Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice – review piesă de teatru

Am văzut-o, mi-a plăcut, vreau să vă povestesc. Nu sunt vreo specialistă în teatru, nici nu cred că trebuie să fii. Mi-ar plăcea să dăm jos teatrul și cărțile de pe piedestalul cu acces doar pentru elite, să-l coborâm printre oamenii de rând, printre necunoscătorii care știu doar dacă le-a plăcut sau nu. Dacă a mișcat ceva sau nu în ei. Dacă a meritat vizita, banii, timpul, efortul.

Cărțile au început să-mi placă doar când mi-am oferit libertatea să nu-mi placă. Am crescut cu greșita impresie că, dacă ești deștept, cult și rafinat, orice tipărit între două coperți are obligația morală să-ți placă. Altfel, ești un depravat intelectual. Un lucru slab.

Libertatea de a avea o părere proprie mi-am câștigat-o după liceu, când am început să fur titluri din biblioteca mamei. Cărți noi, autori străini, de care nu avusesem timp, fiindcă mă împotmoleam în Mihail Sadoveanu și frații lui.

La teatru am fost prima oară în clasa a 3-a cu tata. M-am îmbrăcat într-un sarafan negru dintr-un material numit piersică (o fi corect?). Cu o cămașă roșie cu nasturi aurii. Era set și erau hainele mele de duminică, de petreceri, de sărbători și de teatru, poftim. N-am înțeles din piesă nimic, dar m-am mândrit că m-am dus cu un domn chipeș la costum, care mi-a oferit scaunul să iau loc, ca unei domnițe dintr-un film elegant.

Era maximul de elită și rafinament pentru mine la 10 ani, deși mai mult mi-a plăcut discuția cu tata din mașină, la drumul de întors.

Dar piesa asta de la TNB:

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice de Paul Zindel

E vorba de o mamă nebună (zice ea singură, că nu aș fi îndrăznit, dar stați liniștiți, că o să vă recunoașteți în repetate ori). Femeia are 2 fete și puțini bani. Își plânge de milă, multe se învârt în jurul ei, dar se și zdrobește să facă din hahat bici. Nu-i ies toate, nimic nu e perfect, ca-n viață, na.

Mi-a plăcut mult perspectiva contrastului dintre o mamă la capăt de puteri, tendința de a o judeca (așa cum fac copiii, asta e în fișa postului cumva) și realizarea că habar n-ai nimic despre ea. Despre cum i-a fost ei viața. Prin ce focuri și nedreptăți a trecut până să ajungă aici. Foarte des uităm că și părinții noștri au fost niște copii cu un vis.

O să vă placă dacă aveți frați sau dacă aveți mai mult de un copil. Dar nu că o să vă placă, o să vă meargă la suflet și o să vă răscolească în feluri în care nu bănuiți că ați putea fi răscoliți. Vă va demola organ cu organ, cum zice Speranța, e foarte intensă piesa cumva, dar va avea grijă și să vă reconstruiască. De câteva ori. Veți râde cu muci, cu ”mă scuzați” către vecinii din față pe care-i posibil să-i scuipați. Nu pentru că ați fi un necioplit care a aterizat la teatru fără voia lui, ci pentru că fazele din piesă asta îți fac: te iau din oală, pe nepregătite și poți să mori, acolo, de râs.

Textul este viu, verde, cu picioarele pe pământ. Autorul a și câștigat un premiu Pulitzer în 1971. Nota 10 și pentru traducere, este o adaptare excelentă la limba română. Sunt replici firești, fraze normale la cap, fix cum vorbește un om obișnuit. Știți, în vorbirea curentă nu folosim ”deoarece” și infinitive, nici gerunzii, astea sunt pentru importanți. Și muzica e atât de bună, că îți vine să-l scoți pe Shazam.

Iar Oana Pellea joacă, nene. Te poate face să râzi și să plângi în același minut, consecutiv. Rolul iese din ea cum iese muzica din casetofon. Sau lumina din bec. Sau apa din robinet. Oana Pellea te face s-o crezi pe cuvânt și când își ceartă fetele cum orice mamă și-a certat copiii la un moment dat, dar și când le mângâie și le pupă, cum orice mamă își mângâie și își pupă copiii, chiar dacă ei sunt de acum mari.

Fetele sunt și ele pe felie, cum ar zice un pseudocritic de teatru nimerit prin TNB ca mine. Te enervează și te înduioșează. Te aduc în papucii de copil și te trimit în cei de mamă cât ai zice ”pește”. Sunt foarte haioase, fără a fi vreo clipă forțate. Iar scena din finalul piesei! Nu dau spoilere, dar vă șoptesc ce s-a putut observa în sală: liniște totală.  Nicio mătușă nu tușea, niciun unchi nu strănuta. Și muștele dn Sala Studio erau cu sufletul la gură.

Mi-a sunat mie telefonul (ce rușine, Doamne sfinte! Îl dădusem pe mut, dar am uitat ca mama și soțul au prioritate peste mut, când sună ei, îmi sună telefonul și noaptea la 2), noroc că nu mi-a sunat la scena finală, să aveți grijă și voi, dacă ați pus astfel de setări.

Când Oana Pellea zicea lucruri spre final, sentimentul era că îți e frică să te uiți la omul de pe scaunul vecin, că o să vă bufnească plânsul pe amândoi. Noroc că lânga mine stăteau Livia și Ioana din Sisterhood și că ne-am văzut inclusiv în pijamale într-o noapte târziu, deci niște lacrimi pe obraji am mai văzut.

Și Alexandrina Halic reușește să fie atât de expresivă fără să zică nimic! Joacă o bunicuță care apare pe scenă cu baston, te temi să nu facă o fractură de bazin în direct. Treapta aia de la baie, vai. Trebuie să faceți ceva cu ea! (știu că e parte din decor, dar mi-a stat inima de câteva ori) Are o gingășie femeia asta în ochi, are o perfecțiune în reacții, ceva nemaipomenit și întotdeauna la fix. Și vorba unei sistere la final, ne-a plăcut Nanny, fiindcă are o mare calitate: e mută.

La țățî ni greu, ar fi ce am văzut în această piesă. Și ce am simțit fiecare în felul lui. A fost o călătorie prin mai mulți papuci, în mai multe piei, în care uneori ne-am găsit sau ne găsim și în viața de zi cu zi. Timpul trece, efectul razelor gamma e o certitudine și se leagă titlul într-o superbă metaforă explicată în final.

Tot timpul cât am aplaudat actrițele după ce piesa s-a terminat îmi venea să plâng. Dar să plâng în hohote, îmi venea să fug undeva să plâng, mi-am amintit să respir, respiră, unu doi, unu doi.

N-am fost singura. În timp ce coboram scările și am îndrăznit să mă uit în jur, multe mâini urcau la colț de ochi și făceau un gest discret, ștergeau lacrimi care n-au mai putut fi ținute în frâu.

Mulțumim, Speranța! a zis Ioana de lângă mine imediat cum a putut cineva vorbi. Speranța e sistera care ne-a urnit la teatru în probabil cea mai înghețată zi de ianuarie, când în mod normal aș fi stat în pijamale și m-aș fi văitat de ceva.

Și când ne-am adunat în holul teatrului după piesă, cineva a întrebat care e cuvântul nostru? Uneori facem așa, căutăm un cuvânt care să facă rezumatul a ceea ce am simțit. Sisterele sunt pe eficiență, v-am zis.

Speranța. Ăsta e cuvântul meu. Fiindcă e și prenumele femeii care ne-a mobilizat, dar și înseamnă ceva minunat.

Când te dai pe mâinile unei astfel de piese la treijde ani, asta simți. Că putea să fie asta viața ta și să o vezi de la 90. Așa că simți Speranță, simți că încă poți trăi ceea ce dorești. Și că ai toate instrumentele să nu înnebunești.

Știți, cred că fiecare e special și unic în felul lui. Dar văd și că suntem uimitori de similari în ceea ce trăim. În poveștile pe care le scriem. În emoțiile care ne traversează. Viața nu e o destinație, ci un culoar. Să învățăm din istorie și din viețile celorlalți. Teatrul ăsta o fi ficțiune, dar nu chiar.

Cu respect pentru toți copiii și toate mamele, inclusiv pentru Beti Frank: parcă tot e bine când plângem de bucurie la final?

Notați: Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice de Paul Zindel, cu Oana Pellea, Florina Gleznea, Cristina Casian și Alexandrina Halic, regia: Mariana Cămărășan