Hai să terminăm cu ”Dar tu ai făcut copii, deci îți meriți greul”

”Doar tu ai ales să te faci doctor, deci îți meriți soarta.”

”Tu ai ales să-ți pui curent electric, nu comenta că e mare factura.”

De câte ori n-ați auzit în cele mai grele momente că voi sunteți de vină?

Scriind asta, îmi dau seama cine-i persoana care mi-a zis cel mai des că îmi merit soarta. N-o să ghiciți. Nu e mama, nici tata. Nu e soțul, nici măcar soacra.

Sunt eu însămi, nene.

Când m-a părăsit iubitul din liceu, pe care l-am iubit ca un cățeluș cu urechile pe spate.

Nu a fost de vină el că a mințit ca la ușa cortului, nenorocitul nenorociților. În ochii mei, eu eram proasta. Că l-am crezut pe fraier. Cum am putut eu, Deșteapta Deșteptelor, auzi, domnule, să mă îndrăgostesc de Mincinosul Mincinoșilor? Cum am putut eu, Magna-cum-Laude, să pic în plasa lui Dacă-Nu-Cade-Pică? Doamne, apără și păzește.

Vina asta a avut însă și o parte bună. M-a salvat de la închisoare. Practic datorită vinei atribuite nu i-am făcut felul dinstinsului din paragraful de mai devreme. Și altor distinși, că doar nu credeți că m-am deșteptat după un singur cuțit înfipt în suflet. Noooo, până m-am prins cum stă treaba, am mai fost salvată de la câteva crime.

E prima oară când îi văd și doamnei Vină un rost pe lume. Joacă un important rol în filmul numit ”Viața în libertate”. E totuși folositor să te simți vinovat înainte decât după.

Fac o pauză să rumeg puțin asta. Actul de a scrie mă face să descopăr lucruri noi despre lume și despre mine.

De fapt, totul e pornit de la un reel pe Insta. Mă apuc să filmez și habar nu am ce iese. Uneori zic bine, alteori n-am nicio poveste. De asta asta a venit așa o porneală de a le zice. Despre când te plângi că ți-e greu și vine un deștept să-ți taie macaroana. Că tu ai făcut alegerea asta, deci mucles.

Știu de unde vine, de la oboseală. Nu repet, v-am zis deja asta despre mine. Ce bine ar fi ca oboseala să fie ca mirosul: cu o limită. Oricât de rahat, după 7 minute, nasul se obișnuiește. Cât rahat să poată înghiți bieții receptori din mucoasa olfactivă? Păi n-ar fi tare, să fie așa și cu oboseala din creier și din oase? După x nopți nedormite, să nu mai simți, nene. Să funcționezi ca și cum miroase a zambile. Să nu te mai deranjeze că ai uitat tabla-nmulțirii pe sărite. Nu că sună bine?

Și ziceam pe Insta (mă rog, de fapt în această mică și închiriată bucătărie), că nimeni nu-i zice copilului care învață să meargă și cade:

”Dar de ce plângi, Gigele, cine te-a pus să stai în două picioare?!”

Nimeni nu-i zice elevului în primul an de școală:

”Ți-e greu cu literele, cine te-a pus să înveți să scrii și să citești?”

Dar multă lume le zice mamelor (mai ales când copiii lor NU VOR sau VOR prea multe, când urlă, sunt obraznici, fac în magazin un tantrum sau când ele își clătesc ochii pe blogul ăsta două minute, poate singura lor pauză din săptămână, când spun că n-au timp de duș, de manichiură și de alte bucurii personale ):

”Ce te plângi, dragă, nu tu ți-ai dorit copiii ăștia?”

Păi, ba da.

Și flash news: cele mai multe mame i-ar mai face o dată fix pe aceiași năzdrăvani, chiar știind ce le poate pielicica. Tot somnul care lipsește și nu se mai întoarce niciodată. Multe ar alege să îi mai facă o dată cu toate vergeturile de pe burtă și coapse. Kilogramele acumulate. Bluzele pătate. Legănatul în brațe. Ba, eu pentru legănatul ăla aș face tot la 9 luni câte un bebe. Să fie mic și proaspăt, leșinat piele-pe-piele.

Ce lucruri mărețe ați făcut, care au fost ușoare?

Mie mi-a fost greu să învăț pentru Capacitate. Nu greu în sensul că nu pricepeam adunare și scădere, ci greu în sensul că ar fi fost mai ușor să văd niște telenovele.

Mi-a fost grea și admiterea la facultate. Nu în sensul că n-am putut urca dealul de pe Babeș, ci în sensul că mi-a luat 3 luni sistemul nervos de clasa a 12-a. 50 de pagini. Cam câte ne dădeau de învățat la anatomie în primul an de luni până joi, când aveam următorul stagiu.

Na, greu nu era să te prezinți cu lecția învățată, ci să nu adormi în timp ce căutai ramurile trigemenului pe cadavru.

Greu a fost examenul la morfopat din anul 3, cu Florescu. Și să nu întârzii la cursuri, că omului îi mergea ceasul cu 3 minute mai devreme. Și-ți încuia ușa, felicitări, ai o absență, de nu intri în examen. Puteai să te rogi cu cerul și pământul, dar te-ai fi rugat la toți sfinții, că părea mai ușor decât să pricepi ce vorbea acest profesor doctor.

Bărbatu-meu s-a făcut fellow în Royal College of Surgeons din Marea Britanie. Greu nu i-a fost să-și pună cravata și pelerina la festivitatea de premiere, ci să vină în fiecare seară după clinică acasă, să-și facă o cafea și să învețe. În timp ce eu mă uitam la seriale și mâncam ciocolată. Apoi greu nu i-a fost să meargă până la Londra să dea examenul, nici să stea de vorbă cu examinatorii, ci să le dea acelor minți de neurochirurgi care au scris manuale răspunsuri care ar salva oameni.

Poftim, ce-i ușor în viață?

Așa că hai să le permitem oamenilor să se plângă, când le vine.

Să-ți fie greu nu înseamnă că urăști TOT ce ți se întâmplă. Să-ți fie greu nu înseamnă că vrei să te lași de meserie, de copii, de bărbat, de viață. Înseamnă doar că ești vie și simți ceva. Într-un moment, la tine în inimă vibrează.

Viața nu e o linie dreaptă. Emoțiile nu vin cu copy/paste consecutive. Sunt zile bune și zile diferite. Iar lucrurile ușoare nu aduc aceeași satisfacție. Nici același progres în lume. Lucrurile ușoare nu salvează oameni, așa că avem nevoie și de cei care duc greul pe lume. Să nu-i mai acuzăm că se plâng câteodată, fiindcă au voie.

Să fii mamă chiar e greu câteodată. Tot înainte, bine?

foto Unsplash