De ce nu cred că toți oamenii au nevoie de terapie

Posbil să mă înșel, nu sunt un expert și nici nu vând servicii de terapie. Io-s cu dinții, deci vă trimit pe toți la spălat cu periuța două minute întregi și regulat, pe urmă, la dentist.

Îmi amintesc perfect acum câțiva ani, Tudor era bebeluș abia diversificat, că am participat la un eveniment într-o clinică mare de terapie. Am primit drept cadou o ședință de psihoterapie. Sau 3, nici nu mai știu.

Am refuzat.

De ce?

Eram într-un loc bun, ca atunci când îți e casa aranjată și nu vrei să deschizi sertare, să verifici dacă-s cu praf. Posibil să fie, dar să ne bucurăm de peisaj!

Deci am întrebat dacă pot oferi cuiva din comunitate sesiunea, ceea ce s-a și întâmplat.

Zilele trecute, eram în sediul Antenei și mă întreabă o doamnă acolo, se uită la mine atent și zice:

Tu faci terapie, așa-i?

Lol, te uiți la mine și parcă aș avea nevoie?

Am râs amândouă.

Nu fac terapie acum. Dar fac Sisterhood o dată pe lună, unde avem un terapeut, care nu face altceva decât să pună întrebări. Unde ascult răspunsurile altor femei și le împărtășesc pe ale mele. Se cheamă terapie așa ceva? Nici nu contează, sinceră să fiu. Îmi face bine? Asta-i important.

Simt că e un fel de mentenanță pentru mine, un spațiu unde să=mi dau voie să respir. Marțea de Conectare îmi umple găletușa cu energie într-un mod pe care doar pot să vi-l urez, să găsiți o rețetă care să vă aducă ceva similar. Câtă vreme e legal, nici nu contează cum îi zice. Poate fi un film, poate fi un spa, poate o cafea, un sport, egal.

Nu cred că toți oamenii au nevoie de terapie, fiindcă nu cred că oamenii sunt stricați. De când am copii și gândesc și din perspectiva de părinte, mi-am reinventat poveștile despre propriile mele traume. Hai, că n-am fost chiar așa bătuți de soartă cum credeam.

Cartea lunii din Sisterhood de acum îmi întărește aceste convingeri. Trauma nu e neapărat ce ni se întâmplă, ci povestea pe care ne-o spunem despre ce s-a întâmplat. Și singurătatea de a sta cu emoțiile de după.

Da, asta cred.

Vedeți, nu toată lumea reacționează la un eveniment la fel. Indiferent dacă-i zice traumă sau experiență. Unii se vor apuca de alcool, alții de sport. Unii se vor muta în frigider, alții se vor ambiționa să slăbească. Doar eu știu câtă vreme mi-aș fi dorit să fiu dintre cei care reacționează la stres cu slăbit. Nu, frate, eu reacționez cu ciocolată.

Abia când m-am uitat la asta cumva integrativ, am reușit să schimb ceva. Nu ciocolata, ci vina care urma. Da, eu așa reacționez la stres, mănânc, ia să mă scutești, voce interioară, de înțelepciunile tale. Îmi pare și rău că te-am adoptat!

Sigur că sunt momente când avem nevoie de terapie. Când ea ne ajută, cred că nu am întâlnit om care să fi făcut terapie și să nu recunoască ce uimitoare sunt efectele ei! Atunci când e terapeutul potrivit, care îți dă cheile necesare, cu care să descui singur misterele din creieraș.

Permiteți-mi însă să nu cred că oamenii au nevoie să se repare, ci să se cunoască mai bine.

Să se accepte așa cum sunt, cu toată ciocolata care vine la pachet.

Sigur, ciocolata în exces nu e sănătoasă, sunt prima care știe că obezitatea e o boală care nu trebuie admirată ca și cum NU putem face ceva. Să fim serioși. Nu zice nimeni că-i ușor, dar în același timp nu cred că drumul spre normoponderalitate e presărat cu vină, amenințări și presiuni.

Ci din cunoaștere.

Dar o cunoaștere asimilată, una pe care o simți în stomac, în nu mă balonez, în mă mișc mai ușor și respir mai bine. Care să vină de la tine, din burta ta, nu din gura ta sau din cărțile altora.

Știți de ce e nevoie pentru asta? De lecții dure. Semnale de alarmă pe care viața le dă. N-ai înțeles din prima, n-ai făcut nicio schimbare, pac, încă una, poate pricepi.

Unii nu le vor primi niciodată, genetica o fi de partea lor, dar alții nu vor pricepe niciodată, de aia sunt spitalele pline. Sau se prind mai greu, dar nu prea târziu și asta e important.

Cred că deja la ora asta avem cu toții pe cineva în lista de prieteni, care se confruntă cu o maladie malignă și povestește public acest drum. Oamenii ăștia se roagă de ceilalți să facă mișcare, să mănânce sănătos, să meargă la controale. Nu sunt vorbe goale, doar că fiecare se convinge în ritmul său.

Deci oamenii să nu caute să se repare, ci să se cunoască mai bine. E o cale sigură spre acceptare.

Eu am acceptat ani întregi despre mine, că sunt o sedentară. Am avut un moment de maturitate, când nici măcar nu mi-am mai propus să fac mișcare. Abonamente la sală? Bani pierduți, am știut că pur și simplu n-o să merg. Că nu-mi place să transpir, să mi se înroșească obrajii.

Vreți să vă spun ceva? Nici acum nu hashtag ador. Ba chiar e enervant părul cum se încrețește. E enervant că trebuie să mă spăl mai des pe cap. Că transpir și uneori pute. În funcție de faza ciclului menstrual. Nu simt nicio plăcere să mă doară fălcile când ridic de gantere.

Dar știți ce-mi place? Să-mi pot lua copiii în brațe! Să nu mă doară nimic în rest. Îmi place când pun mâna pe abdomen și simt acolo niște pătrățele. Nu se văd, nu vă entuziasmați, că ciocolata încă le îmbracă, dar ele sunt acolo și eu știu. Asta e suficient.

A fost însă o lecție pe care mi-a dat-o viața. Fără negocieri. Ca pe instagram, 90 de secunde un reel, nicio secundă extra, oricât de simpatică și blondă aș fi. Faci sau nu faci. E o alegere.

Poate vă obosesc cu acest film al meu, dar e ceea ce trăiesc acum. O nouă mirună. Îmi place de ea, e ambițioasă, e femeia care a născut printre picioare bebelușul-victorie, când toți îi ziceau că e nebună de legat. E puștoaica aia care s-a hotărât într-a doișpea să dea la medicină, deși colegii ei se pregăteau de doi ani. E tipa aia care a ales meditații cu o profă de liceu din Sibiu în locul vedetelor din Cluj. Fiindcă încrederea în tine nu ți-o cumperi cu bani, dacăă se întâlnește un antrenor bun cu un talent muncitor, e asigurat podiumul în campionat.

Antrenorul meu de data asta a fost durerea. Moaaamă, cât m-a chinuit.

A fost o traumă? Băi, la cum plângeam… și abia mergeam…

Dar n-am lăsat-o așa să rămână. Încă e posibil să mă laud prea devreme cu mișcarea pe care o fac, dar am schimbat povestea.

Din săraca fată sedentară am transformat-o în ambițioasa fată sănătoasă.

Nu cred că toți oamenii au tot timpul nevoie de terapie. Cred că mulți oameni se pot confrunta cu momente foarte grele din viețile lor. Că pot merge într-un loc, unde să deprindă aptitudini, cuvinte și instrumente pentru a putea face față mai ușor. După care, gata, ai înarmat soldatul și îi dai drumul la luptă, nu-l ții de mână ca o mămicuță care-i peste tot.

Și soldatul poate mai dă peste vreo greutate, poate-l prinde ploaia și nu știe cum să deschidă umbrela. În fiecare dintre noi e un soldat puternic și înarmat bine. Mai face niște terapie, de ce să se ude până la chiloți?

Asta cred eu și e perfect în regulă să mă contraziceți. Chiar vă invit, cu argumente civilizate, cum m-ați obișnuit.