Cum a fost la prima întâlnire cu expertul în burnout, ce am învățat nou și o surpriză pentru voi

De ce am nevoie de consiliere pt burnout? Pt ca nu mai stiu cum sa ies din loophole-ul asta, efectiv nu mai gasesc butoanele nici de Stop nici de Slow down….Simt ca sunt un soricel intr-o roata care nu se mai opreste…cand sunt copiii bine, nu e la job bine si tot asa…

Lista aia cu 4 chestii o stiu de ceva timp, ii zice The Eisenhower Matrix. Am invatat despre ea acum niste ani, cand s-a nascut fie-mea si eu de la 10 ore de munca pe zi am fost redusa la aproape nimic. Si, pentru ca is freelancer, daca nu lucrez, nu mancam.

Dupa niste saptamani de degringolada si nervi, ca se duce naibii ce incercasem de niste ani sa construiesc (mica mea afacere online), am inceput sa ma interesez de PRODUCTIVITATE.

Asa am dat si de matrixul asta, de Pareto si principiul lui cel sanatos etc.

Am ajuns la faza la care sa lucrez efectiv 3-4 ore pe zi (mai am si zile in care bag munca mai multa) si sa castig mult peste ce castigam inainte, cand bagam si 16 ore de munca.

Odata mutati din tara, am luat-o de la zero (ca asa am eu norocul, sa tot incep de la zero) si am aplicat acelasi sistem in afacere. Prioritizez familia, copilul, activitatile impreuna, dar apuc si sa lucrez, sa castig chiar decent si sa imi cresc afacerea. Si clientilor mei de marketing le explic ideile astea si le plac.

Multi au afaceri mari, dar siturile praf si mereu se asteapta ca rasturnam totul cu cracii in sus. Si le explic ca pornim de la ce merge, “quick wins”, crestem chestiile care deja se dovedesc functionale, apoi construim mai mult.

Principiile astea de productivitate si eficientizare mi-au salvat afacerea si ne vor salva si mintile. Nici eu nu fac totul in casa, pot sa mai astepte unele chestii. Daca nu-i convine cuiva, sa faca.

Ma bucur ca ai ales sa cauti sprijin, imi place ideea de neutralitate a unui specialist, pentru ca ne spune chestii mai “naspa”, fara sa devenim defensivi si sa ne simtim tradati.

Sa ai zile senine si de claritate.

Si da, DORMI, fata mea, ca somnul e secretul numarul 1,2 si 3 😀

Buna Miruna,
Nu stiu exact in ce faza a burn-out-ului sunt, dar cel putin pe la mijloc cred ca ma incadrez.😓
Sunt mama a doi copii, stau acasa cu ei de aproape 6 ani, acum 2 ani am trait un eveniment traumatic. Suntem ok, sotul e acolo si ma ajuta, dar eu sunt o nava pierduta in mare, plutesc in deriva. Nu reusesc sa gasesc farul care sa-mi arate malul. Nici nu il caut, cred. Nu am directie, nu am intentie. Am nevoie de cineva care ar putea sa ma ghideze intr-un fel.
Multumesc pentru articolele tale! Sunt reale, oneste si merg la suflet! Te imbratisez!

Yuhuu,
În primul rând vrea să îți mulțumesc pentru acest articol super prețios, frumos structurat și explicat… Tu si Carmen sunteti foarte de treaba ca impartasiti cu noi aceste informatii.
Nu as stii exact sa spun daca am trecut prin vreun burnout pentru ca nu m-am analizat atat de bine, insa am avut in ultimii 2 ani 2 perioade cu multe framantari si griji. Imi doream sa fac multe deodata, aveam asteptari, eram nemultumita de mine fiindca nu ma disciplinam si nu ma organizam si cel mai grav e ca ma ocupam de orice altceva decat de mine. Acum sunt in faza de constientizare in care stiu teoria cat de cat, unde am gresit si ce ar trebui sa fac si sa nu mai dac insa imi gasesc in continuare scuza timpului ca sa nu fac sport, sa nu gatesc zilnic, sa nu stau cu baietii…lucruri care ma dor tare si pe care le spun celor din jur iar ei bineinteles ca ma menajeaza.
Simt ca eu ajut pe toata lumea, chiar asta fac iar pe mine nu ma ajuta nimeni…merit o palma zdravana care sa imi confirme sau sa corecteze ce cred eu si un plan al meu.

Whoa… Prima data când am auzit de burnout, tocmai ieșisem oarecum forțat dintr-unul, dintr-o mare corporație. Am avut atunci 8 luni de pauza între 2 joburi, în care am revenit în viața mea și m-am reimprietenit cu o tipa noua 🙂 Mi-am jurat atunci ca nu o sa mai las ca un job sa ma epuizeze. Ce nu știam atunci e ca poate apărea burnout legat de mai multe roluri esențiale din viața noastră și faptul ca ai depășit unul, nu înseamnă că nu se va mai repeta, ci dimpotrivă. Am aflat despre Burnoutul parental (al mamelor, îndeosebi) pe propria piele, câțiva ani mai târziu, în “concediu”maternal cu al doilea copil. Am avut sarcina cu riscuri, stat la pat, o cezariana din care mi-am revenit mult mai greu, și cireașa de pe tort, tot felul de probleme în primele luni, pana când am aflat diagnosticul de alergii alimentare ale fetei. Eu, care nu gateam mai mult de friptura cu cartofi prăjiți, mai comandam la oala sau pe aplicații, copilul 1 crescuse fiind mare și putea manca orice,… a trebuit sa încep de la 0 sa gătesc fără alergeni, și zilnic, sau de mai multe ori pe zi, sa țin regim draconic cu multe alimente eliminate, aproape 2 ani. În plus, nu am dormit o noapte întreaga pana pe la 1 an și 10 luni ale ei, am alăptat mai mult și nu m-am întors la munca, în prezent mai e un pic și face 3 ani iar eu am rămas acasă încă un an sa pot sa ii gătesc schemele de reintroducere lactate și sa depășim alergiile. Cand simțeam ca ies la liman cu oboseala, m-am înscris la niște cursuri și a doua facultate, pentru sufletul meu. E greu însă cu ajutor doar sporadic, soț plecat mai tot timpul plus in weekend, rutina zilei cu 2 copii și simt ca uneori îmi vine sa fug undeva într-o pădure unde sa nu ma găsească nimeni o săptămână 🙈 îmi doresc tare mult sa aflu cum îmi pot ușura viata și sa ma reimprietenesc din nou cu tipa aia, care nu mai e doar mama în 90% din timp.

Cu toate că m-am îmbolnăvit de diferite boli autoimune din cauza stresului cronic, am uneori ganduri negre, as vrea să fiu aleasă și sa donez sorei mele ședințele, ca lucrează foarte mult și are depresie.

Totul a început… Cândva demult….sau poate nu…
Mama a paralizat când eu aveam 14 ani…Mi a dat un munte de putere sa merg înainte, am reușit multe la exterior, deși îmi reproșez zilnic atâtea… Singura la părinți, ea bolnava de 18 ani, ma trezesc la finalul lui ianuarie cu moartea tatălui, fără niciun semnal… A plecat la cumpăraturi și nu a mai venit… Infarct!
Eu, impreuna cu fetita mea de un an m am mutat cu mama care are nevoie de ajutor 24/24… Restul le luam zi de zi cum vin, de la insomnii la gânduri, de la cum ar fi fost dacă o puteam ajuta acum 18 ani, de la de ce noi,pana la cum sa o cresc pe fetita mea cu puterea și ambiția mamei, dar cu mai puțin consum psihic și scenarii ca ale mele …

Suntem o tânăra familie, mutați de 9 luni intr-o alta țară (Germania), departe de cei dragi. Am plecat când bebe avea 10 luni, in speranța de a ii oferi ei, in primul rând, un viitor mai bun. Deși, suntem “singuri” aici, nu ne-a speriat acest aspect. Ca orice început, a fost si încă este foarte dificil; eu sunt singura cu fetița, in cea mai mare parte a zilei, soțul fiind la lucru. Avem aproape zilnic parte de diverse provocări privind adaptarea in noua țară, pe lângă grijile ce fac parte din rutina de familie & părinte. Recent am experimentat diverse stări (de epuizare fizica, dar si phisica), iar cum încă nu sunt asigurata in țara adoptiva (pentru ca..birocrație), îmi iau gândul de a participa la ceva ședințe cu un psiholog, pentru ca venitul nu ne-ar permite sub nicio forma in momentul actual, având un singur salariu din care încercam sa ne întreținem. Mi-ar extraordinar de bine o noua perspectiva din partea cuiva din exterior, mai ales ca este cineva specializat. Multă sănătate tuturor, căci este cea mai importantă!

Traim niste vremuri, dupa mine, faptul ca familiile acum sunt fara familii extinse in cresterea copiilor, duce la alienare mentala mai ales pentru mame. Eu abia dupa ce ne-am mutat cu parintii mei am observat acest lucru, cat de sanatoasa si re echilibrata sunt iar, faptul ca povara copiilor se imparte la 4 si nu la 2. E greu si asa dar n o luam cu capul….

Ma poate face si pe mine cineva sa inteleg, cum ajunge un cuplu, care abia se descurca cu 1 copil, atat ca timp cat si financiar, sa faca si pe al-2-lea, si pe al 3-lea, unii chiar si pe al 4-lea?
Este peste capacitatea mea de intelegere. In aceste vremuri in care avem libertatea de a ne decide viata, cati copii facem sau daca facem, avem nspe posibilitati de contraceptie….
Cu toate acestea multe familii aleg sa lase totul in voia sortii si apoi se distrug si pe ei, parintii, si copii lor, pe langa ei?
Nu judec pe nimeni, am si eu copil, dar m-am oprit la nr 1 cand am realizat ce inseamna de fapt, cat de greu este, ce efort implica atat emotional, afectiv si financiar, am cantarit cat ajutor primesc sau nu…si chiar si asa imi e greu.
Am in jurul meu familii care abia se descurca financiar de la o luna la alta dar mai fac un copil….ca asta era rezolvarea la pb lor financiare, inca un copil de crescut.
Eu am impresia ca romanii sunt foarte inconstienti si nu isi planifica viata, nu isi calculeaza viitorul in niciun fel. Toti spera ca vor castiga f multi bani in viitor si toate probleme lor se vor rezolva de la sine. Dar realitatea este alta.

Atata am așteptat articolul asta ca de 5 ori pe zi tu erai imaginea mea calma la care ma intorceam ca sa vad ce feedback ne dai cu privire la întâlnirea ta…
Daca o sa am ocazia o sa ii povestesc ei direct contextul meu!

Multumesc din inima ca esti alaturi de noi!

Buna! Eu am 35 de ani, de 20 de ani trăiesc așa într-un tăvălug din care nu cred că știu să ies. Am făcut o facultate de 6 ani in care lucram nopțile la proiecte, in paralel serviciu partime. Așa sper scurt povestesc tot. Am crezut că mă liniștesc, apoi au început dureri crunte, mers la medic săptămânal, nici un diagnostic, apoi diagnostice greșite, atacuri de panica zilnic. Din 2016 am aflat un diagnostic, au urmat 2 operații complicate, una de 7 ore in care s-au tăiat organe, intestine, rect. Apoi am început alta lupta, infertilitatea, fertilizări in vitro, eșecuri…pierdere job. Apoi a venit minunea pe care cu greu am dus-o, 5 luni in spital pe perfuzii, o naștere prematura in urgenta, la limita sa nu mai fim nici unul. Acum minunea are 1,6 ani, sunt mai mult singura cu el, noaptea treziri din ora ora sau mai des, încă alăptez. Certata cu somnul am fost mereu, soțul meu spune că din cauza că gândesc prea mult și este gălăgie mare in capul meu. Cred că este. Peste puțin timp, probabil o luna ne relocam in alta tara și o luam de la 0. Soțul este deja acolo. Nu știu cum voi face față.
Am nevoie sa învăț să îmi organizez gândurile, uite, până să citesc articolul tau nu m-am gândit niciodată la asta, ci doar la cum să îmi organizez activitățile.
Mă bucură mult articolul asta!

Am citit articolul din curiozitate, nu că aș simți că am nevoie, dar acum mă pune pe gânduri. Am un copil de 1 an și 3 luni, obținut după 5 ani de strădanii și 10 doctori. Am decis să las și curățenia și tot pentru odihnă. Soțul mă ajută. Cu toate că dorm minim 9 ore din 24 mă simt foarte obosită. Să fie din cauza stresului că îmi doresc 2 copii de vârste apropiate și al doilea nu vrea să apară? Toată lumea îmi spune să nu mă mai stresez, dar îmi este imposibil. Mai avem și casa în construcție de 2 ani, prețul materialelor s-a dublat, muncitorii se mișcă foarte greu, am schimbat prima echipă care ne-a lăsat cu o pierdere de vreo 7000-8000 euro.

Am 45 de ani si acum fix 10 ani treceam printr-un burnout, fara sa stiu…nu exista inca notiunea asta in Romania, sau daca exista nu era recunoscuta si folosita ca atare…m -am refacut cum am putut, tare mi-ar fi prins bine cineva precum Carmen atunci. Am ramas cu sechele fizice pe care le ingrijesc si acum (o aritmie cardiaca pe fond de stress, sunt bine urmarita medical dar the damage is done…). Am citit mult si invatat despre burnout singura, dar simt ca sunt de multe ori inapoi pe marginea prapastiei. Nu am inca toate mecanismele de a ma proteja, mai ales ca lucrez intr-un mediu medico-social, unde incarcatura emotionala e mare. Am o familie, un job solicitant, si mi-ar pribde bine sa lucrez cu un coach pe punctele slabe. Care sunt in continuare, dovada ca de multe ori ajung sa functionez fara benzina, in pragul epuizarii psihice si fizice. Ma remontez, dar greu si cu un recul teribil. Fac psihoterapie de un an, dar obiectivele sunt diferite. Mi se pare ca un training mental ca cel descris aici e esential pentru viata, mi-ar placea sa ma ajute cineva sa structurez lucrurile astfel. Multumesc

Citind o parte din comentarii, imi dau seama cat de asemănătoare sunt trairile noastre interioare. Mamicia ne oboseste, fizic dar mai ales psihic. Cu mult dinainte de a naste. Cel putin la mine. Prima sarcina a venit pe neașteptate. Bucuria liniuței colorate a disparut odata cu aflarea faptului ca locul de munca al sotului s a inchis (ambele vesti in aceeasi zi). Stres, munca cat pentru doi (3 cu bebe in burtica), datorii. Bebe cu fractura de clavicula la nastere, descoperita la 3 zile dupa, cand sa ne externam. Bebe cu alergii. Izolare sociala ca nu intelege nimeni cum e. Am reusit sa imi gasesc un loc de munca mai bun, desi mai faceam un sidejob de entertainer cu bebe dupa mine de cand avea el 3 luni, ca sa ne descurcam. S a angajat si sotul din nou, am început sa ne punem pe picioare din nou si am decis sa facem pasul, credit prima casa, oricum platim chirie. Copilul isi dorea mult un bebe, fiind cat de cat stabili financiar si eu relativ echilibrata din nou, am mai facut un bebe. Si a venit pandemia, sotul in somaj tehnic, eu in ccc. S a reangajat sotul, insa cu program haotic de ajutor de barman (la aproape 40 de ani). Facem ce e nevoie sa mergem inainte. Dar eu cu copii acasă, in care 24 din 24 vrea cineva ceva de la mine, nu mai pot. Ma scufund. Pe cel mare il suspectez de TS, nu ne permitem sedintele de terapie, nici macar pt diagnostic clar. Rabdarea e pe minus. Cel mic face ce vrea el, am pierdut controlul. Imi apasa amandoi toate butoanele. Sotul ma ajuta cu tot, cand e acasa. Sta cu copiii sa ma relaxez o ora in cada, dar la usa se aude constant un mamiiiii. Face mancare dar tot eu trebuie sa stau cu ei ca altfel nu poate el gati,ca nu il lasa. Gătesc eu, dar nu mai am chef, m am saturat de “ce mancam azi?”. Dupa ce ca are restrictii alimentare din cauza alergiei, nici asa nu mananca mai nimic. Ma terorizeaza cu (ne)mancatul. As comanda ceva, dar cardul de credit e deja la maxim. In curand se va termina ccc, voi lucra de acasa. Cum? Cand? Trebuie sa stau arbitru intre copii, cel mare sta pana la 12 la scoala, cel mic e prea mic sa il dau la cresa, dar cred ca i ar fi mai bine acolo decat cu mine cand vad rosu in fata ochilor, dintr un nimic, stiu, stiu dupa, dar nu mai pot. Nu mai rezonez cu nici o practica de numarat, nu ajuta nici pana la 100, tot rosu e. Daca ar asculta macar o data…. dar e mic, stie multe, intelege multe, dar nu intelege totusi, apasa butoane.
Nu stiu de ce am scris. Plang, pare ca ajuta sa ma descarc asa, cu anxietatea, vinovatia, selfhate, astea raman. Dar poate ca ajuta, nu? Nu degeaba te pune sa vorbesti la psiholog, nu? Nu am de unde sa stiu, poate luna viitoare o sa fie mai bine, vedem. Nu stiu daca are sens ceva, e haos. Sunt epuizata psihic. Vreau sa doarma copiii. Nu ca sa dorm, ca nu pot, desi sunt obosita. Sa stau, sa imi aud gandurile o ora, sa citesc ceva, pana plange cel mic ca vrea titi, sau pana vorbeste in somn cel mare. Si vreau sa dorm o ora in plus dimineata, ca iar am adormit tarziu dar s a trezit bebe. Si e ziua cartitei. Si azi promit ca o sa incerc, azi nu o sa tip, azi o sa respir adanc inainte de a reactiona, azi o sa ma joc mai mult cu ei, azi o sa fac multe. Poate maine, totusi, azi sunt prea obosita. Poate ajuta… nu mai cred, dar da Doamne sa ajute. Doar ma descarc, o sa fie bine.

Pff..sunt multe motive pentru care ar fi necesar sa beneficiez de o stfel de consiliere.In primul rand zilnic ma lupt cu mine sa fac fata si sa mai trec inca o zi cu brio si la final ma simt ca un soricel intr-o roata.
1.Sunt si eu o persoana overthinker si rascolesc fiecare decizie,alegere,discutie.
2.Am o obsesie pentru ordine si curatenie incat efectiv pic epuizata la sfarsitul saptamanii si eu si sotul ,pe care dupa munca il pun sa faca diverse in casa sau in curte si nu mai avem putere sa ne mai bucuram de copii sau de o iesire in parc sau de o joaca nici macar in weekend.Mereu este ceva de facut si nu am liniste nici cand este ordine,efectiv simt ca mi se face rau cand vad dezordine si chiar daca sunt epuizata ma pun si fac aproape pana sa lesin de cateva ori.Sunt stresata sa fac totul perfect si ma simt coplesita
3Dupa primul copil am avut o depresie urata care s a declansat in timpul sarcinii si a continuat ulterior inca 2 ani la fel de acut cu senzatii de panica,sufocare,ganduri nasoale,ce nu a fost tratata,doar depasita dar nu in totalitate.
4.Din cauza depresiei si a stresului cauzat de job iarasi am inceput sa ma simt epuizata,sa nu mai am incredere in fortele mele,sa ma las dusa de nas ca nu sunt suficient de buna,”eu fiind inainte de aceste evenimente o persoana foarte altruista de fel”,m am scufundat in dulce si kilogramele au inceput sa ia aploare si am devenit obeza.
5Imi este dor de mine,de acea mama pe care am visat ca voi deveni si ma voi bucura de copilaria lor si nu o mama vesnic obosita care nu mai are putere si rabdare sa se joace cu ei pentru ca este nemultumita de alte cacaturi si nu stiu cum sa fac asta.
Imi doresc sa imi dedic timp mie,sa slabesc,sa ma aranjez sa ma deconectez cate putin,dar nu am curaj sa ii las ca mi se pare ca nimeni nu se ocupa de nevoile lor cum ma ocup eu si nu ma pot relaxa departe de ei.
Nu mai vorbim ca dupa al doilea copil ,relatia cu sotul este 1% timp ,deoarece din cauza epuizarii ambii cautam sa dormim sau suntem mereu stresati cu atatea pe cap.
Imi doresc sa scap de aceste stari si obsesii ca sa nu transmit mai departe si copiilor mei.
Vreau sa fiu iarasi vesela si sa ma bucur de viata,de natura ,de tot fara sa mai am ceata asta pe fata si stresul continuu de a face aia si aia.

Buna ziua, atat de trist dar atat de binevenit articolul acesta si din pacate la fel ca multe persoane, ma regasesc si eu in el..in primul rand felicitari pt initiativa,pt unele persoane e un miracol sa iti ofere cineva o mana de ajutor atunci cand esti la pamant si nu mai vezi luminita de la capatul tunelului..
Povestea mea : un divort urat, un fost narcisist si bipolar, abuz fizic si psihic si un copil de 10 ani pe care il cresc singura..un preinfarct la 30 ani,tratamente, psihologi, o depresie urata cu care inca ma lupt, 2 tentative esuate (din fericire ar putea spune unii, altii ar spune din pacate)…si multe altele..
Acum sunt in momentul in care doar supravietuiesc, pt cat timp nu stiu, pt ca simt ca nu mai pot sa duc mult timp asa..sunt pe pilot automat si ma simt ca un robotel si sper ca poate intr-o zi se va intampla o minune si voi iesi din acest cerc vicios. Momentan eu nu vad nici o solutie..
Ma simt vinovata fata de copilul meu ca nu are mama pe care o merita, pt ca merita tot ce e mai bun si pt el in fiecare zi cand simt ca nu mai pot, incerc sa mai pot putin..
Nu sunt multe persoane care pot intelege aceste sentimente,stari si mai ales sa iti ofere ajutor..dar apoi se intreaba si judeca de ce unele mame fac anumite lucruri…

Foarte util articolul! Mi-am luat notițe și sper sa am intelepciunea sa folosesc esențialul extras. De fapt… viața mea e plină de “notițe”, de planuri și idei care nu ajung niciodata sa fie implementate.

Sunt total “altfel” față de audiența de aici: nu am copii, nu am grijile și tumultul femeilor care nu știu cum să se mai imparta intre micuți, gospodarie si job. Sunt single de trei ani dupa o relație toxică ce m-a macinat pana la…temelia simțirilor și libera de contract dupa doi ani de freelancing (și un job cu un sef toxic..).

Tânjesc la a avea propria afacere, dar dupa 18 ani de angajat full time, cumva tot către “ape călduțe” m-aș indrepta. Cu toate astea, libertatea de a face (aproape) tot ce vreau, cand vreau, parca e prima mea natura. Cochetez cu online-ul, insa e mult miraj si prea grea-monetizarea.

Din exterior oamenii cred ca am o viață fabuloasa: urc pe munte (pe jos sau cu bicicleta, ori la schi- in sezon) saptamanal, arat super fit și pare ca nu aș avea vreo grija pe lumea asta.
In realitate insa, sunt un vartej de ganduri și neimpliniri personale & profesionale, așezat cel mai probabil si comod instalat pe un un munte de haos.

La tăți ni-i greu (oricat de banale și inexistente ar parea astfel de probleme pentru alții), dar cu adevarat devastatoare sunt dramele celor de mai sus… cand orice ar face nu pot schimba..realități sau anumite bucăți de viață care le-au fost date…

Heeei
Simt ca am castigat la loto citind articolul asta!
O doamna dr radiolog care face training mental cu rezidentii!?
Daca nici asta nu e semnul pe care il asteptam, atunci nu stiu ce e.
Sunt Oana, rezidenta pe radiologie si sunt in prima luna in care am inceput sa fac garzi si toata luna a fost doar despre garzi si spital, nu mai exista nimic altceva in viata mea.
Inca dinainte de garzi ma simteam epuizata psihic pentru ca tot ce fac legat de spital nu este suficient, inca nu stiu suficient, nu pot sa iau pauze pentru ca ma simt vinovata ca nu citesc/invat etc.
Teama de a nu gresi la spital ma copleseste inca de cand am inceput anul 1 si port greutatea asta cu mine non stop.
Imi doresc sa stiu si sa pot sa spun stop din cand in cand, sa ies din bula asta de anxietate si epuizare si sa am incredere in mine si in munca mea, in asa fel incat sa pot ajuta pacientii si sa fiu utila.
Dupa cele peste 100 de examene din facultate, simt ca orice garda este un nou examen si tot ce imi doresc este sa stiu cum sa gestionez toate emotiile care din pacate nu mai sunt constructive…
Sunt probabil parte din audienta minoritara aici, pentru ca momentan nu am copil, este “in curs de proiectare” sa zic asa si se lasa asteptat, dar si el este tot la categoria temeri… pentru ca daca acum simt ca nu fac fata la spital, cand o sa vina copilul, cum o sa ma descurc?

Cu ce să încep?
1. Sunt mamă. Un copil minunat, care a venit pe lume după 7 (da!) ani de infertilitate, tratamente (mai mult sau mai puțin nocive) și sarcini pierdute. Îl iubim pătimaș, ca la capătul lumii și al vieții. Orice, dar pe el nu îl voi neglija vreodată, deci aici nu am ce prioritiza. Va avea examenele sfârșit de ciclu acum, iar eu sunt profesoară. Este olimpic la matematică, informatică, lb. română. Un copil excepțional (nu exagerez), cu aptitudini artistice (mai nou, chiar și sportive). Nu mă ocup de el suficient (poate nu se vede, dar noi doi știm asta). Am nevoie de timp de calitate pentru sufletul nostru. Ne prinde ora 1:00 nedormiți, pentru că vrem să povestim despre viață și sentimente. Nu voi permite să ne înstrăinăm, să nu știm unul de altul. În plus, sunt profesor. Vreau să-i ofer timpul și (ceva din) cunoașterea mea. Am învățat generații; nu mi-aș ierta-o niciodată dacă nu aș avea timp pentru cel căruia eu i-am dat viață. De unde să fabric mai mult timp?
2. Sunt fiică. Mama a trecut printr-o operație extrem de dificilă (da, la neurochirurg) și are constant mare nevoie de mine. Necesită îngrijire permanentă, e imobilizată, recuperarea va fi greoaie și lentă. Tot: menaj, hrană, suport afectiv și psihologic – sunt, în mare măsură, pe umerii mei. Locuiește la distanță de mine, ceea ce face lucrurile și mai dificile (nu o pot aduce la mine – mult de povestit). Nu o pot abandona; îi dedic timpul și eforturile mele.
3. Am o funcție de conducere importantă care necesită multe ore de muncă (uneori 12). Nu am căutat-o; a apărut, mi s-a solicitat sprijinul și implicarea (o merit, în sensul bun al cuvântului). Nu pot abandona acum; de mine depind oameni și, spre deosebire de alții, chiar pot lăsa o amprentă în ceea ce fac. Aș economisi timp dacă aș face lucrurile cu jumătate de măsură, dar asta chiar nu e o soluție.
4. Sunt soție și țin tare să păstrez unitatea familiei mele. Da, aici am renunțat la multe – deocamdată sunt susținută și înțeleasă ( dar sunt conștientă că nimic nu e nesfârșit, nici răbdarea soțului).
5. Sănătatea mea începe să se altereze: încep să am nevoie de timp pentru: somn (am cearcăne pe care niciun fard nu le mai ascunde), nutriție (nici n-am observat când am devenit supraponderală) și sport (a devenit absolut necesar). Nu știu de unde să scot timp; nu am un joben magic.
6. Despre celelalte: curățenie, gătit, spălat, călcat, timp alocat unor alte activități care ar putea aduce venituri suplimentare sau timp pentru concedii – nici nu discutăm. Se face ce și cum și cât se poate.
Aș putea claca oricând. Sunt, deocamdată, puternică, cu momente de vulnerabilitate. Dar mă pândește la colț; o simt.
Nu-mi spuneți că toate se rezolvă simplu: că copilul se descurcă, că pentru mama se poate găsi îngrijire, că la job poți renunța etc. Vă spun că toate sunt importante și complicate (nu se pot povesti aici). Dar… timp. De unde, timp?

Faza tare e ca nici sa scriu comentariu, parca (ce parca, asa e), nu am timp. Fix acum alaptez, copilul celalat are varicela si trage de mine ca sa facem limonada, dar si sa manance, tatal lor șterge de zor pe hol, unde tot eu am inundat, incercand sa fac baie de relaxare bebelului, ca sa mai aiba niste activitate. Si printre toate astea, incerc sa imi organizez partea de job pe care inca o mai prestez, sa ma gandesc cum ma fofilez sa lucrez, incerc sa inteleg cum sa fac sa mai înghesui un dulap in camera pe care am terminat o de zugravit si unde fix alaptez, pentru ca celelalte camere inca nu sunt terminate si imi aduc aminte si ca am cateva studente cărora le am promis niste materiale, care materiale fac diferenta intre absolvent acum sau in toamna. Si mai trebuie sa scot si cainele si sa hranesc pisicile.
A….si sa ma organizez pentru Botezul de peste doua saptamani, Botez la care m am hotarat ieri, vorbind cu Parintele Duhovnic si cuulmea, ce ma consuma enooorm, sa decid si ce nasi pun, pentru ca e putina bătălie si nu vreau sa supar sau jignesc pe nimeni, dar nu stiu cum sa fac.
Ar mai fi dat in judecata Cez pt ca mi au taiat curentul la o casa de la tara, unde m as fi duuuus, cat era vara, terminat de zugravit, unde stau, in conditiile in care nu se gasesc muncitori, iar al meu e artist, reprat masina etc
Credeti-ma, mai am, dar efectiv ma panichez numai cand le toot insir aici si imi dau seama ca o sa clachez.
Incerc sa fiu happy, chiar sunt foarte happy, dar disperata pentru ca nu stiu cum o sa le rezolv.
Si mai sunt….
Cred ca m as rupe cu mare placere de acest ritm, pentru cateva sedinte salvatoare.
Si da, incerc sa fiu calma si vesela, ca na, doua fete are mama si ele trebuie sa se bucure de mama lor.
Mama lor….