Declarația de independență a fiului meu: prima noapte fără mine, la bunici

Nu mi-am dorit niciodată să rămân fără mama la bunici. Nici nu cred că am rămas de prea multe ori. Norocul meu a fost că bunica paternă locuia în aceeași casă cu noi. Mi-a părut rău însă mai târziu, când colegii mei aveau vacanțe la țară, gașa de la sat, tot felul de peripeții.

Pentru copiii mei nu-mi doresc nimic. E viața lor, sunt relațiile lor. Singura mea treabă e să nu mă opun.

-Am vorbit cu maică-mea, cică Tudor vrea să rămână la ei peste noapte, îmi zice soțul la telefon fără pauză de respirație. I-am spus că nici vorbă, mă duc să-l iau.

-Stai un pic. Stai să ne gândim. De ce nici vorbă? Dacă el își dorește, zic.

-Dar n-are nici pijama, nici haine de schimb.

-Și ce dacă, e o aventură.

Dar bărbatu-meu s-a urcat în mașină cu șosete, chiloți, un rând de haine de schimb, o pijama cu mânecă lungă, periuță de dinți și cască de duș. Sigur că eu le-am pregătit, dar a vrut să vadă cu ochii lui. Tații ăștia sunt niște figuri.

Copilul era mega fericit, nici nu s-a uitat la el. A rămas până a doua zi și a fost lumea lui. A cules morcovi, a scos ceapă, a pus masa, a numărat gândaci, a adunat melci.

Ce am simțit eu? Bucurie, jur. Am fost așa mândră de băiatul meu. El era pregătit de această mișcare acum. Avea nevoie de un spațiu numai al lui. Să iasă de sub jurisdicția părintească. Iar eu aveam încredere în el.

Eram pregătită, să știți. Cred că așa și trebuie să decurgă lucrurile între părinți și copii. Nu să-i trimitem noi, ci să plece ei. Când vor fi pregătiți, căci va veni și momentul ăla negreșit.

Mi s-au derulat prin cap toate filmele cu ”ăsta e prea mămos”. ”Vezi tu ce pățești”. ”Alăptat până la adânci bătrâneți!” ”Băiat după fusta mamei, asta crești!”

Încă o dată, am avut dreptate eu. Eu eu eu. Copiii nu se desprind când vrem noi, ci când sunt pregătiți ei.

Când ne-am revăzut, i-am dus un cadou. Un bloc mare de desen, cum știam că își dorește demult. Și niște carioci noi. Doar că băiatul meu nu avea nevoie de cadou, ci să-mi povestească tot ce a făcut. Să-mi arate fiecare melc, gândac, să-mi dea morcovi să gust, ceapă să mănânc. Mi-a cules salată și mi-a arătat merii din curte, care încă nu s-au copt.

Mi-am amintit că cel mai mare cadou de care au nevoie copiii noștri e atenția părinților. ”Mă vezi, mami, te uiți?” Nu blocuri de desen, nu nimic pe care ai dat bani.

După prima noapte de independență, a zis că vrea să-și petreacă toată săptămâna la părinții mei.

Care mi s-a părut o idee proastă din start.

-De ce? a zis bărbatu-meu.

-Păi n-are haine decât pentru două nopți. Tu știi câte șosete murdărește Tudor într-o zi? Și ai mei n-au vreme acum de el. (Ai mei sunt în șantier, au casa cu fundul în sus, fără bucătărie, mama spală vase în chiuveta de la baie și își ține espressorul în dormitor)

-Dar e aventura lui. Plus că părinții tăi vor.

Da, părinții mei întotdeauna vor când e vorba de nepoți. Oare acum chiar nu era momentul sau ceva din mine nu era pregătită pentru atâta independență dintr-o dată pe capul băiețelului meu?

Cred că un pic din ambele. Cred că, pentru fiecare dintre noi, să ne lăsăm copilul la părinți e și frumos, și complicat în același timp. Avem niște frici din copilărie în relație cu ei (deși pe mine ai mei nici nu m-au pedepsit, nici nu m-au bătut). Frici pentru care nu știu dacă el e pregătit. Copilul, zic.

Ai încredere în el. E normal ce simțim. Iar părinții noștri sunt acum bunici. Cred că e diferit.

Asta mi-a zis soțul în mașină pe când ieșeam din Sibiu.

Am încredere în el. E normal ce simțim. Părinții noștri sunt acum bunici. L-au dus la circ, la zoo, la cățărat și la dentist. Mama îmi zice cât îl iubește de fiecare dată când vorbim. Tata mi-a trimis mesaj ”suntem doar noi doi”.  Chiar că e diferit.

Photo by Annie Spratt on Unsplash