Aventuri de Casă Nouă (1): Cum am obținut autorizație de construcție de la primăria București în doar 4 luni

Poveștile despre autorizație sunt de toate felurile: că e imposibil în București, că înnebunești, că trebuie să-i mituiești, că să-ți iei firme specializate, că durează ani și te costă fire de păr.

Despre cum ne-am hotărât să ne apucăm de construit, am scris aici. Nu a fost o decizie luată de azi pe mâine, deci suntem într-un proces de asumare completă.

Partea de autorizație

M-am ocupat îndeaproape de acest aspect. M-am pregătit pentru ce e mai rău. Uitându-mă înapoi, nu a fost chiar așa grav. Am depus actele pe 2 decembrie și am ridicat autorizația la început de aprilie.

Am făcut și o pauză de vreo două luni pe la mijloc, fiindcă a fost ceva de modificat la proiect. Până am găsit o soluție să ne mulțumească pe toți, adică pe regulile zonei și pe noi, a durat un pic mai mult decât ne-am fi dorit. Dar am reușit, iar rezultatul e mult mai mișto decât era înainte. Mulțumim, primăria de sector!

Apoi, alte două săptămâni a fost închis biroul de la urbanism pe motiv de covid, iar încă o săptămână după, pe motiv de aglomerare post-covid. După care n-am mai avut arhitect-șef că a fost demis. Vă zic, am dezvoltat aproape o relație de prietenie cu centralista de la primărie.

Ce a fost cel mai complicat:

să obținem avizul de la CFR. Nu suntem lângă calea ferată, dar suntem în zona lor de protecție, așa că am avut nevoie de niște avize. Aici a început bâlciul.

Au fost trei hârtii. Prima: un acord de principiu, după care acordul propriu-zis, după care încă o confirmare a acordului.

Și nici măcar nu glumesc.

Și nici măcar n-am știut de la început că avem nevoie de toate trei.

Doar că nu se putea unul fără altul, ca într-un fel de lanț al slăbiciunilor birocratice.

Activitatea de la Palatul CFR e o glumă. Oamenii nici măcar nu au calculatoare acolo. Am plătit o sumă groaznică pentru ceva ce nu a înțeles nimeni, nu se putea decât cash la casieria lor. Chitanța mi-a scris-o doamna de acolo DE MÂNĂ pe o foaie albă. Nu avea nici măcar tipizate. A început ea să picteze pe un A4, să-mi cadă copilul din manduca:

”CHITANȚA NR…”

Biletul meu de succes au fost copiii

Am făcut nenumărate drumuri cu cel mic în manduca. Într-o zi, eram așa disperată cu domnul care-mi zicea în fiecare luni la telefon ”săptămâna viitoare, doamna. Garantat.”, încât sunt sigură că nu cunoștea semnificația cuvântului garantat. Am luat copiii, m-am înființat la el cu toate bunele maniere, un bebeluș la țâță și altul de mână și i-am zis că nu plec de acolo până nu rezolvăm treaba.

S-a speriat, dar tot a mai durat o lună.

După asta, a urmat o hârtie de la ISC, pe care ne-o cere în certificatul de urbanism. Doar că pe documentul eliberat de ISC scrie că nu avem nevoie de acordul de la ISC.

Da, nu mai citiți odată, e exact așa.

Ni s-a cerut o hârtie pe care scrie că nu avem nevoie de acea hârtie.

Romania, my life.

Ca să înțelegeți de ce am zis că a mers brici la primărie. Păi, erau toate într-un loc, ăștia au calculatoare, telefoane, mă simțeam aproape ca în 1990.

La fix o săptămână după ce am depus dosarul, am fost acolo prezentă. Am dat telefon din holul instituției, am aflat cine se ocupă de dosar, m-am prezentat, am întrebat ce se întâmplă.

Omul a fost foarte amabil, a zis că mai avem nevoie de niște completări cu documente, că ne-a trimis o solicitare prin poștă și o vom primi zilele următoare. L-am rugat să-mi spună și cu gura de ce acte mai e nevoie și i le-am dus în două zile.

Noroc c-a acceptat, că notificarea prin poștă nu a ajuns nici în ziua de astăzi.

După care am ținut-o tot într-o plimbare. Mergeam săptămânal la primărie. Ulterior, am învățat să dau telefon prin centrală. Navigam de la urbanism la arhitectul șef, la șeful de serviciu, mă știau după voce toate secretarele.

La un moment dat, mi-am făcut programare în audiență la viceprimar doar să fie. A prins foarte bine, m-am mai cunoscut cu vreo două doamne. Am vizitat o sală importantă, cu microfoane și nume celebre pe hârtii împăturite.

M-am dus tot cu copilul, deși soțul a insistat să-l las acasă: ”Să poți și tu vorbi cu oamenii ăia”. Mda, numai că cine merge fără bebeluș la viceprimar în audiență? Toți. Deci era tocmai bun un cârlig cârlionțat și dolofan, cu care să mă țină lumea minte. Am fost amabilă și politicoasă pe tot parcursul acesta.

Când m-am așezat pe scaun în fața lui, m-a întrebat omul:

-Pentru ce ați venit, doamnă?

-Autorizație de construcție.

-De cât timp așteptați?

-De 4 luni.

-Ah, domnul de dinainte aștepta de 4 ani.

-Păi de aia am venit, să n-ajung ca el, respectele mele :p

Am râs, n-am rezolvat nimic, eram convinsă, doar promisiuni.

Au mai fost minimum trei telefoane, posibil vreo șapte, la care cum spuneam ”sunt doamna cu bebelușul în audiență”, toată lumea știa despre cine-i vorba. Noroc că ceilalți oameni își lasă copiii acasă când se întâlnesc cu viceprimarul.

În 2 săptămâni aveam autorizația în mânuțele astea două.

Ce pot să vă spun însă e că nu-i dracul chiar așa negru.

Dar nici să nu vă lăsați în nădejde. Sistemul e groaznic. Dar oamenii-s amabili.

Vă zic, doar cu oamenii m-am ajutat. I-au zâmbit lui Victor. M-au invitat înăuntru în instituții, când afară bătea vântul sau era frig. Mi-au tras hârtii la xerox. Țin minte o doamnă de la ministerul transporturilor care mi-a refăcut tot dosarul și a mai și traversat instituția cu mine să-mi arate exact la ce birou să-l depun. A fost incredibil de drăguță, nici nu își imaginează de câte drumuri m-a scutit.

Dacă puteam face toate astea online? Desigur. Chiar acest dosar l-am trimis și pe mail, după ce l-am și depus cu număr de înregistrare, ca să fiu sigură că, din două, o dată ajunge cumva.

Care a fost mai rapid? Păi, în ziua când am ridicat avizul final, mă sună doamna de acolo să mă întrebe dacă nu cumva e emailul meu acesta care ajunsese la rând, că i se părea numele cunoscut 🙂 Era. Am râs amândouă.

Știți cum funcționează online-ul? Trimiți documentele pe mail, acolo cineva le printează, primești un număr de înregistrare și aștepți. Deci e mai rapid să le depui direct la ghișeu.

După care, când primești soluționarea (asta a fost în cazul audienței), de la biroul la care ai tu treabă, se emite hârtie cu rezolvarea. La secretariat cineva o scanează și ți-o trimite înapoi pe email.

Deci, în loc să fie mai simplu online, e dublu de complicat în realitate. Fiindcă sunt două proceduri care se fac pe hârtie de două ori. Yey.

Dacă ați ajuns cu lectura până aici, imaginați-vă că eu am trăit toate astea și am mai avut și doi copii mici între timp.

Doar scriind asta, mi-am verificat chiloții, să nu-mi fie peste pantaloni și să mă fi transformat într-un Superman feminin.

Îmi păstrez însă optimismul și sunt recunoscătoare tuturor celor pe care i-am întâlnit. N-aș fi ținut morțiș, dar să fie primit.

E drept că dosarul nostru a fost simplu, fără probleme legale sau chestii dubioase, fără interpretări, dar și fără mize financiare. Nimeni nu ne-a pus bețe în roate, dar sistemul e vai de capul lui. Oamenii sunt pur și simplu împotmoliți, îngropați.

Ce vreau să spun e că, dacă vă gândiți să construiți și sunteți speriați ca noi, să știți că depinde. Nu sunt peste tot bau-bau. Noi am dat de oameni cumsecade, dar nici nu am făcut scandal, nu i-am luat de sus, am vorbit mereu calm și politicos.

Nu m-am dus prețios îmbrăcată, n-am fluturat gene sau genți, n-am amenințat, n-am ridicat tonul. Am vorbit calm, i-am făcut să râdă, am ascultat ce mi s-a transmis, am spus povești adevărate.

Se poate să fi menționat că locuim într-un depozit de jucării și dormim într-un dulap. Ceea ce e, într-un fel, adevărat. Sau că începe băiatul cel mare școala și are toate șansele să-și facă birou pe mașina de spălat.

Sunt sigură că m-au ajutat foarte mult copiii. Așa că scriu acest articol ca să vă încurajez să vă autorizați. Iar, dacă aveți nevoie de ceva acte, există soluții, vi-i închiriez imediat.

foto pixabay