-Dar ce, te-au chemat la creșă? mă întreabă mama cu îngrijorare.
-Nu, mă duc eu de bunăvoie.
Cei care lucrează în corporații probabil sunt obișnuiți. Cine crește copii în străinătate, precis. Noi aveam la clinică, în cel mai mare lanț de clinici stomatologice din UK, ceva similar. Appraisal parcă îi zicea, era ca un audit pentru asistente și toate tremurau. Africanul la care am lucrat prima și prima oară avea chiar firmă specializată pe comunicat vești proaste, care – în principiu- le și dădea afară trimestrial. Asta era strategia lui de businees, nu critic, doar observ, cu mine omul a fost fenomenal.
Și m-am dus. M-au poftit să iau loc și au început.
Deși eram într-una dintre probabil cele mai prietenoase săli de clasă din București. Cu probabil cele mai blânde și iubitoare educatoare care există pe pământ. Genul meu de femei. Calde. Oneste. Haioase.
Deși toate astea, nu știam ce să fac cu mâinile, unde să mi le pun.
Și-au început. De Victor al meu.
Că e o minunăție de băiat.
Știu, era să zic. Doar e al meu 🙂 Îl iubesc până la stele și-napoi.
Și au continuat. Și tot nu le găseam un loc potrivit, să mi le pun pe genunchi sau pe măsuță. Le frângeam. Toată întâlnirea am așteptat ceva ce ele n-au zis niciun cuvânt.
Au zis doar de bine de copilul meu.
Nu pentru că aș avea vreun motiv, m-am pregătit, nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva, ci din reflex. Ele au zis frumos, eu eram gata să primesc opus. Pentru că tot, absolut tot ce are legătură cu școala în capul meu e despre ai greșit. Nu ești destul. Nu faci corect. Nici nu mă așteptam la mai mult. Atât poți. Ce pretenții să ai. Asta ești, cu asta defilezi.
Critică. Ironie. Sarcasm.
Bici.
Peste bici.
Critica a devenit aproape a doua natură. Am observat asta în proiectul Sisterhood, când mintea mea critică încă are dificultăți să accepte că acolo e o comunitate de femei care abia așteaptă să ne vedem marți. Care fix acum o săptămână am plâns împreună fiecare acasă la ea. Pentru că ne-am găsit. Pe ele însene și unele pe altele. Într-o banală zi de marți, să se mai vaite cineva că viața-i cumva 🙂
Mie îmi e greu să accept un succes, fiindcă mă pregătesc de eșec. Constant. Orice s-ar întâmpla. Fiindcă vocea critică e atât de puternică în capul meu, încât fac eforturi uriașe conștiente să o muțesc. Unde e butonul să o dăm pe silent? Fiindcă o urăsc și mai tare pe nenorocită, când se răsfrânge asupra copiilor mei.
Știu cât mă apăra mama de sistem. Câte motivări mi-a scris. Și am luat coroniță ani întregi. Nu vreau să-mi imaginez cum era pentru ceilalți colegi. Știu cât îmi zicea tata să nu mă mai consum pentru Moromeții and stuff. Dar au ajuns la mine, părinții m-au apărat, dar sistemul a învins.
H ar zice că e defect profesional. Că suntem antrenați ca medici să facem față în caz de ceva, dar mai ales de ceva grav. Într-un fel e așa. Până să ne intre în reflex am repetat serios. Unu-doi-trei, unu-doi-trei, ca niște pași de dans, doar că-s pașii de executat în caz de urgență la pacient. Întâi îi înveți, apoi îți intră în reflex. Am avut tot felul, nu multe, să bat în lemn. Dar memorabile, evident. Nu m-am încurcat la dans, am știut exact cum să mă mișc, ce am de făcut, pe coronarele mele, toată lumea happy la final.
M-am dus la creșă azi pregătită să mă scot din hahat. Sunt atât de obișnuită cu vocea asta critică, încât discursul reparator e și el în reflex.
Nu ar trebui.
Viața nu e o judecată as we go.
Viața e o muzică pe care ești invitat să dansezi fără să știi pașii de dinainte ori să repeți. Go with the flow. Voi puteți?
foto unsplash
Anca
Azi am primit un review pozitiv pe google si prima reactie a fost ca poate a gresit numele si de fapt e despre altcineva :)) Intr-un final am acceptat ca este intr-adevar vorba despre mine, dar parca nu m-am bucurat cu adevarat. Ba chiar mai degraba mi-a trezit un soi de ingrijorare, suspiciune… Suntem din pacate atat de obisnuiti cu critica…din toate partile si dintotdeauna… cum facem sa ne bucuram totusi de feedback-ul pozitiv binemeritat?
Miruna
Felicitari! Nu stiu sa raspund la intrebare 🙁
Oana Maria Visan
Validandu-ne! Zilnic! Noi pe noi!
Observad si cel mai isignifiant lucru pe care tocmai l-am facut si validandu-ne noi pe noi, pt el. Vaiii..da ce frumos ai facut patul ..este PERFECT DE FRUMOS..BRAVO!!
Si apoi trecand la uitatul in oglinda..si apreciatul..AUTOapreciatul..CU VOCE TARE..gen: Da ce sprancene frumoase ai si xe privire calda si plina de viata, si ce bine iti sta cu culoarea asta, intodeauna ti- a stat bine asa..samd samd.
O femeie extrem de puternica, cu o mare mare sebsibilitate (medic Psihiatru) m-a invatat sa accept complimentele celorlalti cu expresia “Multumesc, asa este!”
Nu mi-a explicat de ce. Doar mi-a spus sa o fac!
Eu, cea care nu acceptam NICI MACAR O VORBA BUNA, gandindu-ma automat ca NU MERIT, nu e despre mine sau VREA ceva de la mine.
MULTUMESC e pt cel care iti face complimentul. E pt ca el sa primeasca in schimb ceva.
ASA ESTE, este pt mine. Pt ca sa las acel lucru frumos pe care tocmai l-am primit sa-si faca loc in inima mea, ca o samanta mica..si sa ii permit sa INFLOREASCA.
Multumesc, asa este! Nu este aroganta..este finalitate. Este ciclul complet. Este validare si crestere.
Iubirea de sine nu este egoism. Este conditie primordiala de a avea CE SA DAI altora.
Seara frumoasa oameni frumosi!
Un Dentist de Sufletele de Dintisori
Elisabeta
Suntem atât de obișnuiți cu critica, cu negativismul,încât nici nu îl mai conștientizăm.
Îl transmitem mai departe ca pe o moștenire malefica generațiilor viitoare.
Luiza
Cand am luat la licenta 10, unicul si primul 10 dat vreodata la specializarea unde am terminat, am crezut ani buni ca a fost un joc de putere, ca a gresit, ca a dat 10 pt ca lucrarea era mediocra, dar totusi bunicica vs alte lucrari. Ani la rand m-am intrebat de ce am luat 10. Nicio clipa nu m-am gandit ca l-am meritat. (povestea s-a intamplat in RO intr-o univ de stat)
Alta
Eu tot ma intreb cum ar arata un sistem din care nu se nasc astfel de traume (sau traume de alt tip) 🙂