Dacă ar avea un sat, mamele nu s-ar mai simți greșite, fiindcă ar ști că normalul nu e cel prezentat în cărți

-Nu mă mai trage! i-a zis fetiței care forma cu mâna dreaptă a mamei un triunghi. Vin, dar te rog să nu mă mai tragi!

Poftim? Nu eram eu cea care a zis cuvintele astea, deși sunt ale mele, jur. Astea-s vorbele mele, dar fix așa. Cu aceste cuvinte: Nu mă mai trage, vin, dar te rog să nu mă mai tragi.

Băi, nu suport trasul. Zici că suntem la ceva probă de forță: care mamă-și opune rezistența mai cu foc. Sau la maratonul ”care mamă face mai puțin din ce vrea copilă-su”. De câte ori mă trage, mi se aprinde un foc roșu în fața ochilor. Nu suport trasul. Nu sunt o vită, sunt o ființă umană care vine oricum când o roagă un copil al ei, deci vă rog, nu trageți. Vorbiți. Că vin.

De câte ori sunt trasă și-mi ies aceste cuvinte pe gură, în suflet mi se cuibărește și o vină sinistră: ce mamă rea sunt. În loc să merg cu bucurie, că mă cheamă copilul. Câte veri ne-au mai rămas? Păi, să tragă, domnule, de mine. Sunt o vită, de fapt, asta gândesc despre mine însămi când el mă trage, eu mă răstesc.

Până astăzi, când am văzut scena de la începutul articolului. Alt copil trăgând de mama lui. Mama enervându-se fix în cuvintele mele.

Și știți ce n-am văzut? Nicio vită, ați ghicit! Ci o mamă trasă de mână de-un copil. Adică atât. M-am văzut pe mine de la distanță!

Și mi-am dat seama că ne simțim vinovate fiindcă nu mai știm ce e normal. Fiindcă nu mai vedem alte mame interacționând cu copiii lor în mod uzual. Și nu, nu se pune o oră la restaurant. Nici o ieșire în parc. Astea-s întâlniri de pamplezir, viața nu e așa. Satul nu își arată miezul când comandați. Când fiecare pleacă la casele lui și vă mai vedeți peste trei luni îmbrăcați și aranjați.

Lipsa satului și comunității ne afectează în feluri pe care nici nu le bănuim. Scriu aceste rânduri pe întuneric într-un colț de cameră din tabăra de familie în care ieri am ajuns. Chestia asta m-a frapat și am ținut musai s-o notez.

Avem grupuri de facebook, și psihologi, și experți, și terapii. Dar știți ce nu avem? REALITATEA. Aia nu e în cârți. Oricât de deștepte am crede noi să fim, că știm cine e Alfie Kohn și Laura Markham. Coborâm din manuale și dăm cu nasul de familia noastră care nu e ca-n cărți. De oricâte ori m-ai pune să citesc ”e normal ca un copil să tragă de mama lui și ei să nu-i placă deloc” nu voi înțelege la fel de bine ca atunci când îmi arăți.

Singura femeie pe care am văzut-o alăptând înainte să am eu copil a fost un noroc. O prietenă româncă din UK. Până atunci nu văzusem țîță în gură de copil. Abia când am văzut că bebe cerea și ea îi dădea, mi-am dat seama că e cel mai normal lucru de pe pământ. Iar lista lucrurilor normale pe care nu le-am văzut legate de copii poate continua.

Nu știu alții cum sunt, dar pe mine mă ajută să știu că și la alții e haos, că se țipă, că nici voi nu vă faceți patul în fiecare zi. Mă ajută. Mult. Când mă mai vede că-mi pun mâinile-n cap, prietena mea Anca zice zâmbind: Ce ai? Tu crezi că la noi nu-i tot așa?

Și nu e că nu cred, dar înțelegi altfel când vezi.

Image by mohamed Hassan from Pixabay

Articolul anterior

Cum mi-am găsit ținuta de banchet cu ajutorul algoritmului feisbuc de targetare

Articolul următor

11 lucruri pe care uităm să le spunem copiilor și le-ar face bine să le audă mai des

10 Comentarii

  1. Mihaela

    Da eu cred ca e bine sa arati prin exemplu personal copilului sa puna limite. Care sunt fix individuale, ca pe mine nu ma derajeaza deloc sa fiu trasa, dar ma deranjeaza altele.

    Si eu incerc sa respect limitele copilului ori de care ori pot si nu e periculos.

    Da’ cum adica sa stau sa fiu trasa daca nu imi place?

    Dau cu aspiratorul desi nu imi place ca stiu ca altfel na, facem holera, ne imbolnavim etc. Asa sa fiu trasa nu vad ce beneficiu are pt nimeni.

    Asa. Deci dragul meu, nu imi place sa ma tragi, ai rabdare sa ma ridic si te urmez eu. Rabdaaaaareeee!

    • Sigur, e foarte simplu in teorie. Dar practica e de o mie de ori pe zi, cu efect cumulat, cand tu mai ai si altele pe cap. Sigur ca nu e imposibil, insa e destul de complicat

    • E.

      Răbdare? Cine e rabdare sau cu ce se mănâncă?
      Fata mea are 29 de ani și este ferm convinsă că răbdarea NU ESTE O CALITATE. Deci voi vorbiți de copilași de 1-7 ani, eu unde ma situez în raport cu voi?? Deci răbdare dragelor!
      Va îmbrățișez!!!

  2. Madalina

    Nici eu nu fac patul in fiecare zi …

  3. Roxana

    Iti multumesc foarte frumos pt acest articol. Da, si eu am nevoie sa stiu ca e haos si in alte case. Din pacate asa cum zici, nu prea se prezinta realitatea cand vine vorba de copii, nici in carti, nici pe multe bloguri de parenting. Eu aud mereu: Oo nu, al meu nu face asa ceva, al meu intelegea foarte bine cand ii spuneam ca nu se poate etc. Inclusiv pe anumite bloguri foarte cunoscute asta se promovează, copii perfecti, care nu striga, nu lovesc de nervi…adica toti prezinta situatii de genul: noi nu ne am confruntat cu asta, am avut noroc! am citit chiar un articol de genul ca pe la 7-8 ani copilul care avea o viroză si avea febra se descurca singur si nu cere ajutorul mamei:)) pe bune? Si noi Adulții avem nevoie de cineva alaturi cand suntem bolnavi.Copilul meu are un an si patru luni…este foarte energic, plange des, incearca sa ma muste sau chiar loveasca cand e furios. Dar zic ca e normal. Este greu, cateodata foarte greu dar cu multa rabdare am convingerea ca vom depăși si aceste etape. Ma simt mai bine si cu mai multa putere sa merg mai departe știind ca si alti parinti se confrunta cu ce ma confrunt si eu. Numai bine!

    • Hai asta cu viroza si se descurca singur e de tinut minte 😂
      Pe mine ma mai distreaza si sotii perfecti. Sunt foarte raspanditi pe internet.

  4. Cristina

    Pai poti sa vii pe la noi in vizita o saptamana. Sigur pleci cu sentimentul de normalitate de la tine de acasa :))))
    Si pe mine ma ajuta acest reality check, atunci cand mai merg la sora-mea, sau cand ma vad cu alte prietene cu copii. Pana acum nu am intalnit mama si familia din carti, ci mame cu probleme ca ale mele, cu copii care reactioneaza aproximativ la fel ca al meu. Bine, ca sa fiu sincera pana la capat, uneori plec acasa spunandu-mi ca ma invinovatesc degeaba, ca la noi e mult mai bine :))) (e un gand pe care il pastrez pentru mine si ia mai mult forma de recunostinta pentru ce am).

  5. Nona

    “Ia-o, mami! Ia-o,mami!” Fetita mea de 2 ani zice treaba asta de 500 de ori pe zi. Fara gluma. E un reflex. Daca s-a lovit…ia-o, daca nu ii convine ceva ia-o (nu ia-ma 😛 ) Daca se plictiseste, la fel. Urcat pe mine ca maimuta. Nu conteaza raspunsul meu, daca imi e rau, daca am 3 plase in mana, daca sunt pe wc.

    Si pac cate o lovitura cand ma asez pe canapea cu cafeaua in mana. Din frustrare, din dragoste. E bine sa citesti, noi mergem pe un semi-Montessori, respectful etc. Dar totul are o limita. E ok sa te enervezi. Sa nu mai poti.

    La fel cum e ok sa si traga copilul de tine. <3

  6. Andreea

    Da așa este! Ajută sa vezi ca și la alții e nasol (și nu pe principiul să moară și capra vecinului). Pur și simplu te simți mai normal. Și eu mă simțeam mai bine in perioada tantrumurilor să vad alți copii urlând.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 143 queries in 0.172 s