La noi în scară e o doamnă în vârstă cu demență avansată. Nu e violentă, dar e singură și impresionantă. Când era Tudor bebeluș, de câte ori ne întâlnea, îi băga câte 5 lei în cărucior și nu accepta refuzul. Acum, de câte ori ne întâlnim, ea e în scara blocului, așteaptă un poștaș care nu mai vine niciodată. Ține să mângâie copiii, ne întreabă obsesiv la ce etaj locuim.
Nu știm multe despre ea, decât că e singură și foarte bolnavă.
Mintea ei a plecat demult și a lăsat în urmă un trup într-o mizerie sinistră. Îți poți da seama că a fost în scară doar după miros. Doamna a ajuns să-și arunce propriile fecale pe fereastră. Nu știu care e situația ei legală, nici nu e treaba mea. Demența e o boală cumplită și îmi e teribil de milă, iar copiilor le e frică de doamna care întreabă același lucru de fiecare dată.
Intrăm în bloc într-o seară.
De obicei soțul meu urcă pe scări, fiindcă nu încăpem în lift doi părinți, două biciclete și doi copii. Acum eram doar bicicletele, copiii și eu.
-Noi o luăm pe scări, mami.
-Bine, ne vedem sus.
Nu era prima oară când făceam asta. Eu cu liftul, ei pe jos. Foarte bine, să fie independenți, să urmeze modelul tati, să simtă un pic că sunt căpitani și ei. Au atât de puțin ocazii să se manifeste.
Deschid ușa liftului, îl aud pe Victor cum plânge. Tare.
Nici n-am mai scos bicicletele, am fugit la ei. Mi-era teamă că a căzut, urletele erau de groază. Și îl aud pe Tudor:
-Dă-mi mânuța, sunt cu tine. Ești în siguranță, bine?
Victor și-a șters mucii cu mâna dreaptă, deja ajunsesem să-i văd, dar m-am oprit la vreme.
N-am vrut să le stric momentul ăsta. N-am putut să intervin cu niciun sunet. Băieții mei nu mai aveau nevoie de mamă. Nu știam ce se întâmplase, dar îi vedeam întregi și împreună și n-am vrut să sparg bula asta de energie bună. Plânsul se oprise, fratele cel mare îl salvase. Fratele cel mic și-a ridicat la el privirea și-au urcat amândoi de mânuță. Încă două trepte și-au dat de mine, care înlemnisem între doi obraji care s-au udat ca un gazon sub aspersoare.
La etajul 1 s-au întâlnit cu doamna cu demență. Victor s-a speriat tare, iar Tudor a rămas pe poziții.
E tare greu cu doi copii câteodată.
Îmi e dor de fiecare în parte și îmi pun adesea creierii pe moațe. Dar magia asta, lumeo! Magia asta frățească face toți banii! Toți nervii, toată oboseala. Magia asta te umple, îți dă speranță, e ca și cum te-ai uita la viitor prin gaura cheii și te-ai simți nemuritor chiar dacă știi că așa ceva e imposibil.
Photo by Vitolda Klein on Unsplash
Mona
Am plans! Eu am unul singur si nu as face fata cu 2, nu am ajutor deloc, dar ce povestesti e magic! Dragii de ei, adorabili!
Alexandra
Dacă te vei hotărî pe viitor sa făci încă unul , sigur te vei descurca ! Nici eu nu am ajutor deloc ,nu e ușor dar e minunat ! Cel mare 3a8l și cea mică 7l . Te imbratisez!
Teo Dora
Abia aștept și eu magia asta! Încă lipsește dar am răbdare. Cel mare împlinește 9 ani și cel mic are 4 luni.
Andreea
Avem și noi doi băieței. Unul de 5 ani și unul de aproape 3 luni. Cel
mare și-a dorit atât de mult un frate sau o sora încât, pentru el, ne-am hotărât și a mai venit un bebe. E greu, dar când văd cât de mult îl iubește și își dorește sa se implice e minunat. Cel mic e tare plangacios, mai mereu in brate, iar cel mare e foarte înțelegător. Au momente in care cel mare îl imbratiseaza si îl pupa iar cel mic îl soarbe din priviri. ❤️🙏
Silvia R.
Mi-au dat lacrimile! Asa fix cum spui! Si eu am avut momente cand ma intreb ce a fost in capul meu cand am facut si sl doiles copil, dar cand ii vad cum se joaca, cum isi iau apararea unul altuia, e magic, intr-adevar!