Când educatoarea lui Victor mi-a trimis mesaj că el a mai plâns vreo două secunde după ce-am plecat, am tastat înapoi: Vreau și eu o îmbrățișare acum.
Bănăniam pe la ușile creșei, aveam o față, de ziceai că mi-a murit pisica, nu știam ce să fac cu mâinile, cum să-mi țin picioarele, ce să frec pe telefon. Să-mi mut mințile. Băiatul meu cel mic se face mare. Îi e greu și îi e bine în același timp. Am murit și-am înviat, să știți.
Sigur că eu știam că plânsul s-a oprit, fiindcă am spionat pe la toate ușile posibile. Până era să dau nas în nas cu educatoarea și cu fiul meu, de am rugat un alt domn să spioneze în locul meu. De fapt, s-a oferit el. I s-o fi făcut milă, dar și-a făcut pomană, sincer vă zic.
Și mamelor le e greu.
E adevărat precis.
În timpul acomodării, cât am stat și eu acolo, am văzut negreșit. Circul de pe lume la despărțire, lacrimi care țâșnesc din ochi ca popcornul din tigaie. Două minute, cel mult. Îmi imaginam mamele plângând cu fruntea pe volan, cred că nici nu ajungeau bine să descuie mașina, că pruncii deja construiau lego, participau la un cântecel sau își ștergeau plânsul cu pielea de pe antebrațul drept. Le-aș fi sunat pe toate să le spun ”e incredibil!!! Plânge doar cât ești aici, despărțirea e grea, după care zburdă ca o căpriță după un shot de tequilla!”
Sigur că grădinița nu oferă tequilla copiilor de 3 ani, e o figură de stil. Le oferă însă spumă de ras colorată cu colorant alimentar. Să se mânjească până-n dinți. Le oferă cartoane mari pe care să deseneze ca pe asfalt. O cameră întreagă de pictat inclusiv sau, mai ales, pe pereți. Dar nu le oferă mame, asta e problema copiilor number one.
Nu am apăsat send la ”Vreau și eu o îmbrățișare acum”.
Fiindcă nu mai am 3 ani, eu sunt un adult. Îmi pot oferi până și îmbrățișări. Așa că mi-am zis:
”Miruna, e normal să-ți fie greu. Amintește-ți însă de ceilalți copii, care nu mai plângeau la două minute după ce mamele plecau. Sigur că se mai supărau pe parcurs, dar face parte din proces. Ai încredere în aceste femei. Au experiență cu zeci de copii, le-ai văzut cât de blânde sunt și cum spun mereu exact cuvintele pe care vrei să le auzi. Ai încredere în copilul tău, în care știi bine ce ai pus.”
Asta vă spun și vouă, cele care citiți acum.
Sunteți, cel mai probabil, mame zăpăcite și obosite de această perioadă halucinantă, care e acomodarea la creșă sau grădiniță pentru toți. Și mamelor le e greu. E un greu la dublu, fiindcă adevărul e că oricât ne-am da noi adulți, în sufletul nostru avem tot 3 ani. Și nu vrem să ne despărțim. Sau vrem, dar să ne păstrăm copiii bebeluși în același timp. Să-i putem pupa și ei să stea. Să-i putem mirosi și ei să mai vrea puțin. E un paradox incredibil în sufletul unei mame acum.
Am scris mai mult din seria acomodării la creșă a celui de-al doilea băiat, fiindcă la primul al meu mi-aș fi dorit să citesc mai multe pe subiect. Să știu că nu sunt singura căreia îi e greu. Că nu sunt singura care își dorește ca el să se dezvolte un pic independent, să-și capete o viață individuală cu prieteni, colegi, educatoare și altcineva care să-i arate cum se ține creionul în mână și pensula de coadă, nu de cap. Dar în același timp, mi-aș fi dorit să fie ușoară tranziția, fără tantrumuri de 5 ori pe zi, fără plânsete de la primul ochi deschis, fără fără fără.
Stau la o masă dintr-o cafenea și mă simt mai inutilă decât oricând. Cine sunt eu fără copiii mei? Și-apoi încep: E normal să-ți fie greu, nu mai ai 3 ani, îți poți da singură îmbrățișări. O să fie bine, ești în plin proces, dă-ți voie să simți și să nu te grăbești…
Mulțumesc. Sper să cresc înainte de băieții mei.
Photo by Fa Barboza on Unsplash
Andressa
Nu mai ai 3 ani, dar vreo 15 încă ai. 🙂
Vorbim la telefon și îți explic.
Miruna
Vreau
Elena
Of…cate banci in parc am sters in astea doua saptamani, cate strazi am batut chiauna, plangand. Il mai auzeam si pe el plangand de la 2 strazi distanta. Cat de vinovata m-am simtit ca eu nu fac nimic si el plange acolo. Cat de inutila m-am simtit fara copilul meu aproape. Si cat am plans de mila mea si a lui, de trauma mea cu gradinita pe care o retraiesc in fiecare dimineata. Dar da, ei sunt curajosi si puternici si razbesc oricat de mici si greu le-ar fi…la noi e mai greu!❤️ (Scriu asteptand sa-mi iau baietelul mare de la gradinita 😁)
Cera
Acum 25 de ani, fiica cea mare la grupa pregatitoare (aproximativ obligatorie), iar fiica cea mica grupa mica. Cea mica a plans tot anul, chiar si in zilele cand o țineam acasa, atunci voia sa fie cu sora ei. Un an “minunat”, in care am plans si eu aproape in fiecare dimineață. Acum sunt amândouă pe picioarele lor, doua tinere femei de care sunt mândră.
Mia
Copiluța mea nu a fost la creșă. A mers direct la grădiniță la 2 ani și 9 luni. În 2020 erau împărțiți în 2 grupe și fiecare grupă mergea o săptămână și una stătea acasă. A plecat din prima în clasa ei, fără supărare, fără plâns, înconjurată de necunoscuți, iar eu am rămas și am făcut ocolul grădiniței de nu mai știu câte ori. Apoi am plecat acasă (locuim peste drum de grădiniță). Și n-am știut ce să fac acolo, în casa aia pustie. Așa că m-am întors să o aștept. E la grădiniță cu program normal (4 ore). Fără plâns a rămas în fiecare dimineață, dar în primul an, cam pe miercuri -joi începea plânsul pe la 11. Și fugeam de la serviciu după ea, sunam bona să vină mai repede, o lăsam acasă liniștită. Până când mi-a venit ideea să merg zilnic la 11 după ea. Și n-a mai plâns. Apoi mi-a spus să vin mai târziu că nu termină activitățile. Și am început să o iau la 11,30. Apoi mi-a spus să vin o dată cu toate mamele. Și așa a rămas.
Ce cred eu că a ajutat? De pe la 2 ani, am început să îi citesc cărți despre grădiniță, ne-am jucat de-a grădinița, am dus-o de mai multe ori pe săptămână să îi arăt unde e grădinița cu multe explicații despre ce se va întâmpla acolo, cu asigurări că voi merge după ea oricând va avea nevoie de mine.