Îmi trimite o prietenă acea postare cu “prieteniile adulte sună cam așa”, precis ați citit-o:

“Sunt vie, te iubesc, viața bate filmul, vorbim noi cândva.”

Varianta mea. Sun, răspunde:

-Bună, Miruna.
(Știi după voce că e cu cineva, face ceva, nu e momentul potrivit, dar ai sunat cum joci la loto, dacă iese, să fie primit)
-Servus, nu vreau nimic, doar să văd ce mai faci.
-Sunt la masă cu cineva.
-Bine, vă las, pa.

Durata apelului, 0:0005 în timp femeiesc.

Uneori răspunde, alteori nu, uneori poți tu, alteori poate ea, dacă nu mai încercam, niciodată n-o să nimerim. Când iese, ne bucurăm, când nu iese, nu ne supărăm.
Cred că astea sunt firele albe ale unei prietenii între două femei.

Nu ne așteptăm SĂ,
ci ne înțelegem CÂND.

Într-o zi, vom avea 80 de ani, nu? Sper.

Sper să avem și niște nebunii de povești. Dar și unele lucruri normale la cap:
Mă pot bucura de tot ce am. Nu invidiez pe cea mai deșteaptă, mai bogată sau cu țâțe mai mari. Dacă cineva are analize mai bune decât mine, o întreb cum. Poate nu-mi zice, dar poate da.

Aș putea ieși la pensie mâine cu iubitul, mintea și hainele pe care le am.

Nu-mi lipsește nimic în afară de Geli uneori, dar ea avea 150 de ani, știu. Însă ieri am văzut un indicator cu “Bulevardul Regele Mihai” și m-a bușit plânsul la semafor, pentru că scria și anii între care el a trăit, n-au nicio legatură decât că încep cu 1900 și mie mi-au adus aminte de Geli, bunica mea. Dar pot face o cină dintr-un frigider gol, să ștergem mucii acum, iar astea sunt superputeri: o cină rapidă, când doi omuleți plâng de foame în bucătăria ta.

Poate online vedeți mai degrabă critică, circ și hate. O fi algoritmul, habar n-am, să-l întrebe când îl vede cineva. Să nu uitați că fiecare se străduiește cumva. Dar e și love, love, sunt vie, vă iubesc, viața bate filmul, vorbim noi cândva.