Prieteniile din liceu te întineresc fără să știi cum și de ce

Prima mea relație autentică din liceu a fost cu ei. O gașcă de băieți, în care eram singura fată. Eu. Zâmbesc și când scriu. Un schwab, un ungur și un sas. Nu 100% așa, dar aproximativ corect. Ei erau prieteni din internat, nu știu cum de m-au adoptat.

Colegul meu de bancă dădea admitere la medicină veterinară, eu la dentară. Învățam amândoi din același manual de biologie în orele de matematică. Jucam spânzurătoarea cu termeni din anatomie. Am câștigat odată pe sternocleidomastoidian, că el nu ajunsese încă la lecția aia.

Râdeau de mine că mă îmbrac în roz și nu mă deranja. Pentru că era un râs care te lăsa să fii cine ești. Uneori chiuleam de la școală și urcam în Păltiniș. S-o fi întâmplat de două ori, dar noi ne amintim că des. Alteori veneau la mine acasă, mâncam în curte și ne zicea tata bancuri pe care le țin minte și acum. Ei, că eu le-am uitat încă de atunci.

Înainte de BAC, am învățat împreună și am petrecut la cabane apoi. Iar în Cluj, când fiecare a luat-o pe drumul lui, ceva tot ne-a ținut. Eu am intrat la o facultate unde nu aveam niciun coleg din liceu. Când veneau băieții ăștia pe la mine prin cămin, când ieșeam la o bere ei, la o ciocolată caldă eu, când mă luau pe la diverși artiști care le erau prieteni, ziceai că mi-au venit în vizită neamurile din Sibiu.

Într-o zi l-au cunoscut pe iubitul meu de atunci. Nu știu dacă ei își mai amintesc, dar eu n-am uitat. Să zicem că nu erau la fel de încântați, ca mine, de el. Cred că prietenii pot fi un barometru bun al viitorului unei relații de acest fel. Sigur că nu e regulă, dar mi s-a întâmplat cu 100% din iubiții mei care nu au rămas. Ăia mulți, știți.

De H le-a plăcut instantaneu. Și lui de ei. Nu s-au declarat, dar au râs unii cu alții și unii de alții fără nicio grijă, ceea ce e aproape la fel de valoros ca o binecuvântare pe care o primești fără s-o ceri de la acei prieteni care te cunosc înainte să te știe soțul tău.

Weekend-ul trecut ne-am făcut o poză toți. Cu neveste și copii. Am crescut așa de mult. Au apărut povești cu boli și riduri pe la ochi. Discuțiile s-au schimbat. Fiecare face ceva important. Fiecare are oameni care depind de el.

Și apoi sunt lucrurile care nu s-au schimbat.

Faptul că întinerești când te întâlnești. Faptul că glumele, deși sunt noi, au în ele ceva vechi. Faptul că știi atâtea unii despre ceilalți, încât nici n-are rost să te schimbi de pijamaua în care te trezești.

În fiecare seară înainte de culcare, Victor întreabă care-s prietenii mei. Și face un pomelnic de oameni buni. Până acum, erau exclusiv femei. Dar s-au adăugat niște nume de băieți. Sigur că sunt ”tatăl lui Misch” și ”tatăl lui Matthi”, pentru că atunci când ești mic, lumea oamenilor mari se împarte în mame și tați. Dar copilul a înțeles ceva important.

De unde îi cunoști? m-a întrebat.
Dintotdeauna, i-am răspuns.

Photo by Valiant Made on Unsplash