Renegocierea relației cu furia: un dans individual pe care îl păstrăm, schimbăm doar ritmul pe care ne mișcăm

Marea Conectare de Marți e cu 3 zoomuri pentru mine. Ieri a fost subiectul furie. Parcă m-am și săturat să vorbesc despre asta, le spuneam fetelor din tura de dimineață. Am senzația că doar vorbesc și nimic nu fac.

”Dansul furiei” e una dintre cărțile mele preferate pe tema asta. A fost cartea lunii în una din primele luni din Sisterhood. Deci am discutat atunci. Am mai avut un workshop pe furie exclusiv anul trecut, plus că mă înfurii și de mai multe ori pe zi. Nu suntem străine doamna Furie și blonda de aici.

Cum putem să ne exprimăm furia într-un mod care să nu fie distructiv pentru relații e una dintre întrebările mele existențiale de când am copii.

Deci mă săturasem să vorbesc despre asta, dar aseară la 10 și ceva, când ne apropiam de final, eram cu un carnețel plin de notițe și cu vreo 2 ahauri mari. Moamă, ce mult mi-a plăcut!

Diferența dintre trigger și cauză

Am înțeles asta mai bine ca oricând. Ce declanșează o criză de furie nu e cauza ei. E ca și cum ai zice că paharul s-a umplut de la o picătură. Nu, acolo sunt mii de picături. Cauza rareori e una singură. De asta mă enervează, nu putea fi simplu?

Credințele cu care am crescut

E simplu, că-i una singură. Toate femeile au crescut cu aceeași credință: să fii fată cuminte înseamnă că n-ai voie să te înfurii.

Doar că înfuriatul nu e ceva ce poți controla, cum zice Monica. Poți simți, poți vedea DE CE simți și CE ANUME urmează să faci cu energia asta fantastică. Ce poți controla e comportamentul ulterior.

Să le decuplăm pe cele două, zice Ada.

Ce greu.

Fix ca unui copil trebuie să îmi vorbesc: Miruna, ai voie să simți furie, dar nu e ok să spargi farfurii.

Miruna a făcut niște lucruri la viețișoara ei, se poate să fi fost cu piure de piersici pe pereți și cel puțin un dulap rupt până în sfântă zi de azi. Nu se poate repara. Atât de intensă e furia.

Singura dată când am simțit că o să-mi lovesc copilul,

am mai simțit și alte dăți, dar asta e reperul absolut, a fost când îl alăptam și m-a mușcat de țîță. Nu mă mușca prima oară mititelul, dar eu eram venită de la cabinet, unde avusesem un caz dificil, știu sigur că nu dormisem bine în noaptea de dinainte și nu apucasem să mănânc. Omulețul m-a capsat și a ținut, iar eu am devenit un animal. Nu l-am lovit, dar nu știu cum de nu s-a întâmplat. Aia a fost cea mai intensă și rapidă furie la care am ajuns de la 1 la 100 cât ar zice un bebeluș HAȚ.

Fabulos e că am mai auzit povestea asta și la alte mame, nu doar la una.

Furia e un antrenament

Nu există viață fără ea. Că le-am întrebat pe fete, noi ce vrem de fapt? Să trăim fără furie? Au râs, evident, a fost o întrebare pe care Victor de 4 ani nu ar fi pus-o, că-i ridicol. Dar simțind furia și controlând comportamentul atunci când putem, cresc șansele de ne împrieteni cu ea. Și, când vine data viitoare, să-i zicem,

salut, te cunosc de undeva, parc-ai mai fost în vizită aici. Țin minte ce dorești, cu ce îți place să te servesc. Hai, șezi aici, dă pe gât, stau cu tine până înțeleg ce vrei să zici. Dar poate ne grăbim un pic, că nu vreau chiar să te muți pe canapeaua mea.

Furia e o emoție secundară

Asta e o idee nouă, fiindcă până și în Inside Out (filmd despre emoții pe Disney+, vi-l super recomand) avem Furia la butoane. În orice carte de copii, furia e explicată bine-mersi. Dar secundariatul ei se datorează faptului că ascunde altă emoție de bază, ceva mai intens și mai băgat sub preș. Dacă stai să te gândești, așa e. E mai ușor să faci o criză de nervi decât să te uiți la o rană de abandon de când erai copil. E mult mai ușor să fii o isterică decât un copil părăsit de mama lui. Sau neiubit de tatăl lui. Zic doar exemple, nu că i s-ar potrivi cuiva.

Furia e confundată cu violența și e o caracteristică a oamenilor necivilizați

Astea sunt credințele cu care am crescut. Asta simțim. Acum știm că e greșit, dar cum schimbi ceva ce simți? Fiindcă în general, oamenii fără educație, sălbaticii din peșteră își rezolvau conflictele luptând, scapă cine poate. Căștiga animalul mai puternic, nu?

Putem avea furie și fără violență, să învățăm să le decuplăm.

Putem avea furie și în civilizație, asta se întâmplă oricum.

Copiii noștri plâng plânsul pe care noi nu l-am plâns când eram mici

Mai citește o dată. Aici am avut un șah mat. Fiindcă am trăit în 2 extreme.

Mulți ani am fost în filmul ”e ok să plângi, fiule, plângi tot plânsul”. Când le ziceam educatoarelor că e în regulă să-l lase pe Tudor să plângă, dacă asta simte el, femeile credeau că sunt nebună. Eu eram doar disponibilă, cu găletușele pline și brațele deschise pentru băiatul meu.

La al doilea copil însă, am aterizat diametral opus. FIindcă eram altă mamă pentru el. Una gata obosită, gata folosită. Eram o mamă second hand. Pot auzi plâns, dar cu o limită. Fiindcă plânsul e dublu și pur și simplu simt că am încasat plâns cât pentru 7 vieți, uneori nu mai încape la mine în urechi. Poate ați pățit.

Știu că e ok să las copilul să plângă, să îl țin în brațe și tot, însă adevărul meu e că uneori nu pot. E ca și cum mi-ai cere să merg pe jos până la Paris. Nu-i ceva imposibil, dar, frățicule, ce greu ar fi!

Iar Ada a zis că uneori copilul nostru poate plânge tot plânsul pe care noi, când eram copii, l-am reprimat. Și asta mi-a dat cu artificii pe tavan. Deja îi auzeam pe ai mei părinți spunând: Tu niciodată n-ai făcut așa!

Exact.

Pentru că nici nu făceam! Pentru că m-am prins de foarte mică despre regulile nescrise ale societății. Să merg în vârful degetelor de la piciorușele mele de 5 ani. Să nu deranjez, să fiu responsabilă de fericirea celorlalți. De părerea lor despre mine. Să port cărarea dreaptă și părul prins. Din căcaturile astea mă hrăneam. Mirunica nu a făcut crize de nervi la 4 ani, nu a plâns cu sughițuri până se învinețea. Și, uite, că nu e bine nici așa.

Nu îmi învinovățesc părinții, să nu vă imaginați. Știu că au făcut tot ce au putut cu fix cât știau. Plus că, uită-te la mine acum, cât sunt de deșteaptă și cam ce rezultate am.

Și am mai învățat despre reparație, lucruri atât de frumoase pe care le voi pune într-un reel. Le învăț eu altfel, când le zic.

Reparația e parte importantă a furiei cu comportament distructiv. Dar să fie făcută din inimă, nu din gură. Cu grijă și intenție. Să nu devină însă un tipar de genul: stric și repar sau păcătuiesc și mă spovedesc. Înfulec, după care vomez. Observați factorul toxic.

Și că e mai important să repari decât să ai dreptate.

Înscrierile în Sisterhood Society sunt închise acum, dar avem lista de așteptare.

Vă mulțumesc, fetelor, pentru tot ce mă învățați și pentru tot ce împărtășiți acolo! Sper să vă luați din acest spațiu măcar tot atât cât îmi iau eu. Maria a zis că a scris 5 pagini A5 aseară, ca la facultate. Cineva i-a cerut notițele. Simt un uau.

Cineva mi-a zis aseară că e ca un puzzle. Tot pui câte o piesă, pe care uneori durează ceva să o găsești. Ce important e despre furie să vorbim. Și să avem încredere în proces, da?