prieteni apropiaţi cu ele? Sau foşti colegi de-ai aristocraţiei din sistem? Poate vecini de-ai lor? Careva, ceva?!

Toţi ştim povestea clasică: faci aceeaşi lucrare cu fiul doamnei profesor X, il lasi sa copieze, că deh, se cheamă schimb de opinii (când de fapt singurul schimb se produce în topica frazei tale, dar la el pe hârtie). Se afişează rezultatele: tu şapte cu minus, el zece cu felicitări. Înghiţi în sec şi baţi în lemn; doar se putea şi mai rău. Pentru tine, evident, că pentru celălalt nu e cazul să îţi consumi din stocul de grijă prefabricată.

(Avem şi noi colegi, de te prinzi cu mâinile de cap şi brusc îţi propui să nu te mai apuce durerea de măsea niciodată. Că uneori se nimeresc nefericiţi prinşi la mijlocul unei prietenii cu respectivii -ale căror calităţi de omenie nu le contest! pe bune – şi se văd obligaţi să apeleze la serviciile lor de “specialitate”. Rog a se oberva ghilimelele. Eu am hotărât de mult să nu mai îmi fac sânge rău, păcate aiuria şi să-mi văd de treaba mea, că poate mai şi supăr pe careva, de nici popa cu slujbe nu mă mai scoate din ea facultate.)

Astfel încât, de la o vreme am adoptat teoria că un dascăl corector, când vede un Popescu faimos pe foaia de examen, pune o notă de bun simţ nu neapărat în urma unei intervenţii directe (nici la una divină nu mă refer!) ci dintr-un fel de “ruşine de ruşinea celuilalt“, mă-nţelegeţi. Iar azi beau o cafea cu un tip, să-i spunem B. , fericit aspirant al unei diplome cu termenul “Medicină” în titlu, după tradiţia medicinei în familie. Şi îmi zice că are două restanţe. Eu, ştiindu-l isteţ şi deschis, îl întreb cu o ignoranţă desăvârşită, jignindu-l de-a dreptu’, dacă mă gândesc mai bine: auzi, măh, da’ tată-to ce păzeşte?

Iar B., din două fraze pe înţelesul blondelor, îmi desfiinţează urgent presupunerea optuză şi-mi zice:

Continuare