L-am înțărcat

Nu știu cum să spun această poveste altfel. Așa că am spus-o scurt și rapid în titlu. Ca un plasture dezlipit dintr-o mișcare. Ca o ceară trasă de cosmeticiană. Ca un deget trecut prin foc.

L-am înțărcat brusc și cu foarte puțină blândețe, pentru că nu am plănuit nimic din asta, pentru că nu a fost intenția mea să înțarc.

Mi-am alăptat exclusiv amândoi copiii. Sânii mei au fost la muncă, fără pauză, în ultimii aproape 7 ani întruna. O vreme am alăptat în tandem, a fost sublim și unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut vreodată.

Dar ce călătorie! Cele care sunteți aici mai de scurtă vreme poate nu știți că alăptatul a fost chestia aia care mi-a ieșit bine și din prima. Am avut noroc. Am ținut copilul bine, s-a atașat ușor, a tras cu spor, nu m-a durut nimica. SIgur că a fost un pic cu cântec, fiindcă eram pe punctul de a suplimenta cu formulă. Sânii mei nu erau Fontana Trevi și nici Izvorul Fermecat din basme. Sânii mei erau un robinet care picura laptele invizibil pe care nu-l vedea nimeni decât copilul.

Noi nu știam că bea, că el nu putea vorbi încă, dar îl vedeam că-i bine. Liniștit, fericit, stă la țîță, doarme bine. Nu i-am băgat formulă numai datorită faptului că nu aveam în casă și era 12 noaptea când eram eu cea mai disperată. Eu, că bebelușul era bine.

Și acest pui s-a autoînțărcat pe la 4 ani și 3 luni. Și-a scos mesele singur, pe nesimțite, neghidat, neforțat de nimeni. A rămas cu un dor oarecare și cred că e normal așa să fie.

Cu fratele lui însă, oricât mi-aș fi dorit să repetăm povestea, n-a fost să fie.

Dacă sunteți mai noi pe aici, poate nu știți că pe mine alăptatul nu m-a încurcat niciodată. Mi-a făcut plăcere și m-a ajutat să dorm mai bine. Da, sigur că se trezeau copiii, dar mâncarea lor era deja la mine, gata preparată, la temperatura ideală. Îl hrăneam în timp ce dormeam, ce poate fi mai grozav decât asta!?

Nici când am plecat prima oară singură cu soțul meu la munte o săptămână întreagă, n-am fugit să înțarc puiul. M-am întors și el a cerut direct la țiți, deci poftim, haide. Nici când a fost la bunici în vacanță altă săptămână fără mine, n-am intenționat să scot alăptatul. Nu m-ar fi deranjat, dacă el și-ar fi dorit să se oprească, nu e ca și cum îl alergam cu țîța prin curte.

SIgur că între timp, toate aceste episoade și faptul că puiul se făcea mare au dus la rărirea suptului. Un copil de 3 ani nu mai suge ca unul de 3 luni. Că el mănâncă de toate. Dar alăptatul nu e exclusiv despre hrană, noi știm asta deja foarte bine.

Doar că m-am îmbolnăvit. Nu de o boală gravă, am mai zis asta. Nu vreau compătimire. Am avut niște intervenții, mereu s-a ținut cont de faptul că alăptez și n-a fost nicio treabă. Doar că, la un moment dat, durerile au fost atât de mari, încât am ajuns la calmante pe venă. Ketoprofenul singur nu prea avea nicio treabă, așa că am inclus și algocalminul. Bine, am făcut acolo niște cocktail-uri, nu vă zic că mai citesc și medici prin zonă.

I-am explicat că mami are nevoie de niște medicamente care n-au voie să ajungă la el. A înțeles micuțul. Vedea și el că mami nu e bine, deja nu-l mai putea de o vreme ridica în brațe. Voia și el să terminăm odată cu tot bâlciul. M-a întrebat de ce sunt problemă calmantele din sânge, când el bea lapte din țiți? O întrebare logică.

Într-o zi ne-am jucat de-a operația și el m-a operat de vreo 5 ori. Să se asigure că mă fac bine. Aveam niște dureri fabuloase, iar mânuțele lui peste bine erau un Hristos în funcție. La final, când i-am mulțumit domnului doctor, micuțul meu de fix 3 ani de zile m-a întrebat pe cel mai serios ton care i-a putut ieși pe guriță:
-Și, doamnă, acum o să puteți lua copii în brațe?

În altă zi mi-a șoptit, când eram mai prăpădită:
-Mami, și dacă nu mă poți lua în brațe, iubirea tot rămâne.

Știu asta și a fost grozav că mi-a putut-o spune.

După calmantele pe venă, am descoperit că aveam o infecție, care a fost operată. Hello, antibiotice pe gură. I-am explicat puiului și el a înțeles fără să ceară detalii prea multe.

Problema n-a fost atât înțărcarea propriu-zisă, ci faptul că eu eram prezentă cu trupul, dar nu prea conectată cu mintea. Când te doare, nu vrei să faci nimic, nici măcar să auzi cu urechea. Apăi să te joci de-a leii care se luptă.

Și gata, asta a fost, asta e povestea. Cred că Victor e băiat mare.
Nu e ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat si viata merge inainte, fiindca acest baietel a trecut prin multe schimbari mari deodata: ne-am mutat in alta locuinta, a inceput cresa, bona lui a plecat, s-a inchis la titi si, peste toate, mami n-a fost tocmai disponibila. Se simte in felul cum se poarta, e foarte nervos, tantrumuri, plans cu carul din cele mai surprinzatoare motive.

Dar cum ar zis tot el, și dacă nu mai papă țiți, iubirea tot rămâne.

Cred că parte din faptul că a fost aparent așa simplu am fost eu. Că am simțit că ăsta e momentul. Și că el nu mai avea chiar 3 luni de zile. N-a fost că n-am mai vrut, ci că n-am mai putut. După vrute, aș fi alăptat până intra la facultate. În săptămâna la munte, sânii mei au pocnit de lapte. Mă durea și spatele, îi detensionam la baie. În săptămâna de vacanță la bunici, tot așa s-au umplut bine.

Acum? Niente. Pauză totală. Organismul meu nu mai avea de unde. Era ocupat să vindece în altă parte. Și a fost cel mai fizic strigăt pe care l-am știut citi ca mamă: e momentul să ai grijă de tine. Tu ești o prioritate. Ceilalți se descurcă.

Scriu asta ca să vă amintesc că în relația de alăptare sunt două persoane. Că și mama e importantă, nu numai copilul. Și când mama simte că nu mai vreau sau nu mai poate, e perfect în regulă să se oprească. Sigur că aș insista să îi mai dai o vreme, dacă el s-a născut acum două zile. Dar când e mare, vorbește și face pipi din picioare, are nevoie de tine bine. Indiferent că bine la trup sau bine la minte, asta să îți fie prioritate.