Când îmi recăpăt rozul, știu că mamele sunt niște păsări flamingo

Despre fețele maternității în natură. Și de ce omul e cel mai paradoxal dintre animale. Fiți atenți ce face flamingo.

Când își crește puii, pasărea flamingo pune atâta energie să aibă grijă de ei, că își pierde culoarea. Poate deveni aproape albă. Asta, pentru că pasărea flamingo e și singura pasăre care alăptează. Nu râdeți. E o pasăre care face un soi de lapte în gușă, cu care își hrănește urmașii. Laptele ăsta e roz, iar pasărea pierde carotenoizi astfel.

Iar după ce puii cresc și sezonul de împerechere se termină, flamingo își recapătă culoarea.

Acum nu știu voi, dar eu n-am văzut niciun flamingo să facă pui, să devină albă și alte flamingo să-i spună că așa-i trebuie. Sau alte flamingo să-i spună că nu-i normal, că ar fi trebuit rozul să reziste. Știți poezia, am auzit-o la animalele astea cu limbaj articulat și deget opozabil, numite oameni: ”ce, dragă, te plângi că-i greu atâta și umbli ca o mătură pe stradă, tu ai ales să faci copii, amu rabdă!”

Uitați-vă ce lecții minunate luăm din natură. Să faci pui e greu, nene. Îți poți pierde culoarea, e normal să se întâmple asta. Doar că, la femei, nu știu dacă e așa ușor să le revină culoarea.

Cum îmi recapăt rozul:

-când era Victor mic, îl dezbrăcam în pielea goală și făceam skin to skin, nu știu dacă e legală treaba asta, dar, pfoa, ziceai c-am apăsat pe butonul Start Oxitocină

-somn, asta a funcționat întodeauna

-s3x. Good old seps, sper să nu citească și tata rândurile astea.

-scris. blog. orice îmi scotea nasul din scutece

-vacanțe, ajută enorm să schimbi peisajul

-am slăbit (fără să vreau, dar, Doamne, toată viața am dorit această versiune de mirună)

-planuri -dă-i minții ceva la care să viseze

-rozul n-a venit la mine niciodată să rămână. Habar n-am dacă treaba asta se poate să rămână sau ce mănâncă cele care susțin asta. Realitatea mea e multicoloră. Uneori cu gri și întuneric, fiindcă asta-i legea în natură. Zi după noapte, nu lumină după lumină. Dacă iubești curcubeul, e nevoie să accepți și ploaia.

–The Sisterhood Society a prins în inima mea o scânteie, am început să văd viitorul, sunt entuziasmată și mă trezesc dimineața cu gândul că nu mai e mult și ne cunoaștem. Duminică seara vă puteți înscrie. 24 de ore, locuri limitate. Marți seara facem prima întâlnire. Urmăriți pagina The Sisterhood, puneți-vă reminder sau lăsaț-mi adresa de email aici și primiți un mail cu două ore înainte să deschid public înscrierile.

-De câte ori îmi recapăt rozul, îmi amintesc de flamingo și îmi spun, dacă până și natura ne arată cât de normală în mai multe culori viața și că e greu să fii mamă, de ce nu putem normaliza treaba asta? De ce nu putem accepta, da, e o perioadă, îmi e greu astăzi, mâine poate o să fie altfel?

Cineva mi-a spus astăzi că fac această societate ca un sat pentru mine. Că nevoia mea e, de fapt, cea mai mare. Dar foarte bine! Fiindcă uitați-vă la flamingo, de ce să nu-ți recapeți rozul, când știi că se poate? Viața e ca o grădină cu de toate. Dar nu ne facem noi o primăvară frumoasă? Stai să ne vezi, soro.

foto Delia Șimon