Sunt zile în care, uite-așa, ți se face dor și gata

Ce mult te-ai schimbat și tu, mi-a zis ultima dată când ne-am văzut. Sigur că eu am mai văuzt-o și pe urmă, ea pe mine, nu. Sigur că nici prin cap nu mi-a trecut că e ultima dată. Fiindcă îmi mai luasem rămas-bun în ziua aia în care am chemat salvarea. Când a plecat cu targa și am crezut că nu se mai întoarce. N-ai voie să plângi, mi-a șoptit o voce dintr-o bărbie tremurândă.

Știu, femeile din familia noastră nu plâng. Ele rezolvă, se mișcă, sunt femei de acțiune, puternice. Dar mie îmi venea să plâng, na. Atât de tare m-am abținut, că în ziua aia mi s-a făcut recidiva. Fiindcă nu merge să nu plângi, toată durerea aia trebuie scoasă pe undeva. Ideal e prin lacrimi, să n-o lași să-și găsească singură drum.

Și s-a întors acasă după două zile. Ce bine că n-am plâns. Așa că am crezut că e nemuritoare. Sigur că n-am crezut-crezut, dar un pic am sperat că trăiește mai mult.

De câte ori îmi iau cardul în mână, mă gândesc la ea. Fiindcă eram la bancă să îl scot pe ăsta nou, pe o stradă din cartierul unde locuia. Și am primit telefon că o să fie bine, o să joace la nunta nepoatei ei. Și am ieșit din bancă. Și am plâns pe stradă. După care am dansat, știu și ce melodie era. Mă vedeau oamenii, or fi zis că am înnebunit. Dar nimeni nu mi-a zis că n-am voie să plâng, vezi. Se pare că femeile din familia noastră totuși plâng, dar numai de fericire, când e.

Doar că n-a fost.

Ce mult te-ai schimbat.
În ce sens?
Știi tu. 

Știam. Chiar dacă nu mai erau multe cuvinte, când cunoști de o viață întreagă un om, știi lucrurile astea. Ce vrea să spună când cuvintele se înjumătățesc.

Era mândră de mine că m-am făcut fată de familie, cu doi copii ai mei. Că le gătesc. Că nu înnebunesc. Să ai grijă de tine, îmi spunea la fiecare telefon, ca un reflex.

Ce păcat că te-ai mutat de aici.
Știu și asta ce însemna. Chiar dacă nu erau precise cuvinte, când cunoști de o viață întreagă un om, știi. În câte feluri poate spune ”mi-e dor, vreau să mai vii.”

Uneori închid ochii și o aud la mine în urechi. Cum sună la prima oră să te felicite pentru orice. Sunt niște clopoței în vocile oricărei femei din familia mea, ca un ADN sau ceva. Ca un moș Crăciun la ușa ta. E ceva în râsul ăsta pe care nu știu dacă-l moștenesc. Și-n dragul de celelalte. Și-n plasele pe care ți le pune când pleci de la ea.

”Restaurantul La Mama face livrări la domiciliu. Te găsesc?” Normal, glumești! Încă am de la ea un borcan cu M mare scris cu marker pe capac. Îl păstrez. Semn că era supa mea, fiindcă pregătea borcane pentru amândouă fetele ei, cum zicea ea.

Și plâng iar, fiindcă sunt singură și nu mă ceartă nimenea. Și pentru că tocmai am hotărât că au voie să plângă și femeile din familia mea.

Îmi dădea like și share, după mama mea, prima. Orice prostie scriam, distribuia. Orice apărea de bărbatu-meu, pac, click făcea. Când apărea ceva despre fata ei, te suna să îți spună și personal, așa mândră era. Și avea de ce.

Îmi pare rău că treci prin asta, i-am zis înainte să plec.
Și-a ținut respirația și ochii i s-au făcut oglinzi în care aproape te puteai vedea.
Dar mie…
Și a urmat o tăcere lungă, plină de cuvinte pe care le înțelegi când cunoști un om de toată viața ta, și fără să le rostească cineva.

Încă o am la favorite, deși îmi e clar că nu mai răspunde la telefon. Sper ca acolo unde e ea, să se fi întâlnit cu toți cei de care de ani dor îi era. Sper să mănânce pizza, să aibă coronițe de brad și cafea fără zahăr, că tare-i plăcea. Sper să nu existe foame și nici ciorbe, decât gata făcute de altcineva, și multe flori în case frumoase, ierni călduroase și aer curat.

Sunt zile ca astea în care, uite-așa, mi se face dor de ea.

Photo by Sandy Millar on Unsplash