O zi din viața unei mame care ajunge cu pulover pe 28 de grade și cu copilul la poliție, în pijamale

Ieri, un exemplu

După care a urmat prima vizită la dentist, doar că nu mai încăpea în titlu. Până și titlurile au propriile lor limite, că dacă n-ar avea, nu s-ar numi titluri, ci ”mame”. Nu carecumva să vă fie lene să citiți tot textul, mai ales dacă sunteți domni și vă dați de ceasul morții la orice simplă răceală. Răbdați să citiți măcar, că unele dintre noi trăiesc asta: cât de palpitantă poate fi o miercuri banală.

Nici nu apucă ceasul să sune, că mă trezește vezica. E 6.26, cred că vrea și ea un timp singură-n baie.

Pune-ți pofta-n cui, doamnă, că mezinul mă simte. Vrea în brațe, vezica să aștepte.

Ne învelim amândoi pe canapea, într-o păturică. Ce bun e copilul ăsta moale și cald, cu totul lăsat pe mamă. Romantic, doar vezica nu prea așteaptă.

Două ochiuri în tigaie, deși noi suntem patru, dar am uitat să iau ouă. Na, și ieri a fost o zi destul de plină. Nu mai avem nici apă, la noi era instalat filtru. Trebuie să fac abonament la bidoane, să-mi iau de pe cap o problemă.

La 7.21 apare o fereastră de oportunitate și bag puiul ăla la slowcooker, pentru că ce-i în mână nu-i minciună. Și, la cum se întâmplă lucrurile în viața noastră, nu-ți aduce anul ce-ți aduce ceasul. Iar puiul ăsta are nevoie, fără mine, de patru ore să se facă.

Spală pe dinți copiii și uită-te-n oglindă. Să fii în același timp în pijamale și în întârziere nu e combinație. Victor se încalță invers și insistă că așa merge mai bine, n-am timp să-l conving de contrariu și mă bucur că a făcut măcar ceva singur.

Las copiii la școală și creșă, simt mirosul de cafea încă de la poartă și o beau ca pe o șampanie că nimeni n-a plâns în această dimineață. Am patru ore până-l aduc pe cel mic înapoi acasă, deși nu mai sunt patru ore întregi de acum vreo 45 de minute. Tic-tac, într-un cap se aude un cronometru.

Bag jumătate de articol pentru clientul ăla fain care așteaptă după mine de vreo lună. La cafea fac asta, după care simt că m-am încărcat de energie bună.

Sună curierul, yey, al șaselea colet pe care nu l-am deschis încă. Când să caut poză de articol, țîr țîr, telefonul. Număr necunoscut, nu vreau să răspund, nu e momentul să-mi fac noi prieteni. Dar dacă e totuși un curier, încă nu îi știu pe toți din zona asta nouă.

Bună ziua, sunt X de la școala lui Tudor. A avut un accident, e bine, dar asistenta recomandă să meargă acasă. Puteți ajunge în 10 minute?

Stai, ce? Nu planificasem asta. E voie să se întâmple ceva, dacă nu e în agendă? Unde fac reclamație, la Departamentul Neprevăzute? Dar copilul, copilul are nevoie de mine!

Cred că la ora asta apucasem un pipi singură-n baie, pe al doilea nu l-am mai onorat însă, pentru că urgență. Bag viteză până la școală, ăsta e momentul care motivează puloverul nepotrivit la temperatura de afară și nespălatul pe dinți, care știți ce înseamnă pentru mine. Dar copilul e bine, ia și pupă-l, glumește-l, fă-l să se simtă că nu e o tragedie. Nici nu e o tragedie, e doar un cucui în mijloc de frunte. S-au speriat toți, inclusiv copiii. Și colegul de care s-a ciocnit e bine, să ne relaxăm, să mergem acasă.
Stai, să mergem acasă? Da, să mâncăm, mami, zice Tudor. Mi-e foame!

N-avem nimic de mâncare acasă, puiule, slowcooker-ul încă lcurează, deci rămânem să mănânci la școală. E cel mai simplu lucru. Yeeeey, că avem azi paste, zice copilul. Yeeeey, să îi dea Dumnezeu sănătate celui care a planificat paste pentru ziua de astăzi la școală.

Plus că, de la ora 1, avem programare la poliție, să dea mami niște declarații. Nu, n-am făcut nicio prostie, deși e fantezia mea secretă. 24 de ore de liniște. Cred că sună bine, chiar dacă nu te servesc cu ciocolată. Declarațiile sunt legate de un accident de de muncă pe șantierul nostru anul trecut, nu v-am povestit și nici nu mai rezist acum să zic vreo vorbuliță. Deja știam că o să merg cu Victor la poliție, fiindcă Eme  a lipsit toată săptămâna. Să merg cu amândoi băieții acolo e un cu totul alt next level de fncked up. În traducere, foarte complicat.

Dar nu dai țeapă la poliție, pentru asta n-am cwaie, să mă scuzaț.

Rămânem să mănânce și nu ne mai întoarcem acasă, fiindcă se face vremea și termină Victor creșa.  Planul era să doarmă pe drum până la poliție, s-ar fi potrivit timpii la fix.

Luăm copilul, mama unui coleg de școală mă vede ușor debusolată și mă întreabă dacă sunt măritată. Mă văzuse și ieri, și cu o zi înainte de asta, plus că femeile au uneori un senzor de depistat disperarea uneia dintre surate. Îi spun că da, că bărbatu-meu chiar acum se distrează, gen salvează as we speak o viață. Că a mai salvat una de dimineață, a rupt ușa când a bătut ceasul 7.

Parcăm la poliție, Tudor vrea pipi, Victor e ud leoarcă. Evident, asta se întâmplă de fiecare dată când doarme în mașină, mai ales pe 28 de grade. Întotdeauna am un tricou de schimb la mine, mai puțin astăzi, când am zbughit-o de urgență spre școală și creșă. Nu puteam lăsa copilul să răcească, deci i-am scos din rucsăcelul de creșă bluza de pijama. Ce are? E cu Chase din Patrula Cățelușilor, poliția la poliție trage.

Rezolv și cealaltă problemă cu o improvizație senzațională, dar nu vă spun, fiindcă n-am aprobare. Anunț copiii că urmează o aventură. Mami are de făcut o compunere despre nenea paznicul nostru dependent de țuică și ei au de făcut liniște.

Ajungem acolo, caută biroul inspectoarei, urcă amândoi copiii, cât încă ești la introducere, sună telefonul. Nu răspund, frate. Sunt chiar la poliție, cred că să nu fi deranjat aici e un drept fundamental din Constituție! Doar că îmi trece prin cap un gânduleț că e posibil să mă roage cineva să mut mașina. O parcasem în dreptul unei uși de la un garaj care nu părea funcțional, la o casă ce arăta a șantier în pauză, fără semn de parcarea interzisă. Am crezut că m-a lovit norocul, am făcut o parcare laterală cu spatele din prima, dar las numărul în geam pentru orice eventualitate.

-Alo, bună ziua, puteți veni să mutați mașina?
-Sigur, îmi cer scuze, vin îndată.

Ia-l pe Victor pe sus, întoarce-te la mașină. Noroc că Tudor rămâne cu doamnele polițiste. E fascinat să cunoască două femei care-s polițist și mai sunt și drăguțe.

Cred că e momentul să vă spun că deja la ora asta luasem al doilea nurofen de 400. Durerile mă rup de câteva zile, nu vreau să vorbesc despre asta. Dar să alerg cu copilul în brațe după mașini care blochează pe alții era visul meu de toamnă târzie.

-Îmi cer scuze că am lăsat-o aici, am crezut că nu e dată în folosință.
-Nu, doamnă, am terminat șantierul, zice teribil de mândru domnul.
-Felicitări, vă înțeleg foarte bine.

Pune copilul în scaun, leagă centurile, caută alt loc de parcare de unde să nu te mai sune nimeni. Găsesc destul de aproape, dar orice distanță parcursă de mână cu băiețel fascinat de fiecare mămăruță e o provocare.

Înapoi în biroul inspectoarei, Tudor e un înger, unul cu cucui care-i crește din frunte, dar un înger care desenează într-o secție de poliție. Mi-e drag de el de mor și apreciez cum mă ajută fără să știe: te-ai bucurat că am rămas cu doamnele, mami?

Două ore întregi am dat declarații. Sincer, aș fi semnat orice voia femeia, doar să semnez odată. Copiii au fost mega-cuminți, cam cât de cuminți pot fi doi copii de 3 și 6 ani, când îi pui să șadă pe un scaun 2 ore. Și să o asculte pe mami cum face compuneri despre bețivi de care i-a fost prea multă vreme milă. Nu întrebați, că nu mai pot zice despre subiect multe. Am dat declarații DOUĂ ORE, toate vorbulițele de pe stoc sunt epuizate.

Dar pentru copii a fost highlight-ul săptămânii. Doi polițiști care erau doamne!!! Le-au întrebat dacă au pistoale adevărate, iar una dintre ele le-a arătat o teacă de piele. Era goală, fiindcă pistolul era pe undeva la treabă. Cealaltă le-a arătat niște cătușe adevărate și i-a lăsat să pună mâna pe ele. Sunt foarte grele și nu e o experiență pe care să mi-o doresc repetată.

-Câtă răbdare aveți, doamnă! au zis de fix două ori polițistele. Nu știu cum puteți rămâne așa calmă.

Și eu nu am prea înțeles de ce spun ele asta, mi se părea că băieții chiar au stat locului și au făcut liniște două ore. Sigur că, la un moment dat, Tudor punea întrebări mai ceva ca un detectiv în funcție, dar a fost haios și o confirmare că eu zic adevărul. Deși nu cred că-i trece cuiva prin cap să mintă la poliție. Cu doi copii mici după tine, oricum n-ai nicio șansă. E mai eficient decât să juri pe Biblie. Nu îți poți auzi nici gândurile în mare parte, fiindcă liniștea aia e muncită, nu din ceruri venită.

După poliție, sunt fiartă. Ei sunt băgați în priză, entuziasmul și foamea, la cote maxime:

-Mami, să ne cumpărăm pistoale! Bluză de polițist și șapcă! Vreau neapărat și-o stație. Putem da comandă? Dar putem acum, în mijlocul străzii, ce are?

E 3.13, la 4.30 avem la dentist programare. Caut adresa clinicii vreo trei minute jumătate. Și liniștea făcută de copii fusese epuizată, în faza asta e greu să citesc ceva și să înțeleg ce scrie. Găsesc adresa, bag pe waze, 9 minute. Acasă am fi ajuns la 3.45, după care la 4.00 ar fi trebuit să pornim spre dentist iar. O socoteală rapidă: ce-i mai important, să duc copiii spălați pe dinți sau să ajungem la vreme? Răspuns final: nu merită. Decid să căutăm o mâncătorie în drum și reconfigurăm traseul acestei zile. Ne vom cere scuze pentru meniul dintre măsele.

Parcăm la La Plăcinte, găsim loc fix în față. Măcar acum să țină Sfinții Parcărilor și cu mine! Înăuntru, hop, o colegă de facultate care-și bea cafeaua și ia prânzul în liniște. Mă bucurat să o văd, e ca un ajutor de la domnul Univers care mai arată și puțină considerație față de mine. Fiindcă mă gândesc intens la ea de câteva zile. Să-i scriu. Și universul: fapte, nu vorbe, deci poftim, iat-o în față. Vă zic, se întâmplă niște chestii…

Copiii nu se pot hotărî care unde să șadă. Deși avem locuri destule, unul dintre ei alege să stea pe mamă. Deja sunt în punctul în care sacrific orice educație pentru un minut de liniște adevărată.

Eu vreau ciorbă de burtă, nu se poate, de ce, fiindcă vei mirosi a usturoi la dentist și nu se cade, dar ce are usturoiul, că-i bun tare, așa-i, dar ai încredere în mine, bine, ciorbă de vită.
Viau și eu ciobică, bine, comandăm două. Dați-ne și niște frigărui, ba nu, eu vreau ochiuri. Ochiuri?! Nici nu le-ai mâncat azi-dimineață! Păi de aia, că mi-am amintit acum de ele, vezi că nu servesc ochiuri decât până la ora 12, ok, frigărui să fie. Pentru Victor, niște ciuperci cu mămăliguță și pentru mine, ce rămâne. A, și-o apă.

Vine ciobica, mănâncă băieții. Dar fără legume, mami, legumele sunt scâboase! Fără legume să fie, că nu mai pot altă bătălie.

Terminăm masa, halesc și eu niște resturi, vine nota, hai că suntem aproape în întârziere. Cum oi fi reușit, maică?!

Pe drum spre mașină, Victor: să-i schimb scutecul. E plin, are dreptate copilul. Verific rucsăcelul de creșă, nema scutec. Sfinții Scutecelor dormeau la ora aia. Caută scutec să cumperi, că nu pot lăsa așa copilul. Ce are el precis dă pe-afară în jumătate de oră și la cât a băut apă.

Noroc că este o farmacie lângă. Până intrăm, fac rugăciuni să aibă scutece de vânzare. Deja caut și alte variante, oare din ce ar merge să fac un scutec provizoriu, oare din niște vată? ceva fașă? din astea precis au la farmacie.

-De care scutec doriți, doamnă?
-De oricare, doar scutec să fie.
-Mărime?
-5 sau 6, dar ne descurcăm cu orice număr.

Iau un pachet mare, schimb copilul în mașină, bag pe waze, parcăm la clinică. Intrăm pe ușă, ce frumos e aici, mami, hai să ne punem și botoșei de unică folosință în picioare, io nu viau, ba viau și io, bună ziua, avem la patru și jumătate programare.

-Ăă, nu cred că în această clinică.
Ce faaaaace???
-Stați să verific încă o dată.

Da, exact. Greșisem adresa, dar nici nu era de mirare.

-Fiți pe pace, adresa corectă e o stradă mai încolo.
-Deci ajungem pe jos, se poate?

Orice scutire de la a-l ridica pe Victor în brațe, pune și scoate din mașină e aur pentru durerile mele de la orice oră, dar mai ales de la ora asta.

Ajungem la dentist cu o mică întârziere și toate frigăruile între măsele. Yey, mă simt așa specială. Jur că aș fi reprogramat vizita, dacă nu mi-ar fi fost teribil de rușine de dentistă, care e o super drăguță.

La dentist, n-am de completat decât o declarație medicală de copil, noroc că eram pe declarații în formă. Băieții se joacă de n-au treabă, cred că au și uitat că au venit cu mamă. Ce dentistă super, musai vă povestesc separat despre experiența asta.

Femeia își dă seama că e gravă situația, se așază pe jos lângă mine și începe să povestească. Respir o clipă, după care urcăm în cabinet cu toții și-mi lipesc ochii de telefon pentru prima dată după multe ore. Pentru un om care activează în online, e un fel de eternitate. Cât se freacă niște dinți, eu urc niște stories.

Dar totul e bine când se termină cu bine, când copiilor le place de domnișoara dentistă și de doamnele polițist, și viața e frumoasă. A stat și Victor la periaj de n-ai treabă, cariile lui Tudor nu-s așa de grave pe cât am certat eu copilul, deși nu cunosc persoana care i-a cumpărat dulciurile, nooooo recunosc nimic și afară plouă.

Se mai dau de două ori în leagăne, îi spun unui copil de acolo că au fost azi la poliție și au văzut cătușe adevărate, părinții ăluia se sperie, îl iau de-o aripă și nu mai știu pe unde să fugă. Imaginați-vă cum arătam o clipă: eu, în pulover de iarnă, Victor în pijama și Tudor cu cucuiul în frunte. Puteai face liniștit cu noi vreo două filme.

Sigur că mi-a mai sunat telefonul de vreo cinci ori în tot răstimpul ăsta, câte doi oameni deodată. Nu vi se întâmplă și vouă? Zici că se înțeleg între ei sunătorii ăștia. Doi, trei, și, o apelăm pe Miruna!

Ajungem acasă, respirăm, intrăm în casă. Ochiurile ne așteaptă reci pe masă. Slowcooker-ul a terminat de gătit, de încălzit, puiul s-a și răcit. Dar binecuvântez inspirația de a-l fi pus în oală, măcar avem ceva normal la cap de haleală.

Tudor fuge la baie, Victor începe să plângă. Sună mama, sună bărbatul, îmi scrie Andreea: vezi că ți-am făcut lasagna. Trimit cu Uber.

woooooooooow, asta chiar e o surpriză.

Pun alarmă, să nu uit de șofer afară. Între timp mai fac vreo douăsutecincizecidemii de lucruri pe care nu le putem numi, nicio mamă nu poate, fac parte din fișa postului și nimeni nu le combate. Ies afară, vor și copiii, insist să rămână în ușă. Apare șoferul, preiau lasagna, trece pe lângă noi o mașină.
-Ce cauți la mine pe stradă? și coboară o amică din Sibiu, care tocmai și-a pierdut mama și pe care am strâns-o în brațe destul de bine.
-Suntem vecine? Ce tare!

V-am zis că se întâmplă lucruri ciudate. Bune, dar din zona crepusculară. Ca atunci când vorbești despre ceva și apoi îți apare pe feisbuc reclamă. Doar că acum eu chiar vorbisem cu tipa asta pe feisbuc și ea mi-a apărut în realitate. Sau eu, la ea pe stradă!

Mulțumesc; Andreea, pentru lasagna! Ești foarte talentată 🙂 și o prietenă de milioane.

Mulțumim doamnelor de la clinică, au fost înțelegătoare cu meniul dintre măsele.

Și mulțumim doamnelor polițist, le vom ține minte toată viața.

Mulțumim și legilor biologiei, nu știu cum a supraviețuit această mamă fără apă. În afară de La Plăcinte, nu îmi amintesc să fi pus vreun strop în gură în toată această zi de miercuri banală.

Mulțumesc și dumneavoastră pentru atenție. Dacă ați obosit citind, gândiți-vă că eu am trăit fiecare virgulă.

Între atâta pui și lasagna, ce credeți că se întâmplă seara? Uit să-i dau copilului mic de mâncare. Adică i-am dat, doar că el nu prea a mâncat, o cană de lapte și, gata, s-a culcat. Ghici cine făcea la 2 noaptea sandwich cu șnițel bucățele? ”Mă doaie buta, mami, mi-e foaaaame…”

Nu se termină niciodată treaba de mamă.

Acum mă duc să cumpăr ouă și poate găsesesc ceva cătușe de jucărie, pentru că fiecare copil al meu vrea să se facă polițist când crește și nu te pui cu visul acesta mare.