Ce nimeni nu îndrăznește să spună la prima ședință cu părinții, deși toți o gândesc. Dragă doamnă învățătoare,

M-am așezat pe locul băiatului meu în banca din care va face cunoștință cu literele, cu cifrele și-am văzut cerul. Cu nori pufoși care dansau a bun venit. Știți cum sunt pe geamuri la școli și grădinițe desene ale copiilor lipite cu scotch, aici era cerul cel adevărat. Tot și fără filtre. Luminos. Ca o îmbrățișare de curaj. Ca o promisiune de viitor.

O să fie bine, o să vedeți. O să fie cu bucurie, cred că e semn.

Acum invit părinții să se prezinte scurt, a zis ea și noi abia am așteptat ca niște copii ascultători.

”Miruna Ioani, băiețelul meu e în primul an și deocamdată îi place la școală destul de mult.”

Ceeee??? De parcă ar fi putut fi la facultate copilul, dar … atât s-a putut. Ce mi-ar fi plăcut să spun în loc:

Dragă doamnă învățătoare,

Toată vara v-am pomenit. Fără să vă cunoaștem, am vorbit de dumneavoastră cu dragoste și respect. Pe învățătoare toată viața ți-o amintești. Știți cum se spune că prima impresie se formează în primele 2 secunde când cunoști pe cineva?

Dumneavoastră sunteți primele două secunde pentru copiii noștri azi. Ca să le placă doamna Matematică, e important ca la prima impresie să-i vrăjiți. Și nici nu trebuie să le placă, dar măcar să n-o urască așa cum am urât-o noi. Ca să facă și casă bună cu doamna Română, ajută să le zâmbiți când greșesc. Sau măcar să nu arunce cărțile-n foc, așa cum am fi făcut-o noi imediat după ce-am învățat să citim și ne-au dat Creangă la studiat. Creangă e vis, când tu ai zece ani și nu înțelegi niciun regionalism.

Mințile copiilor noștri sunt ca niște foi albe acum. Urmează niște povești mai frumoase și mai triste, mai simple și mai cu ecuația de gradul doi, mai cu de toate, c-așa-i viața și toți știm. Dar important e să nu le tremure creionul când și le scriu.

Ei intră în acea zonă din viață, când mama nu mai e centru de univers. Pe la 10 ani, am auzit că devine chiar inamic. Copiii sunt în căutare de noi repere, au o lupă ca la google, când dai search. Știm că puteți și ne dorim să fiți acest reper .

Copiii vă iubesc necondiționat. Nu vă stresați cu liniște în clasă și extemporal. Să vă iubească, ăsta e cel mai important lucru de păstrat. Când îl ai, vin literele și cifrele automat și următorii ani vor fi un dans al bucuriei ca norii ăștia de pe cerul adevărat.

Dar sunt emoționată, știți, e primul meu pui în prima lui clasă întâi. Tot ce am mai important e în mâinile altei femei, pe care am iubit-o înainte s-o cunosc, așa că voi spune doar atât:

”Miruna Ioani, băiețelul meu e în primul an și deocamdată îi place la școală destul de mult.”

Photo by Markus Spiske on Unsplash

 

 

Articolul anterior

Oamenii răi se dau singuri de gol, fiindcă răutatea nu iartă

Articolul următor

Succesul copiilor noștri ca adulți o să fie legat de cine a stat mai puțin la ecrane când era mic

5 Comentarii

  1. Flo

    Ce tip de școala ați ales până la urmă?

  2. Sa ii fie calea invatarii plina de bucurii si de dascali minunati 🙂

    Eu am fost la o singura sedinta in Romania, cand avea a mica 3 ani jumate si a intrat la o gradinita din zona (cica de fite in acelasi timp). La sedinta, niste parinti mai “asa” spuneau ca nu e mare problema, daca ii mai ‘atinge’ doamna, ca si ei mai fac asta. Iar eu, in fata a 20-30 de parinti si educatoarele cele 2, am decretat relaxat ca, daca se atinge cineva de fie-mea, vin si dau foc la gradinita.

    Cumva s-a inteles mesajul, pentru ca, desi cam toti copiii din grupa erau loviti de educatoare (urecheli, palme peste cap, atingeri din astea parintesti), fie-mea a scapat.

    Prietena mea era chiar mirata de tupeul meu, ca si ea pocneste fata. Ei bine, eu nu pocnesc fata si, daca am nervi de ea 24/7, asa sa aiba si aia platiti sa educe.

    Al doilea an a fost mutata 2 luni la o alta DOAMNA (pun cu majuscule totul, pentru ca este cu adevarat o mare doamna), care recunoastea ca nici macar nu urla la ei. “Am incercat sa ridic vocea, am vazut ca nu merge, am gasit alte metode”. Chestii din alea de blandete, rabdare etc. Pana am emigrat, la doamna aia a stat si a iubit gradinita.

    Inca o chestie super-faina, in ultima ei zi de scoala, doamna pregatise o harta a Romaniei, desenata pe un A2, pe care au pus palmute colorate (ros, galben, albastru) toti copiii si doamna. Iar dumneai a scris atat in romaneste, cat si in germana, urari de bine. Si le-a scris tuturor numele (ca la nici 5 ani nu prea aveai pretentii sa scrie micutii).

    Imediat ce ne-am mutat la casa noastra harta a fost plasata pe perete, in camera fetei. Acolo este, la loc de cinste, semn ca exista dascali minunati in Romania si noi am avut noroc de asa ceva.

    In scolile de aici nu se pune problema de agresat copiii, din punctul meu de vedere se merge cam prea incet cu materia, dar se incearca sa se faca o tranzitie usoara catre munca serioasa. Exista consilieri, invatatoarele sunt implicate, se incearca ridicarea tuturor copiilor la standarde, asta insemnand consiliere, munca in plus. Nu se stie cine ce face, deci nu e un copil considerat prostul clasei, pentru ca discutiile de consiliere se fac profesor/parinte, nu la gramada.

  3. jual

    Eu nu stiu cum am trecut prin scoala româneasca fara sa ma fi batut vreun profesor. Ca acuma, toti cei de virsta mea, 45+, par a avea suveniruri horror. Nici colegii mei n-au fost batuti. Invatatoarea noastra era severa, nu ne alintam in fata ei si nu misca unul in front. Nu striga, vorbea destul de incet. Dar am invatat carte bine, româna si matematica, o baza solida. Nu vad de ce mi-ar fi fost frica de Creanga, regionalismele erau intotdeauna explicate in josul paginii. Si chiar daca nu stiam un cuvint, asta nu m-a descurajat sa citesc mai departe, atita timp cit intelegeam sensul. La matematica da, am facut exercitii peste exercitii pina au intrat automatismele in cap. Cind vad copiii de astazi care folosesc calculatorul pentru 0.5 x 10, nu pot sa ma bucur pentru ei.

  4. Roxana

    Asa cred si eu. Am 45+,iar doamna invatatoare, “tovarasa”, cum ii spuneam noi a fost a doua mea mama. Ce-i drept, era foarte tanara. Avea doar 19 ani, am fost prima generație. Si acum ii scriu de Craciun si de ziua dumneaei. Este un om deosebit, care nu ne-a batut niciodata, care ne ajuta sa ne incheiem la sireturi la ora de sport(nu aveam arici),care ne citea in zilele ploioase si uneori adormeam cu capul pe banca, care ne aducea dropsuri de 1 martie si ne servea in schimbul martisoarelor primite. Este cea mai buna, mai sensibila si mai iubitoare invatatoare.
    Si cum ai spus, pe mine m- a vrajit din curtea scolii, de la careu.. O vedeam si nu stiam ce clasa are. Speram sa fie doamna mea.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 132 queries in 0.173 s