Inima de mamă cu doi copii, care simte că-l înșală pe unul când se bucură de altul

Sunt pe o băncuță din fața creșei, stau ciuci, cu laptop-ul în brațe. Acomodarea la creșă merge incredibil, iar eu sunt pe jumătate fericită și pe jumătate ruptă-n gură. La propriu, că ieri am mâncat un toblerone întreg și mi-am dislocat o plombă. Azi am programare la dentist, yey, fix ce-mi lipsea. Dar așa fac eu față stresului: mănânc. Nu e bine, știu. Nu mă certați, că nu de asta am nevoie acum. Mi-am cumpărat după niște pufuleți. Tot nesănătoși, dar măcar ieftini și mulți. Nu scoți plombe cu ei. Tot te simți vinovat la final, mai ales când te prind copiii ce halești, dar măcar nu mai spargi bugetul la dentist.

Well. Un copil a plâns ieri. De mama focului a plâns, fiindcă acomodarea lui era în desfășurare, iar părintele rămas cu el a avut urgență la job, de a trebuit să fugă cu laptop-ul în brațe într-o liniște departe de copii și, mai ales, de-al lui.

Plânsul acestui băiețel a fost plânsul lui Tudor al meu. Una e să-l vezi că plânge, să se închidă poarta după el și tu să pleci și doar să îți IMAGINEZI cum suferă copilul tău și alta e să chiar VEZI. Să simți suspinele ca pe un bas în cap de piept. Să îți țiuie urechile de dureri. Să îi prinzi lacrimile calde care-i țâșnesc din ochi ca popcornul din tigăi.

Plânsul ăsta e sfâșietor. E un plâns de moarte, parcă nimic nu mai există după el. Sigur că educatoarele au fost blânde, l-au ținut în brațe tot timpul, i-au cântat când el urla, au tăcut când el urla, au legănat când el le lăsa. Nimic n-a oblojit plânsul. Până și pe mine m-a luat în brațe acest băiețel, eram cea mai puțin împărțită mamă din zona lui sau habar n-am. Și inima mea s-a rupt, fiindcă niciodată nu vom ști ce plâns groaznic au plâns copiii noștri pe care i-am lăsat.

Sigur că știu că era singura opțiune în acel moment. Îmi repet cu vocea minții neîncetat de ieri: era pandemie, grădinița nu permitea, ai vorbit cu el mult, ai legănat, ai pupat, ai mângâiat. Nu a fost destul. Nu aveai alte opțiuni. Nu o judeca pe miruna de atunci, ea nu merită asta din partea ta.

Îmi spun acest film de zeci de ori în capul meu, dar mă doare fiecare zâmbet al educatoarelor lui Victor care în acomodare acum, educatoare care discută cu el, râd la glumele lui, cântă, răspund, se retrag când simt că e prea mult.

Iar plânsul băiețelului de ieri m-a rupt. Am avut nevoie de un toblerone întreg și o pungă de pufuleți. Am băgat și niște Oreo pe sub nas, v-am zis că e felul meu de a mă simți un gunoi.

Doar mamele știu cum e să fii mamă de doi. Nu mi-am imaginat că ești chiar așa scindat. Nu te mai poți bucura pe deplin decât atunci când amândoi ai tăi sunt pe același norișor. Nimic nu mai e într-un singur fel, fiindcă și când e bine, iată, găsești ceva pentru care să te simți vinovată.

Viața nu e copy/paste, chiar dacă tu ești aceeași mamă. De fapt, nu ești.

Pot înțelege cu mintea, dar când cobor acceptarea asta în inimă, nu e loc pentru ea. Inima mea nu vrea. Ea vrea să le fie bine amândurora. La fel de bine în aceleași, posibil toate ariile din viața lor. Iar lucrurile pe care le fac pentru unul să le pot și pentru celălalt. Sigur că m-aș putea gândi: uite, dacă la primul nu s-a putut, ce bine că la al doilea a mers. Și sigur că mă bucur, dar pe jumătate doar. Asta zic. E minunat că ne îmbunătățim, dar 100% mulțumită aș fi să pot merge în trecut să anulez pandemia și să-mi pot oferi brațele pentru băiețelul pe care l-am lăsat la poarta grădiniței plângând.

Mi-a amorțit fundul. Băncuțele astea-s făcute parcă să-ți taie suferința și mai grea. Sper că nu v-am zăpăcit. Victor a venit la mine de două ori între timp, doar de control. Le zice copiilor să-l aștepte puțin, bifează că sunt încă aici și merge țanțoș înapoi. Mor după el. Mi-e dor de bebeluș. M-aș întoarce acasă și aș mai face vreo doi.

articol scris în prima săptămână de creșă, cândva. Mi-am refăcut plomba între timp, am trecut peste o febră și niște muci, era să și leșin puțin, dar asta deja știți. O prietenă mi-a scris că și-a spart măseaua și ea. ”N-o să ghicești în ce!” Evitați Toblerone, dears.

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash