Sădește, femeie, grijă și iubire în inima fiului tău, căci toate vor da rod când te aștepți mai puțin

Se spune că vine un moment când roata se întoarce. După ce părinții au grijă de copii, le pun lingura în mână și îi învață să stea pe două picioare, urmează să aibă copiii grijă de părinți. Iar uneori nu e nevoie să așteptăm bătrânețea sau neputința să vedem rodul despre care scriu. Vă povestesc o fază de ieri, care mi-a mers la inimă direct.

De vreo patru săptămâni mă aflu într-o -să-i spunem- situație medicală.

Am avut și o intervenție, nu e ceva despre care îmi doresc să vorbesc în acest moment. Stați liniștiți, nu e vreo boală gravă sau care să-mi amenințe viața, îmi afectează doar calitatea ei. E o durere care pleacă și apare, destul de mare în ciuda calmantelor cu care mă îndop. În tabără am avut câteva zile bune, încât ieri am îndrăznit să scot copiii în parc cu bițele.

Mă simțeam realtiv binișor când am ieșit pe ușă, bicicletele în lift,

cremă de țânțari în fața scării (nu putem să ne dăm în casă, fiindcă e oribil s-o inhalezi), doi, trei, și. Nivelul durerii mele creștea, am început mantra cu ”te obișnuiești”, exerciții de respirație, tot ce știam că a ajutat alte dăți. Un pic m-am enervat, fiindcă m-am cam săturat, dar speram să treacă măcar cât să funcționez. Am observat că se uită oamenii la noi. Mamele de pe bănci, dar și copiii lor se uitau. Tudor m-a întrebat dacă sunt ok.

-Nu știu încă exact.

Copiii mei au început să facă ture cu bițele, eu inspir, expir.

Transpirații. Frisoane. Băi, ok nu prea eram. Pe vremea când mă simțeam the king of the world, adică înainte cu vreo 10 minute, vorbisem și cu o prietenă să ne vedem în parc. Chiar îmi doream să nu stric după-masa, copiii să pedaleze liniștiți, noi să povestim. Faza era că nu știam  acasă ce aș putea face diferit, decât să mai iau un calmant și să aștept.

Când a trecut însă un copilaș pe lângă mine și m-a privit ușor speriat, mi-am dat seama că e foarte probabil să am o față schimonosită fără să vreau. Pumnii îmi erau încleștați. Cum să iau băieții de la biciclit, dar nici nu mai puteam să stau. Știți cum pregătim copiii ca să îi scoatem din parc fără circ, pe principiul ”mai avem 15 minute, apoi 10, apoi 5”? Așa că le-am zis:

-Mai faceți o tură și mergeam acasă, da? Mă doare tare buba.

Fără să exagerez, abia puteam vorbi. La care Tudor, 6,5 ani:

-Mami, mergem acum! Dacă te doare! Ce mai stai?!

Victor s-a conformat și în două secunde ieșeam pe poarta din parc.

Așa mobilizare exemplară parcă n-am văzut de când îi am. Știți cum se spune că dragostea copiilor tăi îți vindecă orice? Sigur că nu e adevărat, pe mine în continuare mă durea, însă un pic-un pic mi-a îndulcit starea. Și mi-a făcut ziua de ieri mult mai bună per total.

Apoi ne-am întâlnit cu prietena de care ziceam, care cred că e posibil să se fi speriat, ne-a urcat în lift, ne-a băgat în casă, s-a și jucat cu noi până și-a făcut efectul încă un nurofen.

Am simțit multă grijă și iubire.

Durerea s-a dus după ce ne-a schimbat planurile de după-masă, dar a ieșit bine și așa. Nu vreau să vă îngrijorați, îi dau eu de cap, probabil e nevoie de încă niște timp, probabil am de aici ceva de învățat, poate să mă uit și la mine mai mult și să-mi ascult corpul și fiul. Așa că, ascultați încoa: Când vreți să faceți pentru voi ceva, start! N-ați pornit deja?

Photo by Hasan Almasi on Unsplash