Știți vocea naratoare din Anatomia lui Grey? Aia care trage concluziile, supraconștiința tuturor. Uneori o aud și eu. Puteți râde, nici că-mi pasă. Aproape mă apuc să râd și eu. Dar de bucurie, o bucurie mare și plină ca un balon umflat, care se ridică spre cer.

Lucrurile se leagă și se întâmplă așa cum e mai bine, să știți. Oamenii n-au nevoie de x și de y, de mașini și de țoale. Oamenii au nevoie de răbdare și de timp. Ești fix acolo unde ai nevoie să fii. Nimic nu e întâmplător. Iar când ai senzația că Dumnezeu nu te aude, el de fapt ți-a răspuns deja. Doar că tu ai fost prea prost să auzi: nu e un NU răspicat, ci un ”NU ACUM, fetița mea”.

Am dat o fugă la Sibiu, să sărbătorim Broscuțul ăsta mic și la bunici. N-aveam nici măcar o speranță de ieșit în oraș cu soțul meu, dar nici măcar un zero virgulă cinci. Ca să vedeți că ce-i al tău în frunte ți-e pus. Mama îl rugase pe domnul meu soț să meargă după baloane, el fusese teribil de ocupat să dea scroll pe feisbuc, ce bine că s-a relaxat, copiii alergau pisica în curte, eu m-am spălat pe dinți la amiaz.

M-am uitat peste un album cu poze din generală și am găsit penarul meu de atunci. Cu iconițe și trifoi cu patru foi pentru noroc. I-am arătat lui Tudor stiloul cu care mi-am scris prima teză la română. Limba română, clasa a 5-a, 10 cu felicitări. Ce amintiri, ce bine că cineva le-a păstrat. Și, dintr-o dată, vorbim de parchet.

Mama: stai să sun eu un meseriaș. Omul: haideți acum. Baloane, parchet. Între timp, Victor – somn. Cu Tata Bu, adică fără mamă-sa. Fereastră de oportunitate. Hai, bărbate, să fugim în lume puțin!

Și zero virgulă cinci s-a transformat într-o cafea sută la sută noi doi. Dacă ați văzut niște adulți care făceau macarena pe pietonala din Sibiu, eram noi. Telefon la Ștefi, hai să ne-ntâlnim. Ea nici nu știa că am venit. Hai la librărie, e plăce… când, stai un pic. Nu cred! Era chiar în dreapta mea, brunetă și serioasă, în fața librăriei Diverta. Profa de română, oameni buni!!! Nu-mi ajung semnele de exclamare, să vă spun ce emoție m-a cuprins.

-Doamna profesoară, sunt eu, Miruna Siminel. Ce mă bucur că vă văd, de când îmi doresc, ce dor mi-a fost, acum o să vă îmbrățișez.

Hm, nu prea am vorbit cu virgule, de fapt, cred că au ieșit toate cuvintele pe același expir. Nu mai puteam de entuziasm, eram un balon care dansa.

Cert e că nu s-a supărat, o fi obișnuită femeia să o îmbrățișeze blonde minione pe centru în Sibiu.

-Vai de mine, nuuuu cred!

Și a râs.

Cu râsul ăla al ei, pe care n-ai cum să-l uiți. Râsul ăla cu hohote în sus, ca o baghetă magică să te întinerească pe loc. N-am predicat în propoziția asta, oare ce-o să zică dacă citește acest text. Lasă, nu-i nimic, după o vârstă nu mai trebuie s-o impresionezi. Era ea, profa mea, brunetă și veselă, și elegantă ca o veșnicie într-o sâmbătă la prânz.

”Doamne, Miruna” a zis în timp ce își punea brațele în jurul meu.

Pe unde ești acum, m-a întrebat.

-Vezi, nu te-ai făcut vedetă, cum ziceai că vrei…
-Păi, stați să vedeți…

-Cu ce mă ocup? Cu scris. Am scris și despre dumneavoastră.
-Știu. Mi-a trimis textul cineva din America.
-Deci scriu. Așa câștig bani.
-Ai publicat ceva?
-Public în fiecare zi, doamnă. Dacă ați ști cât de mulți oameni mă iubesc.
Și o vedeam cum i se luminează fața, cum nu i s-ar fi luminat nici dacă aș fi fost magna cum doctorița din univers. Deși ”doctoriță” e un cuvânt pe care profa tare-l displăcea și unele lucruri nu se schimbă niciodată. Mai ales la ea.

Râsul cu vârfuri pe care n-ai cum să-l uiți. Degetele subțiri și felul în care mângâie aerul când spune ceva. Gestul de a-și fixa ochelarii pe nas, deși ei nu cad, dar ea e genul care vrea să le știe pe toate la locul lor. Felul în care închide ochii când vrea să-și amintească ceva. Îi văd și semnătura cu pix roșu pe teza mea, deși n-am mai văzut-văzut-o de aproape 25 de ani și nici teze n-am mai dat.

A fost profa care m-a influențat cel mai mult în toată viața. Câtă frică mi-a fost de ea nu mi-a mai fost nici în facultate de cineva. Și cât am iubit-o mai târziu, dar nu mult mai târziu, ci cât încă eram în școală. Dar cred că ea m-a iubit pe mine prima.

Și iubirea asta e puterea care poate face orice copil să nu se simtă doar un copil. E o forță nebănuită într-un prof din ăsta. De la ea n-am învățat numai gramatică și cuvinte noi, ci degete subțiri. Pulover de mohair. Simplitate și cultură. Profa ura belciugele în nas. Le iubea pe Olguța a lui Teodoreanu și pe compunerile elevei Siminel. I-am cerut numărul de telefon. Nu vi-l dau fără voia ei, că-i profa mea, na. Doar mă laud că-l am.

Am multe numere de telefon în agendă, dar sunt unele pentru care mă simt onorată într-un fel. Sunt numere mult așteptate. Da, e vorba de doamna Smarandache. E veselă și te ține minte. Mi-a zis că a avut mare noroc cu copiii, că n-a rămas singură.

Și copiii au avut noroc cu dumneavoastră. Mai ales miruna care a fost siminel și care v-a sărit în brațe într-o sâmbătă pe care o va ține minte toată viața ei.

Știți cum a fost întâlnirea asta, prieteni? Ca o întâlnire cu cineva care te cunoaște bine de tot, fără să-ți știe numele de familie sau câți copii ai. Nici măcar cu ce te ocupi! Dar care știe cine ești tu. Pentru că puțin acolo, pe lângă mamă și tată, a pus un umăr și un pic te-a făcut.

Albumul cu poze. Penarul. Stiloul primei teze. Iconițele și trifoiul. Nimic n-a fost nicio clipă zero virgulă cinci.

Scrollat-ul, baloanele, parchetul. Fiecare pas m-a dus acolo unde trebuia să fiu. Cum ne-am trăi viața, dacă am ține minte asta nu numai despre trecut, ci, mai ales, despre prezent?

Vă pup,

Miruna Siminel

Photo by Fab Lentz on Unsplash