Zilele trecute, mă uitam la TV la dr. Cristian Andrei cum explica determinismul acţiunilor noastre şi reprezentarea conştiinţei individuale. Spunea el, că după vârsta de 3 ani şi până la moarte noi, oamenii, ne identificăm, de fapt, cu felul în care suntem proiectaţi de către mediul în care trăim. Niciodată n-am crezut în determinism genetic, dar nu m-am gândit până acolo, că mediul ar putea influenţa pînă şi percepţia de sine. Şi povestea tipul cum uneori trebuie să acţionezi asupra mediului în care te învârţi pentru a opera o schimbare benefică la tine. Ceea ce în momentul acela dărâma filozofia ” adevărata schimbare trebuie să vină din interior”. Însă uitasem că, de câte ori schimbarea din interior venea, mereu se întâmpla ceva. Un tulburător de ceva. Ca atunci când eşti la dietă şi se nimereşte Crăciunul în toiul supei de varză. La ce renunţi, că doar n-ai făcut tu Crăciunul! Zic doar…

Astăzi, după un examen cum mi-ar plăcea să fie multe, am înţeles. Avea dreptate omul la televizor. Există oameni care văd lucruri dincolo de ce poţi tu înţelege şi care, prin credinţa lor, îţi dau şi ţie putere.

Înainte să-mi pună nota, mi-a zis ce bună doctoriţă o să fiu. Urăsc cuvântul ăsta. Dar astăzi mi-a plăcut. De nici n-am stat să mă mai uit la notă.

Poate nu mă încadrez în profilul clasic al studentului mileniului 3. Asta, din cauză că la (aproape) 25 de ani încă învăţ, pentru că nu-mi place să ies în cluburi, să am aventuri de-o noapte şi nici nu m-am îmbătat niciodată. Nu-mi plac concertele cu lume multă şi după jumătate de ceas de stat în fum, încep să mă usture ochii şi nici cu respiratul nu mă mai descurc..

Sau poate sunt cât se poate de reprezentativă pentru un student al vremurilor noastre: la şcoală mă duc mai degrabă de dragul colegilor, sesiunile mi le petrec înjurând viaţa şi pe mine că m-am înhămat la ea (şcoală sau viaţă; în sesiune, îţi vine să te arunci de la etaj. Sau să-i faci şi vecinei curăţenie prin casă. Credeţi-mă, toţi studenţii ştiu de ce 😉 ) Am şi job şi suficientă inconştienţă cât să nu-mi pun întrebări existenţiale (de genul unde o să fiu peste 6 luni, că pâna la peste 5 ani încă n-am învăţat să număr) şi să-mi pierd vremea pe facebook, acest templu virtual al zilelor noastre, unde tinerii fac click-uri mai des decât rugăciuni. De câte ori pe zi accesăm facebook? Şi de când nu ne-am mai făcut o cruce. Una din tot sufletul, care să ne ocupe întreaga atenţie, ca atunci când stai pe net, mama intră în cameră şi vorbeşte cu tine, dar degeaba, că n-auzi nimic. Eşti prea „prins”…

Revenind la mine şi la studenţie, că nu despre facebook era vorba. Ieri, într-un minunat exerciţiu de imaginaţie, am început să fac planuri împreună cu două prietene. Şi după ce entuziasmul pe care ţi-l dă orice poveste pe care o poţi scrie singur, după bucuria de a ne scrie propriile scenarii şi de a ne desena propriile case, după fericitele estimări cu cifre generoase de venituri lunare, neîmpărţite decât cu animalele de companie, companiile de telefonie şi telefoanele cu mama, mergând singură pe stradă, am îndrăznit să trag o conlcuzie: că habar n-avem ce o să fie. Că nouă fiecare zi de luni ne aduce altceva. Şi că singura certitudine actuală e asta: că nu ştim. Dar e frumos să îţi croieşti viitoruri  la o cafea,  cu prietene de suflet.

Şi poate tocmai asta ne înscrie în normal. Hai, să fie cu noroc!

sursa

Şi de liceu, şi de generală. A colegilor în general, frumuseţea colegilor e veşnică. E o treabă pe care nu se pune praful, nici ridurile nu se încrustează şi nici cheliile n-au loc. Frumuseţea unui coleg, hazul lui şi acel autentic combinat cu o candoare specifică oricărui început …asta nu poate îmbătrâni.

Ceea ce e mişto la a avea colegi e că oricât de medici doctori profesori intergalactici s-ar face ei, pentru tine mereu vor rămâne acei camarazi cu care stăteai la rând la baie în cămin, cu care trăgeai friguri prin amfiteatre şi beţii pe la diferite ocazii. Orice ocazii.

Colegii, oricât de dichisiţi şi cu pretenţii s-ar creşte ei în ochii lumii, pentru cei care îi ştiu din faşă n-au smacuri suficient de acoperitoare. Ştiţi ce zic? Oricât de superdoamnă m-oi face eu, nici o diplomă pe lumea asta n-o să poată şterge sesiunile de epilat din cămin. Sau zacuştile consumate în plină criză financiară (care la stundeţi vine o dată pe lună şi trece cam tot atunci, de obicei la începutul următoarei. Când pun părinţii pachet. Sau banii pe card, că acum suntem moderni. Doar zacusca a rămas în vogă)

Niciodată n-o să le pot prezenta prietenelor aduse aproape de sufletul meu gradele importanţei mele mature. Niciodată n-o să le pot vinde zâmbete pictate cu ruj, oricât de scump ar fi acesta. Niciodată n-o să le pot descrie fericiri netrăite, oricât de bine m-aş documenta prin cărţi. Niciodată n-o să pot poza în silueta perfectă, când ştiu că ele mi-au văzut răni adânci când sângerau. Şi îmi ştiu fiecare cicatrice.

De asta, primii paşi în viaţă sunt cei mai frumoşi. Fiindcă sunt autentici. De asta ne face plăcere să ne reîntâlnim colegii, fiindcă ei văd în noi ceea ce suntem şi nu ceea ce ne-am făcut. Oricât de “îndiplomat”, tot fabricat. Trăiască-ne colegii de şcoală!

Azi am plecat de la şcoală mai scârbită de ţara asta cum nu-mi amintesc când am mai fost. Şi nu din cauza mea, fiindcă mie îmi merge bine în general, excepţie făcând atunci când mă lovesc de situaţii ca cele de azi. Îmi scriaţi la un moment dat pe blog, că unul din motivele de a pleca din ţară e că nu mai suporţi să-i vezi pe cei din jurul tău cât de greu o duc. Atunci mi s-a părut aiuria. Astăzi am înţeles.

Continuare

*”Puţin de doctor” e exprimat intenţionat aşa. Şi e exprimat cu câtă bucurie încape într-un puţin.

Astăzi am avut o senzaţie incredibilă la şcoală, una cu care nu mai ştiu să mă fi întâlnit de prin anul 3, când mergeam la cursurile regretatului Florescu de la morfopat. Pe vremea aia eram în Cluj şi aveam parte de unul din cei mai adevăraţi dascăli din câţi mi-au fost dat să întâlnesc. Am mai scris de el pe blog. Şi tare mă bucur că nu termin facultatea asta fără să dau de un echivalent florescian în minunatul Bucureşti.

Proful de azi m-a adormit mai întâi puternic, după care m-a trezit printr-o schimbare fenomenală de ritm al cursului. A început să vorbească în metafore care includeau tăvi servite, fermoare descheiate şi mărgele agăţate. Am reînţeles nişte lucruri pe care le ştiam oarecum demult şi am ajuns să îmi doresc (mai bine zis să fiu curioasă) să văd cum ar fi şcoala medicală, cu mintea de acum. E incredibil de modificată atitudinea mea faţă de informaţie, e de parcă mi s-au schimbat filtrele de recepţie. Aerul e acum mai proaspăt şi mai curat. Priorităţile sunt mai definite, iar lucrurile altfel se aşează. Unele, parcă-mi intră direct în sânge. Le înţeleg pur şi simplu cu toată fiinţa mea şi mă minunez din fiecare celulă.

Ce voiam să vă spun astăzi e că habar nu aveţi cât de grozavi sunteţi!

p.s. Azi ne-a arătat o serie de afecţiuni fără valoare patologică, adică un fel de pseudoboli fără o cauză clară şi fără modificarea vreunei funcţii. Doar nişte modificări morfologice. Iar eu de atunci mă tot gândesc la DE CE-urile fiecărui pacient, că am văzut deja vreo câţiva. De ce să păţeşti o chestie nici prea gravă, dar nici tocmai plăcută, doar o variantă mai urâtă a normalului. Ce se modifică acolo şi de ce nu poate fi restartat programul. Ca un calculator când se blochează!

Să fie vorba de nişte socoteli neîncheiate cu tine? Daţi-mi voie să afirm că da. N-am dovezi ştiinţifice, dar intuiţia nu m-a înşelat niciodată.

Ce mai voiam să vă spun astăzi e să iertaţi. Şi să începeţi cu dumneavoastră.

De când mă ştiu, eu trăiesc din punct de vedere cronologic după calendarul universitar, nicidecum după Revelion. La mine „anul trecut” se întinde până în iulie 2010, tot ce vine până în octombrie rămânând undeva suspendat… între jocuri.

Iar vara asta, neoficial, chiar m-am jucat mai mult decât de obicei. Iar, oficial, m-am jucat de-a oamenii mari.

Îmi plac la nebunie discursurile ţinute de dascăli la fiecare început de an. Niciodată nu se întâmplă ca studenţii să rezoneze mai puternic cu cei din spatele catedrei ca acum. Iar asta se întâmplă datorită elanului pe care îl ai la început, când până şi tu crezi că nu te mai laşi pe sesiune, că mergi la fiecare curs sau că îţi faci temele în ziua-n care le primeşti. În generală, entuziasmul ăsta includea vreo două probleme la mathe în fiecare zi şi trei pagini citite dintr-o carte. Ţinea până dădeam de prima problemă la mathe şi nu dura cât să chiar găsesc o eventuală carte de citit.

Astăzi, bucuria de a-mi revedea colegii în cadrul scorojit al facultăţii a pierit ca-n fiecare an la auzirea textelor de genul „fiindcă sunteţi prea mulţi”, „trebuie să vă aduceţi” şi „nu e vina noastră” – asta în cap de listă. Dar când mă pregăteam să izbucnesc în critici şi plângeri informale, cu tristeţe-n glas şi în privire, zice o colegă: Astăzi e ultima mea primă zi de şcoală.

Rectificare: a noastră. Bine ne-am găsit în anul şase de facultate! Aproape nu îmi vine să cred.