Rezultatele căutării "gizaz craist" (Pagina 1 din 2)

Se întâmplă şi pe la case mai mari

Nu critic, doar observ. Ceea ce trâmbiţam de acasă, de sub căldura plapumei pufoase din camera mea, se arată valabil peste mări şi ţări. La propriu, de data asta. Nicăieri nu circulă câinii cu covrigi în coadă. “Dacă tu crezi că aici toate se întâmplă după reguli şi după cum ar trebui să se întâmple, te înşeli de numa’!” mi-a zis cineva de curând. “Peste tot lumea fentează sistemul unde se poate. Nici măcar chitanţă nu primeşti tot timpul, ai să vezi.”

Aşa şi e. Chiar şi la marile lanţuri de alimentare, te întreabă la casă dacă vrei bon sau ba.

Ieri, eram într-unul din sus-numitele. Întâmplător, un Tesco, unde o doamnă îi arată unui angajat de acolo o gafă strategică de produs etichetat bine cu “price drop” (scădere de preţ), care era colosală: de la £2,05 la £2,18 . Am început să râdem amândouă, iar ea îi mai şi zice ăluia să nu creadă că i-a arătat cu rea intenţie. Britanicii ăştia! În loc să facă scandal (bine, zic şi eu), tot ea se scuză că magazinul încerca să-şi păcălească de fapt clienţii. Adică pe noi, că nu ne-am golit nici una coşurile, ci tot spre casă ne-am dus. Deci, da. Şi pe la case mai mari.

La nici două minute de la incidentul de mai sus, primesc sms pe numărul de UK: “Nu aţi mai fost despăgubit pentru accidentul în care aţi fost implicat. Pentru mai multe detalii privind suma care vă este datorată, trimiteţi detalii, dacă nu trimiteţi stop.” Oricum, trimiteţi înapoi un sms, idiot şi fraier ce sunteţi. Gizăz craist, nu-mi venea să cred! Deja mă simţeam ca acasă. Doar că una mai mare.

Apoi, m-am aşezat liniştită la coadă, care se formează şi la ei, deşi era oră de vârf, aglomeraţie mare şi probabil nu pentru prima dată în combinaţia respectivă. A, şi mai erau şi vreo 3 case fără casier. Iar asta n-am observat din răutate, ci din plictiseală, stând …la coadă.

Povestea merge mai departe

Londra mi-a plăcut mult. Mult mai mult decât Parisul. Poate e ciudat, mai ales că soarele a fost în doze mult mai mici aici. Sau poate m-am simţit eu mai aproape de spiritul oraşului, fiindcă l-am bătut la pas cu hărnicie. Sau poate fiindcă înţelegeam lumea ce vorbeşte şi ce zic panourile de publicitate. Sau poate sunt eu mai sucită. Însă drumul nostru spre casă trecea întotdeauna prin faţă pe la Westminster Abbey şi ne găsea grăbiţi şi zgribuliţi, dar parcă şi asta se încadra în peisaj. Ştiţi cât de frumos se poate oglindi un tablou în stropii de ploaie! Şi-n ochii lui. Şi câtă căldură se poate naşte dintr-o strângere de mână şi-un clipit de gene-ntoarse.

Locul acela de unde se vedea puţin din catedrală, ceasul lui Big Ben şi-un arc de roată -totul reflectat pe-asfaltul umed- avea o magie a sa, un ceva care nu se vede nici în cele mai reuşite fotografii. Dacă ajungeţi vreodată pe-acolo, aşteptaţi să se golească străzile, să se aprindă luminile şi să le împrăştie ploaia. Aşteptaţi să se aştearnă liniştea şi să vă încălzească ritmul pasului accelerat. Există o înţelepciune în toate astea. Ca o linişte care inundă. Şi e minunat să fii privit de ea.  Şi primit acolo. Ca o binecuvântare mută.

În afara acestor imagini ninse cu zahăr pudră şi stângăcie, au fost alte aspecte care m-au surprins pe-acolo. Repet, e prima dată când am fost în Mare Britanie.

Continuare

Cum să scrii un mail de succes

Ştiu, sună ca aia: cum să faci primul tău milion de dolari. Dar în ultima vreme am primit prea multe mailuri prost scrise, încît îmi dau seama că poate-poate postul ăsta serveşte cuiva. Mai ales că, în general, mailurile pe care le primesc vor ceva de la mine (în afară de cel al lui Andrei, care a fost atît de amabil să îşi ofere ajutorul) ar fi bine măcar să nu mă enerveze…

  1. Cui scrii: e important să cercetezi puţin terenul, măcar cît să vezi dacă sunt fată sau băiat. Ca să adaptezi genul pronumelor şi adjectivelor folosite. Mai întîi trebuie sa fiu eu importantĂ pentru tine, ca să ajungi şi tu să fii pentru mine. Sau măcar un reply să capeţi.
  2. De ce scrii: cel mai des, vrei ceva de la mine. Fie că mă inviţi undeva, fie că îmi aduci o informaţie, fie că îmi ceri binecuvîntarea, tot o formă de cerere este: vrei să îţi promovez evenimentul mergînd acolo, vrei să aflu ceva, căpoate-poate mai zic şi altora sau vrei să îmi gîdili orgoliul ca să îţi dau feedback. Eu ştiu deja toate chestiile astea, deci nu are sens să ne mai pupăm în fund. Unidirecţional, that is. Point: Fără linguşeli!
  3. Cum scrii: încearcă să fii afirmativ. Evită exprimările de genul “Cu ruşine trimit mailu sperând că n-o să mă cataloghezi drept…” sau “Speram sa nu ne arunci intr-un colt. Dacă tu te desconsideri în asemenea hal, cum să facem să te iau eu în “considerare”…ce să mai zic de “ochi buni”. E o tîmpenie să sugerezi omului ce are de făcut. Ştiu şi singură, crede-mă. Plus, asta e ca atunci cînd spui copilului, de ce eşti aşa de rău?! Sau cînd întrebi omul dacă e obosit. Poate el nici nu şi-a pus problema să fie aşa, dar dacă tot ai zis, acum o să se gîndească la asta. Plus, negaţiile trimit o vibraţie proastă, ascultă ce zic.  *De cei care nu ştiu să pună subiectul lîngă predicat astfel încît să se îmbuce armonios :p : să fie sănătoşi, da’ să se lase de meserie. Şi să treacă din nou prin clasa a patra.
  4. Nu-mi spune:Stiu că sunteţi ocupată” sau “cred că ţi-ar plăcea să …“. Nu mă interesează nici ce ştii şi nici ce crezi. Mai ales dacă e despre mine. Subiectul ăsta îl cunosc cu siguranţă mai bine decît tine. Reformulează: ţi-ar plăcea să…? Vrei să…?
  5. În ce scrii: ÎN LIMBA ROMÎNĂ, gizăz craist! :p Asta, dacă nu eşti ceva marchiz de Piţiponţolărn sau vreo regină rătăcită prin spaţiul virtual romînesc.
  6. Cum închei: fără doar şi poate ne contactezi pe mail”. Îndrăzneşte să lansezi rugăminţi. Frumos şi scurt formulate. La obiect. “Poate” e un termen care oferă prea multă libertate de acţiune şi, mai ales, furnizează o scuză bună pentru a nu da curs propunerii. Şi linişteşte conştiinţa. A celui care primeşte mailul şi nu răspunde la el. La “poate” nu e grav dacă nu răspunzi, că doar există şanse să nu se supere nimeni…
  7. Semnează-te! Cu un nume normal, nu poreclă. Vrei să fii luat în serios, sau?!

* dau copy/paste după un mail recent primit:

You probably won’t want to …
Anyways.
Sorry for the disturbance , sorry for the time stolen by reading this idiot mail…
Thanks
p.s. Exemplele sunt reale.

Pe copii nu-i întrebaţi de vârstă

Că nu ştiţi niciodată cât de rău gafaţi. Şi rar se mai drege busuiocul. Cu demnitate. Iar oamenii iartă, însă nu uită. Nici măcar copiii.

Cât număram ani câţi degetele de la membrele superioare, nu se punea problema de întrebări stânjenitoare şi presupuneri marcante. Ulterior, situaţia a început să se schimbe în viaţa unei fetiţe. Şi chiar dacă în adâncul sufletului meu -în slabă proporţionalitate cu buletinul- încă mă lupt cu pubertatea, au fost momente când m-a enervat faptul că au mai observat şi alţii chestia asta. Şi nu mă refer la coşuri pe figură, că bubele au înregistrat incidenţă preponderent pe creier, mai rar la suprafaţă.

Întâi, să mă explic. Am 22 de ani, 6 luni şi 4 zile (mulţi înainte, mulţumesc), prefer jeanşii, tricourile şi adidaşii. Mai încerc să fentez cu ceva tocuri, dar faţa nu m-ajută şi rar îmi iese. Repet am 22 de ani, merg pe 23.

În vara anului întâi (spre doi) de facultate, eram cu mama, ne întâlnim cu o tanti doctor (!) care începe a se minuna ce fată mare m-am făcut. Cu prinsul de fălcuţe şi nervi incluşi, tot tacâmul. Când dintr-un exces de politeţe se gândeşte să facă şi niscaiva conversaţie, mă întreabă în ce clasă sunt. (şi eu ziceam mereu că e mai complicat cu ăia micii, la care se cer scălâmbăieli, maimuţăreli şi variate interjecţii pentru o comunicare complexă). Notă explicativă: chiar dacă nu eram blondă pe atunci, eram convinsă că femeia glumeşte. Cum, frate, să mă întrebe în ce clasă sunt, mai eram şi cu fii-su la liceu. Şi ca să mă dau glumeaţă şi pe poziţie de primire glume cu copii, mă risc şi servesc: Păi, trec într-a cincia. Femeia mă crede. Faza se blochează tehnic. Mama -verde, albastră, violet, cu reluări din gama coloristică. Haha? Face, lasă va fi bine, o să te obişnuieşti repede cu trecerea de la învăţătoare la… gizăz craist! (că tot n-am mai zis asta demult). Tanti, eşti varză. Şi fără simţul umorului. Iar eu, fără faţă de douăjde ani.

Vara anului trecut, într-o capitală europeană, părinţii şi cu mine vrem să ne dăm cu busul ăla turistic. Necesităm bilete, ca tot românul fără potenţial infracţional. Eu fiind cea mai poliglotă din familie, ca să zic, că la vorbăreaţă nu întrec pe nimeni. Din familie (Nu solicitaţi detalii! :p)- îi cer la tanti 3 bilete. Care tanti mă întreabă cu un zâmbet tâmp un fel de “da’ tu câţi ani ai, puiule” pe limba dânsei, evident. (fac referirea cu respect, am toate motivele, o să vedeţi). Eu fiind mai blondă ca un pui la vremea aia, am divina inspiraţie să-mi declar o vârstă minoră de bun simţ şi zic: cinşpe. Tot pe limba dânsei.  Şi primesc …. !!! bilet cu reducere pentru copii!!! (acordat până la 14 ani, după regulă). Şi ca să nu pară tanti chiar o tâmpită (că-i port respect pentru gafa convenabilă) vă mai spun despre mine: aveam la purtător un maieuţ, pantaloni scurţi, flip-flopşi, rucsac pe spate şi o şapcă pe scăfârlie. Nu întocmai unei domniţe de douăjde ani.

Şi de atunci, întâmplările ca asta se ţin lanţ. E un fenomen cascadă, care- o dată declanşat- e de nestăvilit. Azi m-a întrebat o altă tanti dacă sunt la şcoală. Şi nu eram în flip-flopşi, promit.

Evenimente in miezul saptamanii?!

Nu ştiu alţii cum sunt şi cu ce se ocupă, dar oamenii, în general, în timpul săptămânii, cam de luni până vineri, cam de dimineaţa până MĂCAR la amiaz au treburi. TREEEEEBUUUUURI, domne, se aude?!?!?!

Nu pricep eu următoarele: cum de multe dintre evenimentele de soi, conferinţe deştepte la care s-ar uita şi blonda ca mâţa-n calendar au date fixate când ţi-e lumea mai dragă, de numa’ de din alea n-ai vreme, ex: în mijlocul săptămânii. Şi dacă se poate să ţină şi vreo trei zile aşa, e şi mai bine. Ca să te enervezi suficient cât să nu îţi mai pară rău că n-ai scos leul din buzunar pentru ilumare, dar ai şi rămas într-un întuneric iremediabil.

Gizăz craist, people, oamenii mai au servicii, şcoli, unii tre’ să şi frecventeze şcolile ca scop principal al zilei. Puneţi şi voi evenimentele alea într-o zi şi la o oră să poată ajunge şi medicinistele încercănate!

Simţ al umorului la cote scăzute

Intrate la apă, la murat sau în conserve, că tot se poartă obiceiurile astea la ceas de toamnă.

Cert e că weekendul a fost un fel de “gizăz craist” în ceea ce priveşte propriul simţ al umorului şi amabilităţii, ieşit din comun. Dar dintr-un comun nesimţit de obişnuit, căci conculzia e asta: oamenii obişnuiţi nu răspund la stimuli care nu intră în simţurile lor explicate de fiziologie. Asta înţeleg. Că nu-i nimeni de vină că eşti tu prost. Da’ când eşti şi nesuferit, eşti. Foarte de vină.

Însă ceea ce nu pot înţelege este de ce unii simt nevoia să se arate urâcioşi în mod gratuit. Mai ales, când încearcă omul să fie amabil, haios sau să umple un moment stânjenitor de penibil cu vreo remarcă neutră.

Să mă explic:

Continuare

Pagina 1 din 2

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 104 queries in 0.492 s