Poate părinții cu mai mulți copii înțeleg cum se zbuciumă o inimă de mamă


Și nu-i judecați nici pe cei care au sărit la postarea de ieri cu
”pune limite, că așa creșteți generația snow flake”.
Nici pe cei cu ”pentru că am zis eu punct, e punct”.

Pui limite, da.

Însă treaba de mamă nu se oprește aici, așa cred. Copilul are nevoie să fii și căpitan, dar și containerul lui emoțional. În același timp. E greu pentru tine, e greu și pentru el.

Când sunt mici, ei doar simt, fără să înțeleagă ce simt, dacă e bine/rău sau că așa cresc. Să fiu lângă copil și emoțiile lui nu înseamnă că dramatizez, la fel cum dacă eu pun punct discuției, nu înseamnă că el se oprește din simțit.

Fiecare e liber să-și crească copiii așa cum vrea.

Unii cu fluiericea, alții cu mângâierea, sper că nimeni cu jordița. Nu mă amenințați că-mi dați unfollow, fiindcă-mi ascult copiii când exprimă ceva. ”Nu mă mai joc cu tine, na!” Câți ani avem, 5? 🙃

Și ca să nu vă las fără continuare.

După o sâmbătă la Operă cu unul dintre băieți, a urmat o duminică la Antipa cu celălalt.

Muzeul Antipa e preferatul lui, iubește animalele, cred că singurii oameni care merg acolo mai des decât noi sunt angajații muzeului.

Frate-său ar sorta frunzele pe culori în loc să meargă la Antipa, ar sta în mâini, ar face 100 de genuflexiuni. De atât de multe ori am fost. Dar nu ieri.
Ieri ar fi venit și el.

Și, uite-așa, am luat-o de la capăt.

Deși tată-său i-a promis că-l duce la Cărturești, la unde vrea el, ne-am despărțit cu întrebarea ”Dar de ce nu pot veni și eu”
Au, inima mea.

Sigur că el s-a luat cu cărțile și cu discuțiile despre fotbal și mașini, la care soțul meu e mult peste (mine), sigur că înțeleg că am făcut (probabil) corect, dar spuneți-i asta la au, inima mea.

Două lucruri pot fi adevărate în același timp, știu

1 că o mamă face tot ce crede ea că-i mai bine și
2 că asta se simte cel mai greu lucru pe pământ.

Dar cum scurtăm distanța între ce știm și ce simțim?

Când am ajuns acasă, Victor m-a rugat să-i trag șuturi la poartă, eram acasă doar noi doi. Nici nu m-am schimbat, am tras șuturi cu tenișii albi. Soarele mă bătea în ochi ca un reflector pe o scenă dintr-un film.
Îmi venea să zic:

”Cineva să-i spună Mirunei că asta e viața adevărată și că ăștia-s cei mai frumoși ani”

Articolul anterior

E ceva la avutul de doi copii despre care nu vorbește nimeni

Articolul următor

Sunt vie, te iubesc, viața bate filmul, vorbim noi cândva

1 Comentariu

  1. Corina

    💘💝💖💗💓💞💕💟❣💔❤🧡💛💚💙💜💥💫

Leave a Reply

© 2007-2025 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 141 queries in 0.498 s