Să-l știi că e acolo e uneori destul

La întoarcere ne-a prins ploaia. Dar nu o ploaie ca orice ploaie normală la cap. Ci o ploaie turnată cu găleata. În mijlocul pădurii. Cu toți copiii mici după noi.

Evident că n-am putut nici chema taxiul, nici cumpăra o umbrelă. Ce căutam în pădure, poate sunteți curioși. Eram într-o drumeție din tabăra de care tocmai v-am povestit.

Drumul prin pădure nu era un drum de munte, dar eram totuși echipați cu bocanci și șosete până la genunchi. Nu era abrupt să ai nevoie de sfori de siguranță, dar erau câteva dealuri și văi.

Imaginați-vă că în momentul când a început să plouă, pământul s-a îmbibat, s-a înmuiat și a luat-o la vale împreună cu noi. Adică, indiferent unde stăteai, nu prea puteai sta pe două picioare.

Au fost colegi de tabără care s-au descălțat.

Nu fiindcă li s-ar fi părut o idee bună, ci pur și simplu fiindcă era greu să se deplaseze cu tot noroiul prin care mai erau și papucii lor.

Știți ”La vita e bella”?

Eram de mână cu un băiețel de aproape 3 ani și mi-am adus aminte de film. Celălalt băiețel stătea pitit sub un copac și-mi zicea că acum, fix în acum-ul respectiv, îi pare rău că ne-am pornit. Fusese o dezbatere lungă, dacă să mergem și noi în drumeție, mai ales eu.

Da, eram de acord, așa că i-am și zis. La primii picuri de ploaie, mi s-a părut haios, Victor tot spunea ”ce bine, mami, că ne răcorim”. Dar când a început să toarne, când frunzele copacilor nu mai țineau drept umbrele peste noi, când simțeam cămașa udă și rece pe spate, eram de acord: îmi pare rău că ne-am pornit.

La vita e bella. Un tată și-a apărat copilul de trauma un Război Mondial. Nu m-oi descurca și eu cu niște noroi?

Așa m-am gândit.

Victor, Tudor, fiți atenți. E aventura noastră mică. Toată viața ne vom aminti. Așa tăvălită în noroi nu m-ați mai văzut niciodată. Și sper să never again, dar asta am ținut pentru mine, n-am mai zis.

Apoi l-am văzut pe el, pe soțul meu.

Care avea un băț mare în mână, o creangă găsită pe undeva. În mocirlă până la genunchi, încălțat fix cu oribilicoșii pe care poate îi știți, că am mai povestit. Cum s-a încălțat cu ei și-a mers la club în Anglia. A fost primul moment când am fost recunoscătoare că nu i-am aruncat fără să știe el.

Vrei să te ajut, mi-a zis. Dă-mi mâna. 

L-a luat pe Victor în brațe, dar Victor nu a vrut să stea acolo prea mult. Lui i se părea noroiul prea cool!

Când l-am văzut pe două picioare și cu un băț, dar mai ales că nu îi e frică și că se oferă să mă ajute, am știut că o să pot. Singură o să pot. Și Victor o să poată. Că vor supraviețui inclusiv bocancii mei bej.

Doar fiindcă l-am văzut pe el.

Cred că la genul ăsta de inspirație se referă experții de parenting când spun de exemplul personal. De faptul că cel mic se poate regla emoțional doar când are un adult reglat lângă el. Că oamenii pot împrumuta din calmul altcuiva, din curajul altcuiva. Soțul meu și-a împrumutat brațele și bățul. A scos alți colegi din noroi.

Pe mine, nu. Nici pe fiul nostru cel mic. Nouă ne-a dat calm și curaj, și a fost suficient.

Tudor o luase înainte cu alt grup de copii și părinți, s-a descurcat excelent, a ajuns printre primii la cabană pe picioarele lui. Ud, plin de noroi, dar și de curaj împrumutat probabil de la tatăl lui.

Care ne-a făcut această poză fără să știm, pentru că a fost mândru de noi și distrat de pălăria care arată de parcă s-a dat bătută și ea. Am denumit poza ”Supraviețuitorii” 🙂