Locul oamenilor în viața ta e în funcție de efortul depus, nu de vorbele sau intențiile lor

La suflet mi – a mers ce ai scris. Am regăsit – o pe mama mea. Mi-a luat ceva timp sa înțeleg cât de mult m-a impactat aceasta expresie “daca vrei, poti”.
Doamne tine-le sănătoase pe toate femeile minunate din viețile noastre !

Atat de adevarat! Doar faptele “vorbesc” in fond si arata adevarul.
Slava Domnului pentru mama, e tot “model” din asta si a fost mereu salvarea mea.
Si da, copilul este si trebuie sa fie intr-o categorie aparte si da, mama il iubeste neconditionat (desi tatal nu mereu, sa stii, in cazul unor copii, iubeste mai degraba conditionat decat ne…).

Menționez ca acest comentariu era ca raspuns la cel al lui Jojo.

Sa fie sanatoasa bunica Geli! 😊

Cata emotie! Sa ti-o tina Dumnezeu sanatoasa cat mai mult!

Esti analfabeta functional, sincer!
Si ca sa-ti mai zic asa ca de la om la om, un copil nu o sa faca niciodata pentru mama/ bunica exact cat si ce a primit, va face mai departe pentru copii si nepoti, asa e in viata: primesti si dai mai departe.
Si, nu, parintii/bunicii reci si egoisti, care isi pun viata lor proprie pe primul loc, in defavoarea copiilor/nepotilor, nu vor fi niciodata iubiti neconditionat.
Nu exista sa iubesti neconditionat doar pentru ca e mama, tata, bunica, bunicul, dar lor nu le pasa de tine. Nimeni nu iubeste un titlu.

Si eu citesc de multa vreme, si doar asa ca observatie, as vrea sa zic ca exista mai multe limbaje ale iubirii. Oamenii simt si arata dragostea in mod diferit. Ceea ce pentru unii e cea mai mare afectiune aratata, poate sa nu fie la fel perceputa si viceversa. Eu am citit printre altele si de asta la vanessa van edwards in cartea ei captivate, si are niste exemple cu un tata care primea tot felul de cadouri hand made de la fiica lui. Intr un an , fiind super racita nu a putut sa-i mai faca acel tip de cadou, asa ca s-a dus doar la el acasa si a ramas pe seara sa se uite la un meci impreuna. Tatal a declarat ca a fost cel mai frumos cadou, fetei socate ca efortul ei ( in zona de crafting, etc) de pana atunci care i se parea mai valoros, era subminat de ce isi dorea tatal, timp impreuna. Categoriile prin care simtim apreciere pot fi acte de munca ( cineva iti gateste iti da zapada din curte) timp, cuvinte frumoase. In viata e bine pe cat se poate sa ne exprimam aprecierea asa cum doresc ceilalti sa o primeasca. Cand e potrivire intre stilulri, e bine, dar putem si sa ne adaptam.
Eu de exemplu imi iubesc mult mama. Prietenii cunoscutii familia, sunt innebuniti dupa mancarea pe care o face. Si mie imi place mancarea de la ea. dar pur si simplu nu sunt asa pasionata de mancare punct. Pentru mine sa reincalzesc o ciorba din caserola e oarecum plictisitor si nu am cerut niciodata pachet ( dupa ce am terminat o cu statul la camin in facultate) . Sunt mega mofturoasa, mama saraca stie ca singura metoda sa-mi gateasca e sa vina la mine , si sa faca clatite 🙂 . Ce apreciez e cand ma suna sa ma intrebe ce fac si cum mai e la munca, cand ii povestesc eu ce-am mai vizitat/ gatit/ etc si ea e mandra de mine. Cand imi spune ca a fost la un concert sau la teatru si comentam piesa impreuna. Stiu de un craciun ( eram la liceu) am rugat o sa facem mai putina mancare si curatenie si sa ne luam jumatate de zi si sa facem impreuna decoratiuni .
Adica nu as spune ca implicarea in vietile noastre e doar prin acte din acestea de gatit, ci prin conectare emotionala, de orice fel ar putea fi ea, si sunt mai multe feluri.
Pe de alta parte inteleg de ce insista mamele si bunicile sa ne gateasca , pentru ca si eu am inceput sa o fac. Cand copii cresc iti raman putine lucruri cu care mai poti sa-i ajuti. Nu poti sa-i ajuti la job, nu poti sa fii acolo sa le pocnesti sotul daca le-a suparat si mancare e acolo in memoria ancestrala ca o forma de caldura. Insa sunt sigura ca nu singura.

Si eu practic am inteles acelasi lucru, din pacate. Intru tot mai rar pe acest blog, initial mi-a placut foarte mult, in ultima vreme nu am mai rezonat cu majoritatea postarilor, ceea ce e perfect ok, evident, suntem toti diferiti si avem povesti de viata si experiente diferite. Dar da, eu una nu mi-as dori ca ai mei copii sa lege iubirea de mine numai de ajutorul pe care s-ar astepta sa il dau no matter what pana la finalul vietii. Si inca ceva: mi-as dori ca copiii mei sa fie capabili sa se descurce singuri la 30 de ani, asa cum am facut si eu cam toata viata, nu sa se astepte ca cineva mai in varsta ca ei sa le faca constant mancare si sa le creasca copiii, mai ales daca ei nu ar avea job full-time! Din contra, ar trebui sa fie invers: cei tineri sa ii ajute pe cei in varsta.