Sigur că îmi doream și mă așteptam la asta. Nu sunt genul de părinte care le știe pe toate și are mereu dreptate. Nici genul de părinte care să piardă intenționat la ”Nu te supăra, frate”. Sunt genul de părinte care e om, poate avea dreptate și greși în propoziții consecutive. Genul de părinte care își cere scuze sau cere să mai facem o dată, când nu îi place tonul care i-a ieșit pe gură.
Ieri seară. Eram la o masă, bricolam ceva în gașcă. Altă mamă mi-a cerut ajutor într-o treabă. Nu se descurca la ceva să construiască. M-am uitat două secunde întregi, n-am înțeles o iotă, i-am zis să-l întrebe pe Tudor, că el, posibil, să știe.
Și-atunci m-a lovit. Am zis Tudor cum zic ”Horațiu, poți deschide capacul de la borcanul cu miere” (știind că lui întotdeauna îi iese). Am zis Tudor cum zic ”să căutăm pe google, că el precis știe”. Am zis cu atâta certitudine, și încredere, și deplinătate, de parcă Tudor nici nu ar mai fi un omuleț care uneori cere la mami în brațe.
Pentru că Tudor e un tip pe care-l admir dinainte să știu cum îi sună vocea. Despre care știu toate lucrurile alea pe care el urmează să le afle. O mamă pur și simplu le știe.
Pentru că eu în Tudor am o încredere pe care el o s-o descopere în ani de muncă. Pentru că abia aștept să îmi explice cum se programează televizorul sau din ce buton dau mai tare căldura. Ce mașină e mai bine să cumpăr. Sau ce ochelari, când n-oi mai vedea bine.
Eram în Lidl, la frigiderul cu rață. Așteptam la rând după un domn și o doamnă. Cu părul lipit în șuvițe fiecare, ea trăncănea ca o moară stricată, el respira sacadat, vizibil grăbit să termine de încărcat odată. ”De mine nu asculți niciodată, îți zic să iei din celelalte, nu are sens…” zice femeia. ”Deci câte să iau, șapte?” zice bărbatul în telefon, în ceea ce nu părea o conversație. Poate o dictare?
”Îți dau ție să vorbești mai bine, să faci cum vrei și să mă lași în pace.”
I-am revăzut la casă, când m-am propit pe o băncuță, să-l aștept pe Horațiu, că încă nu pot căra plase. El și-a dat jos ochelarii de pe nas, a luat-o de braț, ea bodogănea în continuare. Să fi fost mamă și fiu? Ginere și soacră? Și m-am întrebat oare când încetează mamele să le știe pe toate.
Cred că toți copiii sunt mai deștepți decât mamele. Din papucii de copii, o să fim cu toții de acord cu asta. Dar din papucii de mame?
Photo by Omar Lopez on Unsplash
Mona
Da, eu am conchis mai demult, fi-miu e mai destept decat mine!
Andreea
Draga Miruna, erau mama si fiu…. I-am vazut si eu…. Ba chiar i-am urmarit putin prin magazin si nu de amuzament, ci doar sa incerc sa inteleg cand este nevoie sa tac si sa le dau spatiu in a lua decizii. ❤️
Miruna
da, măi, câte avem de învățat. riscul e că uităm tot până ajungem ca ea. Doamne-ajută, cumva.
Alta
Eu tot pe mama mea o vad mai desteapta decat mine. :))
Roxana
Si sunt convinsa ca mama ta te vede mai deșteaptă 🙂
Fii’mea, clar e mai deșteaptă decat mine!!
Silvia R.
Clar copiii sunt mai destepti. Au mintea proaspata, nevoia si dorinta de cunoastere imense. Noi, parintii, suntem deja obositi, ne pierdem in detalii. Noi, parintii, avem on plus doar experienta de viata, putem sa constientizam pericolul si avem capacitatea fizica (pentru moment) de a face lucruri pe care ei nu le pot face. Dar cam atat. In rest, clar copiii sunt mai destepti. Personal, sper sa nu ii prostesc eu prea tare. 😂