Cum a fost la prima întâlnire cu expertul în burnout, ce am învățat nou și o surpriză pentru voi

Vorbeam cu o mamă dimineața după ce am lăsat copiii la grădiniță. Eram la fel de pieptănate și strălucitoare amândouă:

-Mă grăbesc, că am înâlnire online cu expertul în burnout.

(Sună promițător, foarte modern și intelectual, nu? Cred că și porumbeii râdeau de noi, cei care vorbesc limba română, desigur.)
-Și ce o să-ți spună? Să dormi, să iei ajutor, deja m-au enervat doar gândurile astea.
-De parcă n-aș ști și eu care-s soluțiile. Nici nu știu de ce mă mai duc.

Între discuția asta și întâlnire, am făcut duș. Și cum toate ideile bune îmi vin când apa curge pe mine, mi-am amintit: INTENȚIA. Cu ce intenție mergi tu în fiecare zi la copii, Miruno. De când nu te-ai mai întrebat conștient așa, ce anume îți dorești să trăiești azi alături de ei. Ai uitat de intenție, tinerico.

-Să știi că nu mai sunt așa obosită, i-am zis când s-a deschis zoom. Am dormit duminică la prânz zece minute. Posibil să fi fost cinșpe, habar nu am. Cât s-au uitat ei cuminți la un episod din ceva. Doamne, îi mulțumesc celui care a inventat desenele animate. (Sigur, voi să nu lăsați copiii la desene și să vă culcați, deși din când în când, situațiile extreme cer măsuri extreme).

Jur că, dacă mi-ar fi spus să dorm când doarme copilul și să cer sau iau ajutor, apăsam butonul ăla roșu pe care scrie ”Leave”.

-Bună, sunt Carmen. Am avut și eu un burnout serios în 2014. După care încă unul în 2018. Tot ce am învățat atunci vreau să dau mai departe.

Urmează un articol lung. Dacă aveți răbdare să citiți, s-ar putea să vă alegeți cu ceva fain. Plus o surpriză la final.

Carmen e o fostă colegă de facultate a soțului meu. M-a găsit printr-o altă colegă, care i-a povestit ce bunăciune de nevastă și-a tras bărbatu-meu. (Pe asta am băgat-o de la mine, dar pssst!) Mă urmărește pe blog. Și, pac, bag articol despre burnout.

Carmen e medic radiolog. A locuit și practicat medicina în Germania până de curând, când s-a mutat în Franța cu soțul ei. Carmen e și trainer și coach. Face prevenție pe burnout și training mental. De exemplu, lucrează cu rezidenți chirurgi pe antrenamente mentale, ca să facă față stresului de a lua decizii corecte sub presiuni enorme. E o tipă empatică, n-are copii și am crezut că asta o va face să nu prea înțeleagă ce vorbesc. N-a fost așa. Mi-a oferit perspective noi, ceea ce în mod deosebit apreciez.

Discută cu cineva neutru

Diferența dintre poveștile cu o prietenă și conversațiile cu un specialist e că prietena are obligația să ne țină partea, da? (Se aude peste tot?) O prietenă, o soră, mama sau cineva cunoscut ne cunoaște, ne iubește, e subiectiv. Un specialist e neutru. Și e o autoritate. De la el, altfel primim. Un nou punct de vedere. Altă perspectivă. Primim, fără să ne simțim trădați sau mai puțin iubiți.

Două vorbe despre stres

Carmen mi-a explicat că stresul e ceva care declanșează în corpul uman niște reacții biochimice. Știți. Sunt cele de tipul ”îngheață sau fugi”. Cortizol și adrenalină. Îți salvezi viața, bagi un sprint, învingi lupul, după care urmează să trăiești. Te odihnești. Problema e când stresul ăsta locuiește în permanență în corpul tău. Ești într-o adrenalină constantă, într-un cortizol care îți curge prin vene în fiecare zi, tot timpul, fără pauză. Ăsta e stresul cronic. Consecințele lui sunt fizice după un timp. Apar probleme cardiovasculare, tulburări digestive, deși cred că e posibil să fi menționat depresia pe primul loc. Organismul nostru nu e proiectat să trăiască veșnic într-un sprint.

Burnout-ul are 7 faze. În primele se poate corecta. Stresul cronic e ultima fază de burnout, când apare disperarea și capitularea cumva.

Analiza pe fiecare zi

Asta face cu clienții obișnuiți. Comentariu pe text. ”Ce faci tu într-o zi, să vedem.” Și imparte lucrurile în

  1. importante și urgente,
  2. importante, dar nu urgente,
  3. urgente, dar neimportante
  4. neurgente și neimportante.

Pe 4 îl aruncăm la gunoi din start. Un exemplu celebru e curățenia în casă. Știu că pentru multe femei e o valoare în sine. Sigur că și pentru mine este, doar că e printre primele lucruri la care alegi să renunți. Când orele sunt fixe într-o zi și tu ai X lucruri de făcut, decizii, surori. Pentru mine e mai important să mă joc cu copiii mei, dar și să am farfurii curate în care să-i hrănesc. Să fie praful șters chiar nu-mi pasă. Problema aici e că nu prea am cum șterge de pe listă lucruri pe care demult le-am șters. Dar nu vă opriți cu lectura, promit niște aha-uri imediat.

Gândim, deci suferim

Carmen zice că psihicul uman e un byproduct. Că omul este un animal programat genetic să facă anumite lucruri. Când s-a trezit cu o conștiință pe cap, pe individ l-au năpădit dece-urile. E foarte adevărat. Pe mine m-a ghicit din prima că sunt un overthinker. Adică rumeg prea mult.

Poate și voi pățiți. Când o situație te-a enervat, că n-ai reacționat, că n-ai avut vorbele la tine, ce faci? Reiei mental. Și îi dai Replica! La tine în cap. Uite-așa, o conversație de 10 minute poate rămâne cu tine câteva ore mental. Și i-o mai dai o dată, na! Îți arăt eu cine-i mai tare aici. Faza e că atâta vreme cât îți ocupi mintea cu astfel de conversații, tot ce faci e să-i dai celuilalt putere asupra ta. M-a învățat și cum să opresc asta, vă povestesc imediat.

Trăim două vieți

Exterioară și interioară. Una este realitatea din jur, unde mergem, ce facem, etc. Alta este cum ne simțim și ce gândim. Ce ne spunem despre ce trăim. Și adevărul dureros e că în viața interioară suntem singuri-cuc. Nu vine nimeni să ne salveze pe un cal alb. Nimeni nu ne apără de propriile gânduri cu un scut. Vestea bună e că în lumea asta interioară ești și singur, dar ești și stăpân. Puterea e la tine.

În timp ce ea zicea, eu mi-am amintit:

I-am povestit (pe scurt) de nașterea băiatului meu cel mic

Dacă nu știți, puteți citi aici. A fost o experiență din altă lume, Carmen, i-am zis. A fost SF. Transcendental. Am meditat, am ascultat muzică, am stat în apă și am plâns. De fericire. N-a fost un travaliu obișnuit, a fost o experiență prea mișto! Dar m-am și pregătit.

”Toată viața ta poate fi mișto!” mi-a zis Carmen. Vezi doar ce ai de făcut.

Wow, ce mult mi-a plăcut! Ce putere mi-am luat. Fiindcă așa e. Dacă am reușit să transform una dintre cele mai dureroase experiențe umane în cea mai frumoasă experiență pe care o cunosc, oare aș putea face la fel cu toată viața mea? One day at a time? Poate că da.

Câteva instrumente care ne pot ajuta

Carmen mi-a zis că, la prima întâlnire, scoate de la om răspunsul la ”Tu ce-ți dorești, de fapt?” Unii vor să ia un examen, alții să aibă încredere când operează (legat de chirurgii rezidenți – e un antrenament mental să îți păstrezi calmul în situații de criză și să iei decizii bune în același timp. Mie-mi zici? Sunt dentistă măritată cu neurochirurg.) Dar, stai, să fii calm? Se potrivește și la mame! Vreau să știu tot!

1. Alege o imagine care te liniștește și privește-o în capul tău de 5x/zi

Carmen zice că e o tehnică pe care se poate lucra. Alegi o imagine, poate fi și numai în capul tău. O privești și cauți să înțelegi ce îți place la ea. Apoi faci un exercițiu să o privești de 5 ori pe zi. Pentru mine, am fi toți patru mâncând omletă în bucătărie la noi. E liniște și armonie. Poate fi duminică, sâmbătă sau luni. Copiii mestecă și obrajii le joacă plini. Miroase a cafea râșnită și planuri de zi. Cred că mi-ar face bine să privesc imaginea asta de câteva ori pe zi. M-ar conecta cu ce îmi doresc să trăiesc. Mi-ar da benzină pentru exploziile care se întâmplă mult prea des.

Ce nu știe Carmen e că fix asta am făcut înainte de travaliu. Fără să știu. Mi-am printat niște poze din momente fericite, pe care intenționam să le agăț pe pereți în sala de nașteri. Doar că n-am mai apucat, că am născut.

2. Emoțiile sunt mesaje. Imaginează-ți-le ca pe un email primit.

Fiecare emoție vine și pleacă. E un semnal de alarmă pentru ceva. Putem alege să ne poziționăm diferit. Fiți atenți: Dacă emoția e un mesaj ca un email, îl deschizi, îl citești și-l închizi. Cred că secretul e la mijloc, de fapt. Să nu rămâi în email. Să îl citești. Și, după ce-l citești și-l înțelegi, mailul se închide automat. La fel și emoția. După ce o vezi, o validezi, se duce, nu te mai locuiește, nu te mai mănâncă pe interior.

3. E o durere fizică sau e doar mental?

Carmen zice că e o întrebare care te poate scoate din overthinking. Adaug că te poate scoate și din papucii de victimă și te poate pune în papucii de stăpân: hey, asta e lumea mea interioară, eu decid! Dacă nu mă doare fizic, am puterea să schimb. 

Bun, dar nu se bate asta cap-în-cap cu validarea emoțiilor? Nu vreau să pară că le-aș ști pe toate după ce am stat de vorbă un ceas cu un specialist, dar cred că nu. Cred că ne putem accepta durerea, suferința și face pasul următor. Ca să ieșim din ea, dacă asta ne dorim. Poate nu va funcționa imediat, poate e greu la început. Dar garanția e că, dacă nu facem pasul, nici să n-avem pretenția să ieșim din acel loc.

4. Meditează

Carmen zice că meditația ajută mult să crești spațiul dintre gânduri și emoții. Să intri în stări. În starea de liniște, de calm, de iubire. Că o să fie pentru câteva secunde la început. După care tot mai mult, tot mai mult. Că e și ăsta un antrenament ca oricare altul. După experiența cu nașterea lui Victor, înțeleg perfect.

5. Indicatorul STOP

Apropo de overthinking și de conversații interminabile în capul tău. Mă rog, al meu. Carmen zice că atunci când încep, poți alege un indicator, o imagine sau ceva care să te oprească. Poate fi indicatorul stop de pe șosea. Când ești la volan și îl vezi, oprești, că n-ai încotro. Poate fi un semafor roșu, oprirea interzisă, orice X care funcționează pentru fiecare om. Eși cu șeful în capul tău? Stop. Îi dai replică soacrei, pe care o auzi doar tu? Stop. Oare cum formulezi răspunsul la acel mail? STOP, nene, tu chiar nu înțelegi???

Burnout-ul nu e despre somn.

Sau despre lipsa lui. Cu asta am rămas după întâlnirea de azi. Burnout-ul e despre cât ne onorăm nevoile și cum ne tratăm pe noi. Când mi-a spus povestea burnout-ului ei (pe care m-a rugat să nu o povestesc), a zis așa:

”Mie îmi place de Carmen.”

”Îmi era dor de Carmen.”

Somnul e important, dar burnout-ul înseamnă mai mult. Burnout-ul are faze, chiar dacă poate părea că ai ajuns într-un sac, pe fund. Ultima fază e disperarea, gândurile de suicid. E important să nu ajungi acolo, mi-a zis.

Am auzit.

Știu.

.

.

.

Nu e ca și cum cineva își dorește vreodată să ajungă la fund.

Avem potențial de a ne face și bine, dar și mult rău.

Știți ceva? Mie nu-mi prea place de Miruna. Trage prea mult de ea. Și îmi e dor de Miruna. Și o să-i spun lui Carmen să adauge un punct la analiza zilei la clienții ei.

Punctul 5: Lucruri neimportante și neurgente, dar plăcute.

Și să le dea un loc mai sus în top. Cred că atunci vom învăța să ne onorăm și să ne tratăm cu respect, când vom găsi la punctul 1, urgent și important: lecții de dans. Anatomia lui Grey. Somn. Ieșit în parc. Ursul păcălit de vulpe, pe covor. Mai ziceți voi.

Pe Carmen Lucia Grad o găsești pe preventie-burnout.ro. E foarte amabilă și s-a gândit să ofere pentru 2 dintre cititoare cât 5 ședințe de coaching cadou.

Nu știu exact cum să fac.

Ne dorim să ajungă aceste ședințe la cineva care are nevoie cu adevărat, ar întâmplina greutăți financiare să susțină singură un astfel de proces, dar e și determinată să muncească serios. Eu nu aș putea alege, așa că nu mă bag. Vă invit să scrieți în comentarii de ce vă doriți să lucrați cu Carmen. Completați adresa voastră de email în câmpul de comentarii, nimeni nu o vede în afară de mine, deci puteți semna cu alt nume decât de obicei. Carmen va citi poveștile și va alege. Totuși nu e psiholog și vrea să se asigure că intervenția ei e folosită la maximum. Ce spun e că o voi lăsa pe ea să aleagă două cititoare, eu nu mă bag. Adresa de email să fie corectă, vă rog.

Hugs

Later edit:

Carmen e copleșită de ce s-a întâmplat după acest articol. La fel sunt și eu, nici n-am mai putut posta cu frecvența de dinainte. Pur și simplu, nimic nu mi se părea potrivit. Ce poți zice după ce atâtea femei și-au pus sufletul pe tavă? Dar am găsit: Pizza! 🙂

Carmen îmi scrie că a citit toate comentariile voastre de două ori. Că unele îi depășesc competența și experiența. Că i-a fost greu să aleagă, dar mi-a dat două comentarii de aici. Le-am trimis deja mail. Unul dintre email-uri mi s-a întors imediat. Posibil să fi tastat o literă greșit, am schimbat-o, să vedem dacă am nimerit. Dacă nu, e norocul altcuiva.

Știu că multe dintre voi v-ați programat deja la Carmen la o primă întâlnire. Vreau să vă felicit! Să începi să faci ceva pentru tine e un pas minunat! Acest entuziasm e o forță mare, să o păstrați și folosiți în cel mai vindecător sens.

Odihnă plăcută, fetele mele dragi. Articolul ăsta m-a făcut să vad ce vieți paralele și asemănătoare ducem de fapt.

p.s. Ca să nu încarc articolul, las răspunsul lui Carmen în comentarii mai jos:

 

Articolul anterior

Numaidaț vina pe copii: Încălzirea globală ne va face să pierdem 58 de ore de somn până în 2099

Articolul următor

Cină pentru patru persoane, sub 20 de lei? (Cât costă pizza făcută în casă, cu aluat de cumpărat)

93 Comentarii

  1. Adriana

    De ce am nevoie de consiliere pt burnout? Pt ca nu mai stiu cum sa ies din loophole-ul asta, efectiv nu mai gasesc butoanele nici de Stop nici de Slow down….Simt ca sunt un soricel intr-o roata care nu se mai opreste…cand sunt copiii bine, nu e la job bine si tot asa…

    • Of, Adriana. Bine ai zis loophole

    • Diana

      Offff,pentru ca imi constientizez starea,m-am autodiagnosticat,stiu ca am nevoie de ajutor,este nedrept ca doi pui de om,sa fie martori al fitilului scurt al mamei lor,mama care isi iubeste enorm copiii si care vrea doar momente de armonie si dragoste sa lase ca si amintire.S-au adunat multe,am crezut ca eu pot “tot”,insa organismul apasa butonul de “pauza”pe care nu stiu sa il gestionez,nu stiu cum si de unde sa incep.

  2. Steluta

    Woa, ma bucur ptr tine Miruna! Sper sa-ti fie de folos!

    Nu stiam ca exista astfel de coaching, dar adevarul este ca in timpurile actuale, nu ma mira.

    Eu as vrea sa lucrez pe burnout maternal – caci cred ca acolo am ajuns. Dupa 2 ani de mamicie, de re-parenting ptr mine ca sa pot face macar un strop de parenting bland, sunt la limitele limitelor. Sa fii mama e frumos, dar este si greu cand nu stii ce faci exact 😵‍💫 si aici ma refer la sprijin emotional ptr copil, nu neaparat la a-i spala hainele. You know! Tine-ne la curent cu calatoria asta, invatam si noi din ea ☺️

    • Imi pare rau ca ai ajuns acolo, stiu cat e de greu, dar te felicit ca nu cobori standardele nici cand te tarasti. Ar fi f simplu sa ii dai o palma si sa il lipesti la tv. Ce pot sa spun e ca sunt perioada si ca o sa creasca si vei gasi un echilibru. Important e sa nu te faci cioburi pana atunci 🤗

  3. Ioana Daniela

    Eu mi-as dori ca fratele meu sa poata sa aiba o discutie cu ea…este in ultima faza de burn out..din păcate.

    • Imi pare rau, apreciez mult grija ta. Esti o sora extraordinara! Insa Carmen ar zice ca trebuie sa isi doreasca el, altfel e degeaba. A zis ca es nu intra in mintea omului decat pe portitele pe care le gaseste deschise.

    • Ioana

      Waw, ce articol mișto, apărut intr-o reclama. Deci, Miruna, nu te cunosc foarte bine, dar așa un subiect actual ai abordat, ca scriu cu lacrimi in ochi. Un astfel de coaching merita fiecare mama. Eu sunt mama de 3 (2 baieti și o fetița) și ma simt ca ultimul om de pe Planeta in ce privește relația cu cel mijlociu….știu ca nu fac bine, dar efectiv cu el parca mi-am epuizat toată răbdarea și nu merita așa ceva, e un copil blând și iubitor, dar care ma pune la încercare cel mai tare 😭😭😭 Tare mult mi-ar placea sa gasesc un echilibru, am fost și la fundul sacului și am reușit sa ma ridic, dar parca iar ajung acolo.
      Îmbrățișări și multumiri cu recunoștință pentru așa un articol ce merge la suflet!

  4. Bili

    Buna. E complicat de rezumat povestea și motivația dar sa încerc. Sunt mama a doi copii, cel mare având autism. Mi-am pus o presiune enorma de la bun început sa ajungă copilul cu optimal outcome. Țara in care stam oferă un sistem de stat foarte neadaptat pentru acești copii. De vina e mama ca a alăptat prea mult desigur. Am ales sa abandonez ambițiile profesionale, după 2 masterate, ca sa ma ocup de copil. Acum simt ca ma înec. Totul îmi pare prioritar. Unele zile nu mai gestionez deloc ce se mai întâmpla in creierul meu. As învață cu mare plăcere sa gestionez mai bine lunea asta interioară cerebrala care in unele zile îmi iese total de sub control.

    • Multumesc ca ai impartasit. Nu imi pot imagina prin ce treci. Hugs

    • Denisa

      Buna,
      Sunt sigura ca ai citit pana acum o gramada despre autism, dar cea mai simpla si eficace pt mine este cea scrisa de Brigitte Harrisson si Lise St-Charles, ” L’autisme expliqué aux non-autistes”.
      Brigitte scrie din perspectiva persoanei cu autism, explica structura interna a modului lor de gandire ( perceptie) .
      Stiu ca tu ai nevoie de sprijin acum, stiu cum e sa simti ca te inneci, de fapt simti ca nu mai existi tu ca persoana.
      M-as bucura sa fii tu printre persoanele alese de Carmen.

  5. Lista aia cu 4 chestii o stiu de ceva timp, ii zice The Eisenhower Matrix. Am invatat despre ea acum niste ani, cand s-a nascut fie-mea si eu de la 10 ore de munca pe zi am fost redusa la aproape nimic. Si, pentru ca is freelancer, daca nu lucrez, nu mancam.

    Dupa niste saptamani de degringolada si nervi, ca se duce naibii ce incercasem de niste ani sa construiesc (mica mea afacere online), am inceput sa ma interesez de PRODUCTIVITATE.

    Asa am dat si de matrixul asta, de Pareto si principiul lui cel sanatos etc.

    Am ajuns la faza la care sa lucrez efectiv 3-4 ore pe zi (mai am si zile in care bag munca mai multa) si sa castig mult peste ce castigam inainte, cand bagam si 16 ore de munca.

    Odata mutati din tara, am luat-o de la zero (ca asa am eu norocul, sa tot incep de la zero) si am aplicat acelasi sistem in afacere. Prioritizez familia, copilul, activitatile impreuna, dar apuc si sa lucrez, sa castig chiar decent si sa imi cresc afacerea. Si clientilor mei de marketing le explic ideile astea si le plac.

    Multi au afaceri mari, dar siturile praf si mereu se asteapta ca rasturnam totul cu cracii in sus. Si le explic ca pornim de la ce merge, “quick wins”, crestem chestiile care deja se dovedesc functionale, apoi construim mai mult.

    Principiile astea de productivitate si eficientizare mi-au salvat afacerea si ne vor salva si mintile. Nici eu nu fac totul in casa, pot sa mai astepte unele chestii. Daca nu-i convine cuiva, sa faca.

    Ma bucur ca ai ales sa cauti sprijin, imi place ideea de neutralitate a unui specialist, pentru ca ne spune chestii mai “naspa”, fara sa devenim defensivi si sa ne simtim tradati.

    Sa ai zile senine si de claritate.

    Si da, DORMI, fata mea, ca somnul e secretul numarul 1,2 si 3 😀

    • Imi face bine ritmul alert al comentariului tau. Stiu ca ii zice asa, dar a fost good reminder.

      Si eu lucre efectiv 4h/zi, plus ca imi place enorm ce fac (blog), ar trebui sa trimit acest comentariu din al noualea cer.

  6. Sa stiti ca primul comentariu pe acest blog intra intotdeauna in moderare. Sa nu va mirati daca il
    Trimiteti si nu apare imediat. Ma
    Voi culca (funny enough) in curand!

    • Sorana

      Servus Miruna!
      Foarte utile articolele tale si adevarate resurse pt noi❤️

      Nu stiu sigur ce inseamna burnout dar intuiesc ca sunt pe acolo. M-am consumat incercand sa le fac eu pe toate si am ajuns sa nu ma mai bucur de nimic (daca ma intrebi acum ce imi place mie, nu stiu sa raspund), am adunat “pietre” la fiere, rinichi, somatizand, iau toate virozele de la copii, nu mai am nici o rezistenta si aproape totul imi pare greu : sarcini la job, situatiile care spar la scoala copiilor, grijile pt ei cand sunt bolnavi sau se lovesc, etc. Chestii normale care au devenit apasatoare pentru mine.
      Am citit mult si am incercat sa lucrez cu mine dar nu imi reuseste de una singura. Pana la urma, nu le pot face pe toate:))! Am nevoie de ajutor

      Te imbratisez!

      • Ioana

        Salut,
        Eu am depasit burn-out-ul dinainte de copil, am trecut prin cel dat de copil si am mai prevenit unul recent 😀
        Am descoperit azi ca am un coleg pe care nu cred ca ma pricep sa il ajut desi ar avea mare nevoie. Sper sincer sa ii pot oferi ocazia asta cu ajutorul tau, eu voi incerca oricum sa il ajut cat pot.
        Sunt sigura ca este pregatit sa poarte aceste discutii, e nevoie doar de cineva mai experimentat decat mine

  7. Olivia

    Ce initiativa frumoasa! Mi-ar placea sa pot câștiga o ședință pentru sora mea.. A luat un an pauza dupa liceu, urmeaza inscrierea la facultate, își dorește asta dar e într-o fază in care nu o mai motiveaza nimic. Stresul e atat de mare, încât nu se poate concentra pe ceva anume, si apoi se streseaza si mai mult ca nu poate.
    E într-o perioadă importanta din viata ei, si mi-as dori mult sa nu priveasca inapoi regretand ca nu a profitat la maxim de anii acestia, din cauza burn-outului..

    • Esti minunata, doar ca nu merge asa. Tb sa vrea ea.

      • Mire

        Deși cred ca amândoi avem nevoie , eu vreau pentru mine, urmează a 3 a naștere in 3 ani jumate și îmi tare greu uneori …soțul are probleme și nu vrea sa le trateze , dacă nu se va rezolva , in toamna urmează divorțul ! Efectiv numai am răbdare cu copii deși ei nu au nici o vina, îmi vars tot ce acumulez pe ei uneori …și nu e deloc corect , sunt dați când sunt singura cu ei si îmi e tare greu fiind in ultima luna de sarcina .Am citit și celălat articol și cred ca și eu și soțul ne regăsim doar ca nu vrea sa accepte ! Vreau sa fiu o alta mama , sa am acel timp scurt pentru mine și sa fiu pentru copii așa cum au ei nevoie.

  8. Maria

    Și eu simt de foarte multe ori nevoia de a ma opri din multe lucruri. Din păcate dacă alergam toată ziua, ne vorbim in cap toată ziua, nu mai știm când e momentul sa spunem stop. Deși eu cred ca îmi iau timp pentru mine, nu cred ca mi iese chiar asa, pentru ca sunt fix intr-o faza de Burnout. Mi-ar plăcea sa lucrez cu Carmen, sunt sigura ca sunt ancore care ajuta.

  9. Ioana

    Am nevoie de o astfel de ședință după aproape 6 ani de mămicie. Cei trei năzdrăvani s-au născut la diferențe de 2 ani fiecare. Toată energia mea s-a canalizat pe creșterea lor. Acum, când ne-am mai liniștit un pic și cel mic are 2 ani deja simt cum îmi pierd toate puterile. Nu am motivație să fac nimic, nervii și stresul sunt la cote maxime. Am încetat efectiv să mai am grijă de mine sau de nevoile mele. Sunt pierdută într-un labirint de responsabilități care îmi strivesc și ultima licărire de speranță. Simt că am trecut printr-un război în care am pierdut majoritatea bătăliilor. Nu mă mai recunosc și nici nu îmi place ce am devenit!

  10. Mona

    Hei, ce chestie utila face Carmen. Chiar ma tot gandesc si eu cum sa fac sa ies din rutina si sa imi fac timp pt mine fara sa ma simt o shi**y mom. Si faza cu burn out, pff, ieri chiar am ajuns la Upu si am.primit acest diagnostic si rugamintea din partea dc sa nu ma mai neglijez, sa dorm si, evident, sa caut ajutor in casa:)) fiiix ce nu pot si nu gasesc( la bona ma refer)..si tot zic ca o sa imi fac timp.sa ajung la cineva profi ca sa ma ajute sa schimb perspectiva si sa gasim impreuna solutii concrete. Ce bine suna coachingul asta de care povestesti tu, tare mi-ar placea sa am parte de el. Multumim pentru sfaturi si pentru oportunitate.

  11. Andreea

    Sa incepem cu: nu stiam ca exista consiliere pentru burnout.
    Cred ca in urma cu un an am inceput sa am primele simptome, dar m-am gandit ca tine doar de neimplinirea la job, ca parca nu mai invatam nimic nou. Am luat decizia sa nu mai merg nici la terapie, pentru ca aveam nevoie sa directionez banii catre o noua casa care mi-a mancat restul de energie ramasa.
    Am schimbat job-ul, se implinesc 7 luni, in care am ajuns din rau in mai rau – pe langa oboseala fizica si psihica, am avut si 2 manifestari de gastrita.
    Am luat totul asupra mea in prima faza, ca fac eu ceva gresit. Cand imi incepeam fiecare zi plangand, am reinceput terapia.
    As zice ca sunt mai bine acum, dar sa imi fac treaba la munca in fiecare zi inseamna un real efort de concentrare. Si parca nu astept decat sa treaca timpul pana la concediu.
    Cel mai greu pentru mine e ca parca nu ma mai recunosc, stiu ca adevarata eu nu e asa.
    Mi-am dat seama ca am nevoie de o noua schimbare de job, cu un mediu mai ok, dar imi este teama de cum voi fi eu in acel nou context.
    Ma asteptam sa fie putin mai altfel ultima luna pana la 30 ani 😂

  12. Ada

    Sunt zile in care ma trezesc si ma simt deja copleșită. Ma uit la cei mici,ma bucur ca ii am,ca ii simt,ca ii miros dar din clipa in care deschid ochii si incep sa se certe,imi vine sa fug. Mi-as face o cafea,dar copiii sunt flamanzi si le pregatesc lor,dupa imi amintesc ca am de dat niste comenzi urgente pentru job si trebuie sa ma incadrez in programul lor ca sa o onoreze comanda. E 12.00,iar nu am mancat nimic si nici cafeaua nu am baut-o. Trebuie sa pregatesc pranzul. Intre amestecat in oala,raspuns la mesajele de la job,curatenie,vase,ma mai privesc si in oglinda. Vad burta ramasa dupa sarcina,pielea si parul extrem de uscate si imi doresc doar sa fac un dus seara si sa ma dau cu crema. In secunda doi ma trezeste din visare un tipat de al picilor,un “mamaaaaa”,prevestitor de tantrum. Aplanez,incerc sa funcționez,imi dau seama ca papucii copilasilor sunt toti murdari,trebuie sa ii spal azi si pe aia si intr-un exces de zel,cei mici au răscolit tot dulapul si nu mai au o haina la locul lor. Dimineata vroiam sa beau doar o cafea,pe tihna. E 16.00,abia mananc o gura de ceva printre si ajunge si sotul acasa,nici el nu stie ce sa faca prima data,sa ma ajute,sa faca treburile restante pe afara,sa fuga la cumparaturi. Iar la ora 17.00-18.00 intru in laborator la job. Acum e 22.48 si eu inca nu m-am apucat de facut comenzile pe maine. Maine e o zi importanta,copilul se opereaza de polipi si eu stau pe un fie subtire intre panica totala si o urma de calm. Nu pot sa nu ma gandesc la experienta mea,cand aproape eram sa mor de operatie de polipi din cauza unui medic neglijent. Sotul e 100% implicat,barbatul ideal,dar e si pozitivul incurabil,optimistul familiei. Uneori nu intelege ce simt si ma simt neinteleasa. Si lui ii e greu,nu a mai avut o zi libera din 2016. Prea multe zile relaxante nu ne permitem pentru ca presiunea facturilor,a ratelor,e asupra capului zi de zi,asa ca uneori nu stiu care e cea mai buna solutie. In toata treaba asta,rolul de mama vesela imi e cel mai greu sa il joc,simt ca aunt spectator,bona,in viata puilor mei. Le explic,le îndeplinesc nevoile de baza,ii corectez cand trebuie dar nu imi mai ramane energie pentru bucuria de a fi,nu mai am timp de glume,nu mai am timp de râsete. Ma copleșește ideea de a ii proteja,de a le oferi conditii decente. Muncesc pentru asta dar ma roade vinovăția pe interior. De sot imi e dor zilnic si in fiecare secunda . Ii spun dar nici cei mici nu ne lasa,apoi ne gandim ca ei vor creste si ne va fi atat de dor.
    Stiu ce m-ar face fericita in teorie dar la fel de bine stiu ca nu se poate. Si trece viata,zi de zi,unele un pic mai suportabile dar majoritatea cu puls 140 si intre o plimbare cu salvarea cu 20 tensiune,ma intreb,chiar asa va fi tot restul vietii?

  13. Cristina T

    Foarte fain articolul, m-a ajutat sa îmi consolidez și mai mult anumite lucruri și sa îmbunătățesc. Eu am reușit cumva sa ma pun pe primul plan atunci când am citit cu cescuta, dacă e plina ai de unde da și altora. Asa ca am încercat de multe ori sa sting incendiile copiilor și nu numai dar și sa dau timp sufletului meu sa se bucure prin mici chestii. Ies des în parc, ma joc și rad cu cei mici, ma uit la un netflix. Mereu îmi spun ca și mâine e o zi și ca mai pot lăsa si pentru alta data ce nu reușesc și sa ma bucur cat mai mult de prezent. Singura mea dilema acum e cum va fi când va sosi și bebe 3 și cum voi reuși sa împart tuturor și totuși sa rămână și pentru mine câte ceva:)

  14. Codruta

    Woow. De ce am nevoie de consiliere pt burn out? În ultimul an ma simt într un vortex din care nu mai pot ieși. Toate trebuie sa meargă ca pe roate, altfel nu sunt împăcată cu mine… bebe nr 3 are 1 an, bebe nr 4 on the way… mi ar plăcea sa am puțin ajutor și îndrumare.

    Oricum.. e foarte tare ideea de consiliere burn out.

  15. Hope

    Anul trecut… După pandemie, șomaj tehnic al soțului, lucrat cu bebe în brațe ( am renunțat la Ccc că sa îmi găsesc un job, pentru că nu ne mai descurcam deloc dpdv financiar cu 900 lei șomajul lui și 1250 indemnizația mea), in Iunie am rămas singură pe task-uri cat pentru 3 angajați, soțul a găsit un job temporar în străinătate, eu aveam deadlineuri peste deadlineuri,stoarsă pe toate părțile, casă, munca, copil, muta-te la socri că sa poți lucra și să aibă cineva grija și de bebe, alăptat, tantrumuri, diversificare, mănâncă, nu mănâncă, datorii, plăti lunare etc, am picat. Și cum am picat? Corpul meu a inceput sa sufere fizic. Dureri crunte. Am inceput sa îmi fac controale medicale, am mers din medic in medic și din diagnostic in diagnostic, de la cancere de tot felul la scleroza multipla și multe altele. Medicii îmi spuneau cumva că e doar in mintea mea și treceau pe hârtie suspect de “x”. Acestea mi-au întărit și mai tare ipohondria și am ajuns sa fac atacuri de panică zilnic, de la un cos, de la o buba, de la o zgârietură, de la orice mi se părea mie că înainte nu era acolo, și dacă am ceva grav și o sa mor, copilul meu cui rămâne. In noiembrie 2021 am decis că trebuie să fac o schimbare. Simțeam că mă sting, ajunsesem la 43 kg,simțeam că nu îmi mai găsesc locul. Am hotărât, ori îmi dau demisia de la job, ori avansez. Am prins portiță și am aplicat pe o funcție mai înalta. Între timp am inceput sa merg și la terapie. Fac terapie din noiembrie și mă ajută enorm de mult. La mine burnout-ul a lăsat urme. Scrâșnit din dinți, disfuncție temporo-mandibulara, gura într-o parte, slăbit, acnee, par căzut, demielinizari.. Sper din toată inima să îmi revin, complet nu cred, dar măcar atât încât să mă pot bucura de viața minunată pe care o am și de copilul minunat alaturi de care trebuie sa fiu.

  16. Mihaela

    Chiar nu stiu daca am nevoie sau nu de o astfel de sedinta, dar acum citind aici acest articol am avut un “Aha” mareee in cap si ma gandesc serios ca trec prin primele faze.
    Poveste pe scurt : 2 copii, sunt in concediu de crestere copil, cel mic are o dermatita de nu ii mai dau de capat, rabdarea este 0, gandurile din minte imi merg continuu si chiar fara sa stiu seara la somn aplic “Stop”, dar nu functioneaza mereu.
    Sunt convinsa ca sunt alte persoane cu probleme mai grave, dar faptul ca de ceva luni nu mai vad luminita de la capatul tunelului si vinovatia care nu imi da pace, acea vinovatie legata de copilul cel mare… Pt ca timpul s-a scurtat de petrecut cu el, nu mai avem acea relatie stransa.

    Sa nu mai spun de acele ganduri ca trebuie in curand sa ma impart si intre un job plin de stres si familie.

    Oare gandurile astea chiar se pot pune pe “Stop” cu adevarat? Cum? Tare as vrea sa aflu raspunsul…

    • Andreea

      Dermatita are mereu in spate o alergie sau niste alergii sau cel putin asa sustine pediatra mea.

  17. Gabriela

    Buna Miruna,
    Nu stiu exact in ce faza a burn-out-ului sunt, dar cel putin pe la mijloc cred ca ma incadrez.😓
    Sunt mama a doi copii, stau acasa cu ei de aproape 6 ani, acum 2 ani am trait un eveniment traumatic. Suntem ok, sotul e acolo si ma ajuta, dar eu sunt o nava pierduta in mare, plutesc in deriva. Nu reusesc sa gasesc farul care sa-mi arate malul. Nici nu il caut, cred. Nu am directie, nu am intentie. Am nevoie de cineva care ar putea sa ma ghideze intr-un fel.
    Multumesc pentru articolele tale! Sunt reale, oneste si merg la suflet! Te imbratisez!

    • G

      Eu nu sufăr de burn-out, dar cunosc multe prietene care se afla in situația asta tragică. Cred că în cazul femeilor, mai ales a mamelor, acest burn-out e cauzat de distribuția sarcinilor legate de casa și copii, practic în carca lor pica totul. Și sincer pe termen lung cu toate sesiunile de terapie nu o sa fie beneficii palpabile daca nu se rezolva cauza problemei. Așa că doamnelor puteți merge la 100 de ședințe, acestea pălesc in fata muntelui de responsabilități pe care le aveți acasă. Așa că un sfat: o femeie care găsește un bărbat bun e o femeie care prospera. Din păcate în multe cazuri femeia, ca și în cel din articol, in căsnicie femeia este folosita de bărbatul ei, practic îi este furata sănătatea și vitalitatea. Și așa ajung multe femei cu 20 de ani tăiați din viața, pline de boli cronice și fără vlagă.
      Nu ai cum sa pretinzi că acest stil de viață e unul bun. E mizerabil. Ședințele o sa ajute scurt timp, un fel de pansament pus pe o rana care sângerează incontinuu. Cunosc multe mame care au clacat încercând să facă ele totul. Nu e cam ciudat că speranța și calitatea de viață a femeilor se duc in jos când se mărită, iar la bărbați e invers?

  18. Nicoleta

    Buna! Sunt intr-o faza de burnout dar nu știu în care. Simt ca am perioade în care îmi pot gestiona emoțiile și perioade în care nu ma pot organiza nici cum.Sunt după 2 ani de munca la Covid, unde am trăit cele mai grele momente din viata mea profesionala, după niște evenimente recente negative în viata personala și totuși cu 3 copii alături care îmi amintesc cat de frumoasă e viața. Vreau sa îmi regăsesc echilibrul!STOP emoțiilor negative!

  19. Alexandra

    Hei! Articolul tau nu putea veni intr-un moment mai potrivit. M-a facut sa constientizez ca ma apropii de faza aceea ultima a bournout-ului daca nu fac ceva. Si nu stiu ce sa fac si cum sa fac. Deci cam acesta e reason whyul pentru care mi-as dori sa o cunosc pe Carmen.

  20. Brigitta F.

    Un articol foarte educativ si util (ca multe altele), simt ca mie cel putin mi-a fost de folos tot ce scrie in el. Cred ca si eu sufar de un burnout (desi sunt o mamica tanara cu un bebe de un an si o luna), nu m-am gandit in asa fel pana acum, insa la mine este in stransa legatura cu depresia postnatala de care ma “lupt” singura zilnic sa scap, in unele zile sunt ok in alte zile sunt la pamant. Dar da, vocea interioara si gandurile de s-ar opri la semnul stop sau la semafor, cred ca m-as simti mult mai bine. Am sa incerc. Felicitari pentru initiativa, si pentru munca depusa a doamnei Carmen!!!

  21. Anamaria

    As da orice sa ma invete cineva cum sa scap din caruselul in care sunt. Fetita mea, de 4 ani, e bolnava. Am trait anul 2018 in spital, am fost de cateva ori in punctul final, dar nu am putut sa o las fara mama pe lume. Zilele noastre sunt presarate cu tratamente, medicamente si temeri. Printre ele, jobul e foarte important pentru ca nu e o boala ieftina. Nu imi permit sa nu imi permit. Inainte eram visatoare, romantica, aventuriera, ma bucuram de lucrurile mici. Acum nu mai am timp sa visez. Simt ca sufletul meu striga dupa ajutor, dar nu stiu catre cine sa strig mai departe. Cine ar putea sa ma invete cum sa am timp pentru mine? Toata lumea imi zice sa imi iau timp si pentru mine, ca altfel voi ceda. Dar nu vad nicio portita. Sunt deznadajduita. Bucuria, puterea mea e cand fetita mea e sanatoasa si vesela. Dar cand nu e imi cade cerul in cap. Si din cauza acestui rollercoaster imi pierd mereu vointa de a face ceva si pentru mine.

    Mintea mea nu are pauza. Si cand ea e bine, ganduri despre medicamente, sanatate, programari la medic, tratamente zilnice nu imi dau pace. Iar cand e bolnava innebunesc incercand sa inteleg de ce s-a imbolnavit, ce sa fac, de ce nu functioneaza un tratament etc. E de ajuns sa regret ca am lasat-o sa se joace in nisip, nu mai am liniste zile in sir gandindu-ma cat am riscat si ce s-ar putea intampla. Si apoi vin grupurile de fb despre boala care, desi au info utile, de cele mai multe ori ma incarca cu lucruri pe care mai bine nu le-as sti inca.

    Ma simt captiva si nu stiu cum sa rezist. Nu o pot lua razna, trebuie sa fiu puternica pentru ea. Dar sunt slaba in lumea mea interioara. Nu imi pot controla gandurile deloc, mai ales pe cele negative. Ajung sa ma simt rau fizic de teama si sa le reiau pana simt ca innebunesc.

    Multumesc de articol.

  22. Oana

    Sunt mamă-medic ATI. Anul trecut, in plin val 3 al pandemiei… am atins ultima fază. Cumva am reușit să o depășesc. Acum sunt bine, dar trăiesc mereu cu teama că se va întoarce. Mi-am tot propus sa caut un psiholog, să încerc să discut cu cineva neutru. Nu am găsit pe nimeni potrivit nevoilor mele..

  23. LC

    Am fost diagnosticata in urmă cu 3 luni cu depresie. Nu mă așteptam. Vroiam doar să mai dau o șansă terapiei pentru a nu mai suferi atât pe ultima sută de metri cu doctoratul, pe care l-am lungit la nesfârșit și pe care e musai să îl termin foarte curând. Iar pentru asta, aveam nevoie de recomandarea unui psihiatru (la clinica unde merg eu, se decontează 4 ședințe la 3 luni). Între timp, mă ajută inclusiv niște cărți foarte potrivite în vederea conștientizării a ceea ce a fost și ce poate fi – “Curajul de a nu fi pe placul celorlalți” și “Copilul invizibil” îmi revin și mă ridic foarte încet. Am lăsat-o mai moale cu ruminatiile despre trecut. învăț să trăiesc mai mult în prezent, decât în trecut sau viitor. Învăț să mă iubesc pe mine însămi, deși e al naibii de greu. Am izbucnit în lacrimi într-o zi pe canapeaua terapeutei: “nu știu de unde să încep să mă iubesc”.

    Uneori, îmi extrag motivația din interacțiunea cu fetița mea de 2 ani și 9 luni, din înțelepciunea ei de copil. îmi servește lecții pe care le integrez cu ajutorul terapiei. Sunt abia la început și știu că mă așteaptă un drum lung în față. Știu și că va fi mai ușor să ajung unde mi-am propus cu un pic de ajutor din exterior.

  24. Aurelia

    Ma bucur tare ca iti iei / faci timp pentru lucruri de genul asta. Pentru sanatatea mintala, pentru imbunatatirea calitatii vietii. Apreciez atat de mult chestiile astea si mai pun o caramida la constructia increderii in lucruri facute “pentru mine”.

    Eu nici nu stiu daca e burnout, depresie, sindrom obsesiv-compulsiv…
    Am crescut si am in subconstient ideea ca timpul nu trebuie pierdut, trebuie sa FACI mereu ceva, sa nu stai degeaba, sa ai planul pregatit si un plan B, sa stii ce faci maine si poimaine etc.
    Am un job full-time si 2 copii de 3 si 7 ani jumatate. Sunt in permanenta in priza, simt ca nu iau pauza niciodata. Noaptea visez lucrurile pe care TREBUIE sa le fac a doua zi. Am in capul meu deschisa mereu lista de To Do.
    Sotul face, se implica, dar e la fel de obosit ca mine si lui ii lipseste OCDul meu. 😁

    Moartea parintilor mei in septembrie 2020, cu putin inainte ca cel mic sa faca 2 ani, a fost cumva bomboana de pe coliva. Eram deja in oboseala cronica. De atunci nici nu am mai avut cu cine lasa copiii pentru o pauza, o reincarcare, deci oboseala doar s-a acumulat.
    In plus a fost un soc din care cred ca nu mi-am revenit. Probabil felul meu de a face totul, de a munci super mult e un mecanism de aparare. Ma ingrop in munca ca sa nu am timp sa simt. Stiu ca trebuie sa vindec multe, sa scap de senzatia de vinovatie atunci cand fac ceva pentru mine, cand iau o pauza, cand MA GANDESC ca vreau o pauza de la tot, macar 24 de ore.
    Eu nu pot fizic sa ma odihnesc, sa stau daca stiu ca e ceva de facut (vase de spalat, haine de impaturit etc). Nu pot mental sa ma detasez de un obiect care nu e la locul lui, pus in felul in care il pun eu…
    Cred ca sufar si de sindromul impostorului…am impresia ca nimic nu e destul de bun, ca eu nu sunt destul de buna, ca trebuie sa muncesc mult, sa invat mult, ca se asteapta de la mine sa depastesc asteptarile. Am nevoie de validari externe permanent.
    Nu stiu…multe batalii sunt in capul meu, unde sunt doar singura, nu si stapana.
    As vrea sa am un stil de viata mai relaxat, sa mai inchid din taburi, sa nu mai am atacuri de panica ca nu am 2 feluri de mancare gatita in casa pentru copii, sa nu ma mai trezesc dimineata si sa ma setez mental ca pot sa ma bucur de o gura de cafea DOAR dupa ce scot vasele din masina, fac paturile, strang aia si fac aia si etc.
    Ma simt incordata si incrancenata, mereu pe fuga, mereu cu ochii pe ceas si gandul “sa fac”. Vreau sa invat sa nu fac.
    Sa ma bucur fara sa simt ca am stat degeaba.
    Cel mai mult ma sperie ca nu mai am chef, energie si bucurie sa ma joc alaturi de copiii mei. Cand am ceva de facut, prefer sa fac si apoi sa stau cu ei. Si simt ca nu e ok asta, dar nu pot altfel. Nu ma pot deconecta daca nu am bifat taskul.
    Anyway…cel putin citind comentariile vad ca nu sunt singura. Hugs!

    • Claudia

      Draga Aurelia,

      Mă regăsesc atât de bine în tot ce ai descris acolo…

      Și eu am 2 copii minunați, de 1 an jumate și 3 ani jumate. Îmi dau seama câtă nevoie au de mine, mă roagă să mă joc cu ei întruna iar răspunsul meu e ” imediat ce termin de băgat rufele la spalat”, ” imediat ce termin de aspirat”, ” imediat ce termin mâncarea” …și imediatul ăla se termina seara când îi pun la somn și mă roagă iarăși să stau cu ei dar ” trebuie să mă duc acum sa fac curățenie în bucătărie”, ” trebuie să mă duc să fac un dus și să mă pregătesc pentru maine când mă trezesc la 5 dimineața să plec la job”, ca apoi sa o iau de la capăt, o noua zi, același “imediat”.

      Sa fiu sinceră, nu as putea sa prioritizez sarcinile conform celor descrise. Ce e mai puțin urgent azi, am impresia că maine va arde și ca in final de fapt doar aman inevitabilul. Am incercat sa nu impatur rufele azi, și nu le-am impaturat nici mâine sau poimâine iar apoi s-au adunat de am impaturat juma de zi. Pe lângă rufe, trebuie sa fim atenți la curățenie. Am și o pisică ce lasă foarte mult par. Am cumpărat un aspirator robot crezând că voi mai optimiza timpul dar nu simt nicio îmbunătățire. Am și uscător de rufe…am ajuns la concluzia că avem nevoie de cineva sa ne ajute la curățenie dar cine face cum fac eu și de unde atâția bani?!
      Din fericire, am părinții aproape și mai pot lăsa copiii cu ei dar cu toate astea mă simt depășita complet și problema cred că e ca ma simt extrem de rationala și capabilă să prioritizez dar nu ajung la niciun compromis

      Daca timpul asta nu ar trece atât de repede, daca nu ar fi toata presiunea asta de a avea un anumit nivel de trai poate ar fi puțin mai ușor dar …empatizez intru totul cu tine.

      Te îmbrățișez cu drag și sper să găsim soluția ideală!

  25. Iulia

    Yuhuu,
    În primul rând vrea să îți mulțumesc pentru acest articol super prețios, frumos structurat și explicat… Tu si Carmen sunteti foarte de treaba ca impartasiti cu noi aceste informatii.
    Nu as stii exact sa spun daca am trecut prin vreun burnout pentru ca nu m-am analizat atat de bine, insa am avut in ultimii 2 ani 2 perioade cu multe framantari si griji. Imi doream sa fac multe deodata, aveam asteptari, eram nemultumita de mine fiindca nu ma disciplinam si nu ma organizam si cel mai grav e ca ma ocupam de orice altceva decat de mine. Acum sunt in faza de constientizare in care stiu teoria cat de cat, unde am gresit si ce ar trebui sa fac si sa nu mai dac insa imi gasesc in continuare scuza timpului ca sa nu fac sport, sa nu gatesc zilnic, sa nu stau cu baietii…lucruri care ma dor tare si pe care le spun celor din jur iar ei bineinteles ca ma menajeaza.
    Simt ca eu ajut pe toata lumea, chiar asta fac iar pe mine nu ma ajuta nimeni…merit o palma zdravana care sa imi confirme sau sa corecteze ce cred eu si un plan al meu.

  26. Ella

    Aș avea mare nevoie de puțin ajutor în acest sens. Sunt câțiva ani de când lucrez doar eu și întreținerea unei familii apasă destul de greu pe umerii unei femei oricât de puternică și independentă ar fi. Ceea ce complică și mai mult lucrurile este atmosfera insuportabilă de la muncă. Îmi place ce fac, îmi iubesc jobul, dar colegele, atmosfera și superiorii sunt niște vipere. Am momente când mă sufoc la muncă, dar în același timp nici nu pot demisiona. Sunt într-un cerc vicios pe care îl mai rup din când în când cu un concediu medical, dar devin tot mai dese aceste concedii și “panseluțele ucigașe” de la muncă sunt tot mai rele pentru că au impresia că îmi iau medical de formă…

  27. Irinushca

    Whoa… Prima data când am auzit de burnout, tocmai ieșisem oarecum forțat dintr-unul, dintr-o mare corporație. Am avut atunci 8 luni de pauza între 2 joburi, în care am revenit în viața mea și m-am reimprietenit cu o tipa noua 🙂 Mi-am jurat atunci ca nu o sa mai las ca un job sa ma epuizeze. Ce nu știam atunci e ca poate apărea burnout legat de mai multe roluri esențiale din viața noastră și faptul ca ai depășit unul, nu înseamnă că nu se va mai repeta, ci dimpotrivă. Am aflat despre Burnoutul parental (al mamelor, îndeosebi) pe propria piele, câțiva ani mai târziu, în “concediu”maternal cu al doilea copil. Am avut sarcina cu riscuri, stat la pat, o cezariana din care mi-am revenit mult mai greu, și cireașa de pe tort, tot felul de probleme în primele luni, pana când am aflat diagnosticul de alergii alimentare ale fetei. Eu, care nu gateam mai mult de friptura cu cartofi prăjiți, mai comandam la oala sau pe aplicații, copilul 1 crescuse fiind mare și putea manca orice,… a trebuit sa încep de la 0 sa gătesc fără alergeni, și zilnic, sau de mai multe ori pe zi, sa țin regim draconic cu multe alimente eliminate, aproape 2 ani. În plus, nu am dormit o noapte întreaga pana pe la 1 an și 10 luni ale ei, am alăptat mai mult și nu m-am întors la munca, în prezent mai e un pic și face 3 ani iar eu am rămas acasă încă un an sa pot sa ii gătesc schemele de reintroducere lactate și sa depășim alergiile. Cand simțeam ca ies la liman cu oboseala, m-am înscris la niște cursuri și a doua facultate, pentru sufletul meu. E greu însă cu ajutor doar sporadic, soț plecat mai tot timpul plus in weekend, rutina zilei cu 2 copii și simt ca uneori îmi vine sa fug undeva într-o pădure unde sa nu ma găsească nimeni o săptămână 🙈 îmi doresc tare mult sa aflu cum îmi pot ușura viata și sa ma reimprietenesc din nou cu tipa aia, care nu mai e doar mama în 90% din timp.

  28. Mihaela

    Extraordinar articol! Ma regăsesc total in Burnout și într-adevăr nu este despre somn. Trăim o continua cursa din care parca nu mai ieșim si am cam obosit! Balanța dintre munca si viața de familie e de cele mai multe ori foarte greu de echilibrat. Un curs oferit de Carmen ar fi o oportunitate binevenita.

  29. Ina

    Cu toate că m-am îmbolnăvit de diferite boli autoimune din cauza stresului cronic, am uneori ganduri negre, as vrea să fiu aleasă și sa donez sorei mele ședințele, ca lucrează foarte mult și are depresie.

  30. Ana

    După ce am scris foarte mult, am șters tot. Oare în ce faza sunt?

  31. Eu

    Totul a început… Cândva demult….sau poate nu…
    Mama a paralizat când eu aveam 14 ani…Mi a dat un munte de putere sa merg înainte, am reușit multe la exterior, deși îmi reproșez zilnic atâtea… Singura la părinți, ea bolnava de 18 ani, ma trezesc la finalul lui ianuarie cu moartea tatălui, fără niciun semnal… A plecat la cumpăraturi și nu a mai venit… Infarct!
    Eu, impreuna cu fetita mea de un an m am mutat cu mama care are nevoie de ajutor 24/24… Restul le luam zi de zi cum vin, de la insomnii la gânduri, de la cum ar fi fost dacă o puteam ajuta acum 18 ani, de la de ce noi,pana la cum sa o cresc pe fetita mea cu puterea și ambiția mamei, dar cu mai puțin consum psihic și scenarii ca ale mele …

  32. Alina Tomescu

    In speranta ca voi castiga (nu am castigat nimic niciodata 😄), am indraznit sa scriu aici. Imi este rusine sa scriu in vazul lumii ca am ajuns sa imi ciufulesc copiii pentru ca nu vor sa doarma(acele 2 ore de somn ale lor la pranz sunt vitale pentru mine, cand e liniste si pace, si imi pot asculta gandurile). Tip ca o nebuna la ei din te miri ce, apoi imi pare rau, ii bruschez… Avem gemeni de 3.5 ani pe care ii crestem eu si cu sotul meu, fara niciun ajutor. Iar eu asta fac in fiecare zi. Copii, mancare, curatenie, spalat, calcat… Locuim in Germania, ceea ce face ca frustrarea si nervii mei sa atinga cote mari. Pentru ca nu imi place aici, nu ma pot obisnui, ieri as pleca daca as putea, nu maine. Dar asta este o alta poveste. Daca nu, si nu castig, macar am bucuria de a ma fi plans putin 😄.
    Multumesc mult!

  33. Maria

    Suntem o tânăra familie, mutați de 9 luni intr-o alta țară (Germania), departe de cei dragi. Am plecat când bebe avea 10 luni, in speranța de a ii oferi ei, in primul rând, un viitor mai bun. Deși, suntem “singuri” aici, nu ne-a speriat acest aspect. Ca orice început, a fost si încă este foarte dificil; eu sunt singura cu fetița, in cea mai mare parte a zilei, soțul fiind la lucru. Avem aproape zilnic parte de diverse provocări privind adaptarea in noua țară, pe lângă grijile ce fac parte din rutina de familie & părinte. Recent am experimentat diverse stări (de epuizare fizica, dar si phisica), iar cum încă nu sunt asigurata in țara adoptiva (pentru ca..birocrație), îmi iau gândul de a participa la ceva ședințe cu un psiholog, pentru ca venitul nu ne-ar permite sub nicio forma in momentul actual, având un singur salariu din care încercam sa ne întreținem. Mi-ar extraordinar de bine o noua perspectiva din partea cuiva din exterior, mai ales ca este cineva specializat. Multă sănătate tuturor, căci este cea mai importantă!

  34. Eli

    Am citit articolul pe nerasuflate apoi am luat toate comentariile la rand si imi pare asa rau pentru fiecare in parte, pentru toate mamicile coplesite de griji si greutati. Iti poti spune ca tie nu ti se va intampla si nici nu iti dai seama cand esti prinsa intr-un carusel care nu se mai opreste. La mine a inceput prin 2014 cand am primit o poziție nouă. Adrenalina, implicare, eram pe val. In 2015 am schimbat si țara. Încă eram tânără, rezistam. Numai muncă aveam in cap, imi era frică sa nu esuez. In 2 ani am clacat, am ajuns direct pe antidepresive si calmante. Învățasem deja sa traiesc cu atacurile de panică. Am renunțat la job. Am găsit altul. Aici eram abuzata emotional, trăiam intr-o permanentă frică din cauza unui manager tiran. Am reusit să plec. Fix in pandemie. Aici mi-au pus toate capac. Tot orașul închis, eu lucram dintr-un beci luminat artificial, de unde trimiteam comenzi on line. Lucram si cate 12 ore pe zi. Asta a fost momentul in care corpul m-a abandonat. Atacuri de panica din te miri ce, ameteli, senzația de sufocare, un fel de neliniste si galagie in cap, simțeam că vreau sa ma arunc de la geam. Oboseală. Nici sa ma ridic din pat nu reușeam. Plâns, nervi, disperare, nod in gât. Nici nu mao știu. A fost foarte urât și nu puteam spune nimănui ca mi-era ca o sa trec drept nebună. Am rămas cu traume din perioada aia. Oribil, mi-as dori să imi sterg memoria cumva, fix ca in eternal sunshine of the spotless mind. Nici acum nu înțeleg cum de mi-am batut joc de mine si mai ales de ce. Si de ce continui sa o fac. Între timp am fost depistata cu hipotiroidie și tratamentul m-a ajutat sa scap de multe stari. As vrea sa învăț să am grijă de mine dar nu stiu de unde sa încep.
    Ma bucur enorm ca am descoperit blogul tău 🙂

  35. Elena

    Traim niste vremuri, dupa mine, faptul ca familiile acum sunt fara familii extinse in cresterea copiilor, duce la alienare mentala mai ales pentru mame. Eu abia dupa ce ne-am mutat cu parintii mei am observat acest lucru, cat de sanatoasa si re echilibrata sunt iar, faptul ca povara copiilor se imparte la 4 si nu la 2. E greu si asa dar n o luam cu capul….

    • Aurelia

      Asa este. Sincer ma uit cu invidie la cuplurile care au bunici…ma gandesc cat sunt de norocosi si cat de putin isi dau seama ce mare lucru e sa gasesti o mancare calda cand vii acasa, o haina calcata, sa ai cu cine lasa copiii 2 ore la nevoie, sa ai pe cine suna in caz de urgenta.
      Noi nu avem si e cumplit de greu.

  36. Cri

    Nu am stiut ca exista specialisti in burnout, dar e foarte util ca am aflat. Au fost 2.5 ani foarte grei din punct de vedere profesional si personal in care de fiecare data cand incercam sa ma ridic curand parca ma afundam si mai rau. Am cautat tot felul de remedii, inclusiv mediatatia, am citit o mutitudine de carti de organizare si productivitate, dar pare ca tot nu imi ajunge timpul.
    Sunt putine zile in care nu ma simt coplesita si mereu ma ajung din urma lucruri pe care nu am apucat sa le fac.

  37. Elena

    Nu știu cum sa încep, cred ca am depășit burnout-ul cumva, nush cum, sau depresia, încă nu îmi e clar ce a fost… Plângeam mult după ce am născut prin cezariana, pt ca îmi doream sa nasc natural și pt ca, consider eu, 90% a fost vina medicului, apoi plângeam ca nu reușeam sa produc suficient lapte, fail again, ca nu o sa mai am niciodată viata dinainte de copil, libertatea de a ieși și a face ce vreau, când vreau, mereu trebuia sa ma rog de soț sa stea cu copilul ca eu sa ma vad cu o prietena o data pe luna, iar el și acum vine acasă după ora 22, deci eram mereu eu și copilul, soacra îmi dădea motive sa plâng în orice discuție, chiar si telefonica, ceva nu făceam bine oricum, iar mama e departe de mine, vine când are concediu…prietene nu mai am, copii am vrut cel puțin 2, dar știind cum a fost până acum (3,5a are copilul) nu cred ca as rezista psihic. Cariera este și ea în stand by pt ca de când m-am întors la munca, supraviețuiesc cu grijile casei, copilului, nu am timp sa investesc în mine, într-un training, într-o carte măcar. Copilul este cea mai mare fericire a mea de pana acum și plâng când ma gândesc cum ar fi fost viața mea fara ea, fără griji, cu o cariera frumoasa, călătorind în lume…plâng pt ca ma simt vinovata sa am asemenea gânduri, pt ca îmi iubesc copilul din tot sufletul… Pt ca uneori am gânduri mai sumbre, ca poate având asemenea gânduri nu merit sa trăiesc pe acest pământ…apoi vin zile în care încerc sa ma adun de pe jos, sa zâmbesc și ies cu copilul în parc, doar el nu are nici o vina ca eu sunt așa…

  38. Ramona

    Stiu ca am ajuns la burn out de cand pot sta langa un copil plangand si sa fiu inerta, sa nu mai imi pese atat cat imi pasa in trecut, mi-am pierdut puterile de a fi empatica. Permanent in orice moment liber gandul imi e sa dorm sa ma odihnesc sa simt ca recuperez anii nedormiti. De pe la 7 luni a celui de al treilea copil pana la 1 an jumate in fiecare noapte micuta statea treaza intre 1 si 5 dimineata iar la 6 eu ma trezeam sa duc copiii mari la scoala. Tot timpul meu era alocat implinirii nevoilor celorlalti incat acum am ajuns in acea extrema incat nu mai imi pasa de ceilalti. In gandul meu aud…sunt prea obosita ca sa mai imi pese, nu mai am putere sa ma consum pentru toti. Stiu demult ca sunt in burnout dar nu stiu cum sa ies inca si continui sa imi iau diverse responsabilitati in plus…

  39. Eli

    De cand ai mentionat tangential ca urma intalnirea asta, asteptam cu mare interes postarea asta.
    Si probabil ca o sa fac nota discordanta, dar la mine aha-ul n-a venit citind. Au venit mai degraba lacrimile citind comentariile.
    It all makes sense, desigur, toate lucrurile alea mi le-am spus si eu de nenumarate ori, stiu teoria prea bine, hiperanalizez problemele si constientizez posibilele solutii, dar declicul n-a venit. Nici acum. Si nici nu poate veni din exterior, desigur. Si asta stiu.
    In fine, nu stiu ce voiam sa zic. Poate doar ca o sa ne scrie cele 2 care vor avea sedintele despre cum se simte viata lor din interior dupa aceea.

  40. Cristina

    Nici nu stiu cu ce sa incep … ca sunt divortata de aproape 2 Ani si ca imi cresc cei 2 copii singura , ca nu am timp pentru mine nici macar 5 minute pe zi si ca viata mea se imparte intre job , dus copii LA scoala si activitati , si supermarket….atat

  41. Natalia

    Articolul acesta a venit la fix, de mult timp ii spun soțului că am nevoie de ajutor specializat. Dar cu trei copiii nu este ușor, mutatul la periferia orașului parca a adâncit haosul, deși zgomotul orașului îmi făcea rău. Simt că sunt într-un carusel care nu se va opri curând. Cei mici au vârste diferite, fiecare cu nevoile lui. Starea mea se reflectă în comportamentul celui mare care probleme la școală legate de bullying. Îmi doresc mult aceste ședințe pentru a avea un punct de plecare, un start in redescoperirea sinelui meu, a ceea ce eram cândva.

  42. Snowflake

    Am scris, am șters, scriu iar.
    Cred că nici nu știu de unde sa incep.
    Mă regăsesc în mare parte din articol iar partea cu redarea conversațiilor in cap mi se întâmplă over and over again. Regândesc conversații de acum 1 an, de acum 2 ani.. ma frustrează și, totodată, nu știu cum să depășesc asta.
    Din păcate, știu și văd și simt că sunt în ultima etapă a burnout-ului sau depresiei sau ce pisici e asta..
    Cert e că în ultima perioada simt tot mai acut ca nu sunt suficienta. Simt că fetița și-ar dori mai mult timp, simt că soțul ar vrea sa fim mai mult împreună, simt că părinții așteaptă mai mult de la mine, simt că la job se vrea mai mult de la mine. Și toate astea mă sufocă, pentru că nu mai am de unde sa le dau.
    Mi-e frică să fac o schimbare (la job, de exemplu) pentru că trăiesc constat cu gândul că atâta sunt, mai mult nu pot, nu mă descurc, nu am de unde. Vorba aia, not much of a job for not much of a person…
    Mi-e din ce in ce mai greu sa le duc pe toate.
    Am avut un an greu care e abia la jumătate..
    Am incercat sa discut cu soțul și văd că încearcă să mă ajute dar “o sa fie bine” nu mă ajută, chiar deloc. Eu nu văd că e bine, nu vad cum o sa fie bine, vad doar că e din ce in ce mai rău și nu vad nicio ieșire din asta..

    Am scris haotic pentru că le simt haotic dar ideea că mă pot descarca macar cât de cât, sub anonimat, a pus stăpânire pe degete..

  43. Ana Imbrea

    Multumim! Am rezonat cu fiecare rand si m-am regasit perfect in fraza “cu ce valoare adaugata ar putea sa vina Carmen…stiu totul despre burn-out’:-) Si totusi…am simtit ca as vrea sa incerc pe pielea mea cum ar fi sa am o discutie cu un astfel de profesionist si ce cai naravasi ar reusi sa scoata la iveala. I’m in 🙂

  44. Dadiana

    Vreau lumea mea interioara, vreau sa am puterea sa schimb, am preluat un tipar gresit, stiu ca nu imi e bine dar cu toate astea nu pot face nimic.
    Traiesc intr-o cautare permanenta, fug de mine, nu imi plac reactiile mele, accept ca tot ce fac e tot timpul criticat si judecat, nu pot lua atitudine, doare tot.
    Cel mai mult doare ca minunea mea, baiatul meu, pe care am incercat sa il cresc fara etichete, fara conditionari, cu iubire neconditionata, e si el mereu criticat si de fiecare data, eu sunt responsabila, eu il invat gresit sau el preia comportamente gresite de la mine.
    Vreau lumea mea interioara sa fie bine, sa ma echilibrez, sa spun Stop, sa ies din situatiile astea care ma ranesc in fiecare zi.
    Intentia mea este sa fiu echilibrata, sa pot simti iubire fara conditionare si critica…

  45. Doinita

    Buna dimineata , frumoase doamne. Sunt mama a doua fete ce au devenit adulti minunati . Sunt bunica cu norma intreaga a doi nazdravani , fetita de 4.5 ani si baietel de 2.9 luni. Ma impart intre casa mea cu sotul din dotare si casa fiicei in alta localitate. Imi doresc sa particip la cresterea nepotilor si in acelasi timp fiica si ginerele sa mearga la serviciu linistiti stiind ca au lasat copiii in siguranta …dar am inca frustrarea ca nu am serviciu, simt ca pot sa evoluez, am stat acasa 8 ani cu fetele mele…,,stau”
    de aproape 5 cu nepotii…Ma consoleaza gandul ca mai au nevoie de mine inca un an de gradinita , si apoi inca vreo 10 🙈😊…lucrez cu gandurile mele si imi spun ca asta e cel mai potrivit ,, serviciu,, din acest moment al vietii mele 😊

  46. Mama de 2 copii

    Hei, buna, hello.. salut!
    Ce faina treaba intermediezi tu Miruna, și ce chestie utila făci tu Carmen.
    Las și eu mesajul meu aici. Ca semnal de alarma ca suntem atât de multe in groapa, și ca.. mesaj de speranță pentru mine.
    Mama de 2 copii mici, 3 ani și al doilea de 9 luni, non stop acasă cu mine, fără bunici, fără bona, fără prieteni, doar cu soțul, care face ce face după ce ajunge de la job.
    Cum e viata mea? E un hăi rup.
    Disperare, oboseala, epuizare și crize de isterie, de plâns, de frustrare, ne putință, de dor, de gol, de disperare iară, multa disperare și frustrare.
    Cu un copil, primul copil cu nnn intolerante alimentare, intoleranta la histamina, reflux, aplv și intestin permeabil, pana a făcut unan și a început sa doarma câteva ore legat, am crezut ca o sa înnebunesc de.. De neputință, de somn, de griji, de epuizare. Când urla cu orele și nimic nu reușea sa îl liniștească, nu mai îmi doream nimic pe lume. Doar liniște, de aia.. deplina. Trăiam mecanic, Pompam 4 ore pe zi, căci nu am reușit sa îl atașez la san și ma rugam sa stea cuminte doar cât sa pimpez, apoi îl luam în brate iară și iară. Ce experienta Doamne. Am căzut și fizic, cu perfuzii. Dar psihic, oh Doamne!!!!!

    Și a făcut un an și am renunțat la pompat, și i-am descoperit pe toate de avea și cu regim era din ce în ce mai bine. Si mi-am jurat ca fac ceva pentru sufletul meu. Și am făcut : yoga de a sa, după tutoriale, cand dormea copilul. Și a fost bine. Era cu perioade, era greu, dar mai bine. Dupa câteva luni, dacă am văzut eu ca totuși nu e chiar roz, am încercat timid meditația. Ici, colo, când se putea.

    Dorința in om e mare și am decis sa îl facem și pe al doilea. Poate reușesc și o sa fie mai ușor. Îl dam pe băiat la creșă, stau doar cu el, îmi iau o doamna la curățenie, ne luam o bonă câte o zi pe săptămână. Sigur reușesc. Facuram am doilea bebe. Situația financiara nu a permis ni i una din ce speram și planificam eu. Norocul a fost ca bebe 2, nu a avut problemele digestive ale primului, dar nici ușor nu a fost. Pana la 6 luni a stat exclusiv în brate. Și apoi, când zic exclusiv, înseamnă 90% din timp. Horror, dar aveam experienta cu primul. Comparativ, era mai ușor. Dar confuzia, durerile de operație și spate, depresia, neputința, frustrarea… Extenuarea…. Extenuarea….
    Când ești în hău, nu mai vrei nimic. Vrei sa te evaporezi. Mergând pe strada cu un copilin sistem și împingând la căruț, zi de zi… Curgeau lacrimile. În surdina, reci.
    Plimband noaptea prin casa un bebeluș plangator, când durerea de cap e atât de imensa, încât te trezești tipand de frustrare si urli la soț sa te ajute, sa te lase sa dormi.
    Ah,… somnul, pe vecie, de ar fi,niciodată nu pare suficient.
    Uitându-te cu ura la ușa și ceasul de pe masa, ca e 19.30 și soțul a promis ca ajunge la 19 și nu ajunge pentru a mia oara, te năpădeste..
    Și spui multe, multe care die. Te dor pe tine, il dor pe el. Dar nu mai poți.
    Când etse prânzul și copii nu au mâncat și a trecut ora de somn și nu adorm, te năpădesc..
    Când e dimineața și sta soțul cu ei, sa mai prinzi o ora de somn, plina, și te trezești ca copii chiuie de zor și se uita la desene, te năpădesc iarăși..
    Te năpădesc când te doare sufletul și corpul de epuizare și tipi la copii, la soț, tu care ții atât de mult la armonie, la educație cu blândețe, la a educa cu grija și iubire, cu acceptare și înțelegere. Te năpădeste vina.. Și ura pe tine, ca nu ești în stare. Ca altele pot și tu nu poți.

    Dar sunt și alte zile.
    Zile mai liniștite, când în casa e ordine, când reușești și faci mâncare și sa scoți copii în timp, și sa le dai de mâncare, sa ii bagi la somn în timp pe amândoi, și sa ai timp și pentru tine.
    Am cerut ajutor, l-am găsit. Suplimente, flori bach, câte o vorba buna de la străini, yoga, iesit afara când e greul greu. Sunt momente de eliberare și sunt și unele nopți mai bune, și e asa de bine sa dormi.
    O sa fie din ce în ce mai bine în zic mereu.
    Dar, tot cad. Fac ce fac și iarăși cad.
    Nu e ușor deloc. Câteodată îmi pare atât atât de greu, încât doare tot.
    Câteodată e mai bine.

    De ce scriu asta?
    Ca e greu fără ajutor, ca e greu cu depresia post natala, cu burn out-ul, e greu când copii sunt micuți și ar fi bine sa se găsească resurse de ajutor.
    Suferința mamelor e multa și ascunsa, situațiile psihoemorionale sunt multe și dureroase.
    Ar fi bine sa fie ajutor pentru părinți care își cresc copii fără ajutor. Și pentru alți, pentru toți de fapt, dar pentru cei cărora nu le deschide nimeni o ușă cu lunile, e.. Mai copleșitor.

  47. Raluca

    Sunt la capătul puterilor, muncesc mereu cât sunt trează (și sunt prea mult trează). Trec din depresie în anxietate și în atacuri de panică și iar depresie. Am o părere groaznică despre mine.

    Nu particip acum la „giveaway” pentru că simt că nu am nici timp, nici voință să schimb ceva. Și, cum ai zis, trebuie să câștige cineva dispus să lucreze, să profite la maxim. Mi-am salvat articolul acesta, pagina și instagramul doamnei Grad, să le am la îndemână când voi decide că vreau.

    De ce comentez atunci? Să mulțumesc!

  48. Corina

    Bună ! am savurat tot ce ai scris, aș avea atâtea să îi spun că nici nu știu cu ce aș începe! Mi-am dat seama că sunt praf :), e un început, nu?

  49. Iulia Celemen

    Wow, cred ca atunci când spui mama, spui sacrificiu. Am citit articolul si comentariile și am simțit asta. Sacrificiu dezinteresat, asa au fost parintii mei, cu 10 copii, eu fiind a 10🙂.
    Acum o îngrijesc pe mama paralizata dupa 2 AVC uri, am un copil de 5 ani si o fetita pe drum, care va veni peste 3 luni. Viata nu e ușoară dar e frumoasă.
    Hugs

  50. Daniela

    Self harming intra in categoria de fundul fundului?

  51. Mona

    Ma poate face si pe mine cineva sa inteleg, cum ajunge un cuplu, care abia se descurca cu 1 copil, atat ca timp cat si financiar, sa faca si pe al-2-lea, si pe al 3-lea, unii chiar si pe al 4-lea?
    Este peste capacitatea mea de intelegere. In aceste vremuri in care avem libertatea de a ne decide viata, cati copii facem sau daca facem, avem nspe posibilitati de contraceptie….
    Cu toate acestea multe familii aleg sa lase totul in voia sortii si apoi se distrug si pe ei, parintii, si copii lor, pe langa ei?
    Nu judec pe nimeni, am si eu copil, dar m-am oprit la nr 1 cand am realizat ce inseamna de fapt, cat de greu este, ce efort implica atat emotional, afectiv si financiar, am cantarit cat ajutor primesc sau nu…si chiar si asa imi e greu.
    Am in jurul meu familii care abia se descurca financiar de la o luna la alta dar mai fac un copil….ca asta era rezolvarea la pb lor financiare, inca un copil de crescut.
    Eu am impresia ca romanii sunt foarte inconstienti si nu isi planifica viata, nu isi calculeaza viitorul in niciun fel. Toti spera ca vor castiga f multi bani in viitor si toate probleme lor se vor rezolva de la sine. Dar realitatea este alta.

  52. Mihaela

    De aproape 9 ani, de când mi s-a născut primul copil, nu reușesc sa găsesc un echilibru între profesie și casa. Muncesc mult, îmi doresc sa am timp suficient pt copii, însă oricât as incerca sa ma organizez nu reușesc sa păstrez un echilibru. Asa ca am multe ajuns sa dorm prost și puțin, sa fiu constant obosita și sa simt ca nu fac atat cat ar trebui. Ma simt ca intr-un cerc din care nu știu cum sa ies.

  53. Irina

    Atata am așteptat articolul asta ca de 5 ori pe zi tu erai imaginea mea calma la care ma intorceam ca sa vad ce feedback ne dai cu privire la întâlnirea ta…
    Daca o sa am ocazia o sa ii povestesc ei direct contextul meu!

    Multumesc din inima ca esti alaturi de noi!

  54. Petra

    De ce am nevoie de consiliere? Pentru că am pornit în aventura asta de a fi mamă deja în burn-out. Entuziasmul că am fost aleasă într-un program prestigios de rezidențiat de pediatrie din Elveția a copleşit vestea că voi fi mamă, aşa că, deşi mi s-a oferit şansa de a temporiza cu un an începutul perioadei de tranining, eu am plecat, gravidă-n trimestrul 2, cu toate pânzele sus. Ei bine, în Elveția nu există neonatologie ca specializare în rezidențiat, aşa că m-am trezit la camera de gardă şi ca urgentist pediatru, şi ca rezident pe neonatologie, ba vedeam şi ortopedie, mică chirurgie şi psihiatrie pediatrică. Eu, absolventa cu 10 în BAC, intrată la UMF Bucureşti a doua (cu pregătire doar la Deva), nu exista să mă dau bătută. Aşa că am lucrat 4 luni, câte 12-14 ore zilnic, cu 3 weekend-uri, cred, de pauză, cu ture de noapte fiind singurul medic de gardă în spital şi specialistul acasă, la 20 de minute distanță, cu Irina crescând în mine, până nu am mai putut. A trebuit să depun armele şi să admit că doar noi 2, cu o mămăruță ce urma să meargă la creşă de la 4 luni, cu joburi full-time şi 0 ajutor, nu ne vom descurca. Aşa că am făcut cale-ntoarsă. Atunci a început depresia, gravidă-n 35 săptămâni, încă nu aveam chirie în Bucureşti. După ce am născut, a început APLV-ul, o tonă de panici, anxietăți, frici şi consulturi pentru că I. are un perimetru cranian pe o percentilă mică (normală, dar miiică), cu creştere lentă, iar eu am ajuns de la neurochirurg şi neurolog la genetician şi homeopat ca să găsesc răspunsuri. Ea e bine, slavă Domnului, dar eu m-am adâncit şi mai mult în epuizare, anxietate şi depresie. Mama mea mai are 2 copii de crescut, de 17 şi 13 ani, şi un job full-time, cu socrii nu prea avem common ground, deci, surpriză, suntem tot destul de singuri… dar măcar ne-am dat TIMP să creştem. Soțul lucrează full-time şi încearcă să îşi pună pe picioare şi propria afacere în IT, printre reintroduceri de lactate şi ore de kinetoterapie. Abia acum încep să văd o luminiță, iar nişte şedințe de coaching cred că ar face de-a dreptul strălucitoare perspectiva pe mai departe…

  55. Alexa

    Buna! Eu am 35 de ani, de 20 de ani trăiesc așa într-un tăvălug din care nu cred că știu să ies. Am făcut o facultate de 6 ani in care lucram nopțile la proiecte, in paralel serviciu partime. Așa sper scurt povestesc tot. Am crezut că mă liniștesc, apoi au început dureri crunte, mers la medic săptămânal, nici un diagnostic, apoi diagnostice greșite, atacuri de panica zilnic. Din 2016 am aflat un diagnostic, au urmat 2 operații complicate, una de 7 ore in care s-au tăiat organe, intestine, rect. Apoi am început alta lupta, infertilitatea, fertilizări in vitro, eșecuri…pierdere job. Apoi a venit minunea pe care cu greu am dus-o, 5 luni in spital pe perfuzii, o naștere prematura in urgenta, la limita sa nu mai fim nici unul. Acum minunea are 1,6 ani, sunt mai mult singura cu el, noaptea treziri din ora ora sau mai des, încă alăptez. Certata cu somnul am fost mereu, soțul meu spune că din cauza că gândesc prea mult și este gălăgie mare in capul meu. Cred că este. Peste puțin timp, probabil o luna ne relocam in alta tara și o luam de la 0. Soțul este deja acolo. Nu știu cum voi face față.
    Am nevoie sa învăț să îmi organizez gândurile, uite, până să citesc articolul tau nu m-am gândit niciodată la asta, ci doar la cum să îmi organizez activitățile.
    Mă bucură mult articolul asta!

  56. Adelina

    Da, cu citirea acestui articol îmi confirm mai mult că sunt în burnout. Am 2 fetițe minunate cu care am locuit împreună cu soțul meu în Anglia până acum 1 an după care am decis să ne mutăm in țară pentru a beneficia de ajutorul apropiaților de a sta cu fetițele, lucru ce nu s-a întâmplat Chiar așa cum îmi imaginam eu în poveștile mele cu zâne, da avem ajutor cu mâncarea din partea mamei soțului dar cu fetițele tot eu stau zilnic și tot eu am sarcina să le îngrijesc, să le scot afară, să le spăl, etc și asta a fost o mare dezamăgire de am ajuns să somatizez și trec printr-o mare provocare cu tiroida și sindromul Graves, adică acum am și bonusuri și ochii ieșiți din orbite sunt cireașa de pe tort. Cu câteva săptămâni în urmă am zis că dacă mă implic într-un proiect lucrând de acasă îmi voi găsi o ocupație și o satisfacție dar lucrurile de fapt au luat-o razna, eu transformandu-ma într-un dragon și scot fum pe toate capetele, deci am abandonat deși îmi dădea o motivație și o satisfacție ca să nu ajung chiar la capătul puterilor. Zilele astea am fost un monstru urlator care are apucături ciudate cu propria persoana și cu proprii ei copii, pe care îi iubește și vrea să facă mai bine dar de fapt face rău rău de tot. Acum m-am descărcat. Am scris dintr-o bucată, scuzați eventualele greșeli.

  57. Mihaela

    Am citit articolul din curiozitate, nu că aș simți că am nevoie, dar acum mă pune pe gânduri. Am un copil de 1 an și 3 luni, obținut după 5 ani de strădanii și 10 doctori. Am decis să las și curățenia și tot pentru odihnă. Soțul mă ajută. Cu toate că dorm minim 9 ore din 24 mă simt foarte obosită. Să fie din cauza stresului că îmi doresc 2 copii de vârste apropiate și al doilea nu vrea să apară? Toată lumea îmi spune să nu mă mai stresez, dar îmi este imposibil. Mai avem și casa în construcție de 2 ani, prețul materialelor s-a dublat, muncitorii se mișcă foarte greu, am schimbat prima echipă care ne-a lăsat cu o pierdere de vreo 7000-8000 euro.

  58. Cristina

    Buna…cum sunt ? Cum ma simt ? Am zile in care imi spun ca pot sa inchei viata in acel moment pentru ca nu mai pot duce …este prea mult si prea greu…dupa ,mai imi acord un ragaz…

  59. Cristina

    Am 45 de ani si acum fix 10 ani treceam printr-un burnout, fara sa stiu…nu exista inca notiunea asta in Romania, sau daca exista nu era recunoscuta si folosita ca atare…m -am refacut cum am putut, tare mi-ar fi prins bine cineva precum Carmen atunci. Am ramas cu sechele fizice pe care le ingrijesc si acum (o aritmie cardiaca pe fond de stress, sunt bine urmarita medical dar the damage is done…). Am citit mult si invatat despre burnout singura, dar simt ca sunt de multe ori inapoi pe marginea prapastiei. Nu am inca toate mecanismele de a ma proteja, mai ales ca lucrez intr-un mediu medico-social, unde incarcatura emotionala e mare. Am o familie, un job solicitant, si mi-ar pribde bine sa lucrez cu un coach pe punctele slabe. Care sunt in continuare, dovada ca de multe ori ajung sa functionez fara benzina, in pragul epuizarii psihice si fizice. Ma remontez, dar greu si cu un recul teribil. Fac psihoterapie de un an, dar obiectivele sunt diferite. Mi se pare ca un training mental ca cel descris aici e esential pentru viata, mi-ar placea sa ma ajute cineva sa structurez lucrurile astfel. Multumesc

  60. Ana-Maria

    Am nevoie de aceste ședințe pt că am nevoie de ceva. Am realizat zilele trecute că atunci când ies de la serviciu nu fac decât să mă gândesc la cel mic și să îmi sun soțul care mă expediază- are un job solicitant. Cu regret îmi privesc telefonul și nu am pe cine să sun să povestesc ceva, orice. Sunt înconjurată de oameni însă, practic, sunt singură. Am trecut prin foarte multe în ultimii ani iar toată lumea mi-a spus constant că sunt foarte puternică și atât. Nimic mai mult. Nu m-a întrebat nimeni cum am trecut, dacă am trecut sau dacă îmi este frică dacă vom mai trece prin astfel de experiențe. Mi-am întreținut exclusiv familia doi ani de zile, am educat și îngrijit un copil aproape exclusiv și am întreținut o casă aproape exclusiv. Nu am avut o zi pt mine în ultimii patru ani. Nu comunic cu nimeni, pt că nu am cu cine. Mă critic singură și mereu mă simt insuficientă. Comunicarea cu soțul e aproape nulă din lipsă de timp și de dorință din partea lui. Cel mic devine din ce în ce mai greu de gestionat. Depresia postnatală din care m-am scos singură incepe din nou să își arate colții, de data asta fără să fi născut și tulburat echilibrul chimic de la nivelul creierului. Sunt în burnout de atât de mult timp încât am ajuns să îl consider o normalitate. Dar nu asta îmi doresc pt copilul meu, nu vreau să creadă că viața înseamnă nu mai asta și pt asta vreau să mă schimb. Să vadă la mine ceea ce îmi doresc să văd la el. Nu fuga asta obositoare, nu nemulțumirile și tristețea, nu nesiguranța. Pt că asta se întâmplă când ești în burnout. Devii nesigur pe tine, pe abilitățile tale, pe cei din jurul tău. Și da, asta va vedea și el. Asta va simți și el. Îmi doresc ședințele pt amândoi. Ca eu să fiu bine și astfel să fim bine amândoi.

  61. Anonim

    Citind o parte din comentarii, imi dau seama cat de asemănătoare sunt trairile noastre interioare. Mamicia ne oboseste, fizic dar mai ales psihic. Cu mult dinainte de a naste. Cel putin la mine. Prima sarcina a venit pe neașteptate. Bucuria liniuței colorate a disparut odata cu aflarea faptului ca locul de munca al sotului s a inchis (ambele vesti in aceeasi zi). Stres, munca cat pentru doi (3 cu bebe in burtica), datorii. Bebe cu fractura de clavicula la nastere, descoperita la 3 zile dupa, cand sa ne externam. Bebe cu alergii. Izolare sociala ca nu intelege nimeni cum e. Am reusit sa imi gasesc un loc de munca mai bun, desi mai faceam un sidejob de entertainer cu bebe dupa mine de cand avea el 3 luni, ca sa ne descurcam. S a angajat si sotul din nou, am început sa ne punem pe picioare din nou si am decis sa facem pasul, credit prima casa, oricum platim chirie. Copilul isi dorea mult un bebe, fiind cat de cat stabili financiar si eu relativ echilibrata din nou, am mai facut un bebe. Si a venit pandemia, sotul in somaj tehnic, eu in ccc. S a reangajat sotul, insa cu program haotic de ajutor de barman (la aproape 40 de ani). Facem ce e nevoie sa mergem inainte. Dar eu cu copii acasă, in care 24 din 24 vrea cineva ceva de la mine, nu mai pot. Ma scufund. Pe cel mare il suspectez de TS, nu ne permitem sedintele de terapie, nici macar pt diagnostic clar. Rabdarea e pe minus. Cel mic face ce vrea el, am pierdut controlul. Imi apasa amandoi toate butoanele. Sotul ma ajuta cu tot, cand e acasa. Sta cu copiii sa ma relaxez o ora in cada, dar la usa se aude constant un mamiiiii. Face mancare dar tot eu trebuie sa stau cu ei ca altfel nu poate el gati,ca nu il lasa. Gătesc eu, dar nu mai am chef, m am saturat de “ce mancam azi?”. Dupa ce ca are restrictii alimentare din cauza alergiei, nici asa nu mananca mai nimic. Ma terorizeaza cu (ne)mancatul. As comanda ceva, dar cardul de credit e deja la maxim. In curand se va termina ccc, voi lucra de acasa. Cum? Cand? Trebuie sa stau arbitru intre copii, cel mare sta pana la 12 la scoala, cel mic e prea mic sa il dau la cresa, dar cred ca i ar fi mai bine acolo decat cu mine cand vad rosu in fata ochilor, dintr un nimic, stiu, stiu dupa, dar nu mai pot. Nu mai rezonez cu nici o practica de numarat, nu ajuta nici pana la 100, tot rosu e. Daca ar asculta macar o data…. dar e mic, stie multe, intelege multe, dar nu intelege totusi, apasa butoane.
    Nu stiu de ce am scris. Plang, pare ca ajuta sa ma descarc asa, cu anxietatea, vinovatia, selfhate, astea raman. Dar poate ca ajuta, nu? Nu degeaba te pune sa vorbesti la psiholog, nu? Nu am de unde sa stiu, poate luna viitoare o sa fie mai bine, vedem. Nu stiu daca are sens ceva, e haos. Sunt epuizata psihic. Vreau sa doarma copiii. Nu ca sa dorm, ca nu pot, desi sunt obosita. Sa stau, sa imi aud gandurile o ora, sa citesc ceva, pana plange cel mic ca vrea titi, sau pana vorbeste in somn cel mare. Si vreau sa dorm o ora in plus dimineata, ca iar am adormit tarziu dar s a trezit bebe. Si e ziua cartitei. Si azi promit ca o sa incerc, azi nu o sa tip, azi o sa respir adanc inainte de a reactiona, azi o sa ma joc mai mult cu ei, azi o sa fac multe. Poate maine, totusi, azi sunt prea obosita. Poate ajuta… nu mai cred, dar da Doamne sa ajute. Doar ma descarc, o sa fie bine.

  62. Csia Aeon

    Inchid frecvent ochii si urlu mut, ca o bestie, inlauntru. Imi indes disperarea inspre caltii din stomac. Nu acum, nu pot duce acum nici tipatul, nici teama! Candva, poate. Curand.

    Sunt mama singura de 2 baieti, ar fi un real ajutor sedintele cu Carmen. Multumesc pentru sansa asta, Miruna, dar mai ales multumesc pentru toate resursele pe care le gasesc la tine.

  63. Roxana

    Pff..sunt multe motive pentru care ar fi necesar sa beneficiez de o stfel de consiliere.In primul rand zilnic ma lupt cu mine sa fac fata si sa mai trec inca o zi cu brio si la final ma simt ca un soricel intr-o roata.
    1.Sunt si eu o persoana overthinker si rascolesc fiecare decizie,alegere,discutie.
    2.Am o obsesie pentru ordine si curatenie incat efectiv pic epuizata la sfarsitul saptamanii si eu si sotul ,pe care dupa munca il pun sa faca diverse in casa sau in curte si nu mai avem putere sa ne mai bucuram de copii sau de o iesire in parc sau de o joaca nici macar in weekend.Mereu este ceva de facut si nu am liniste nici cand este ordine,efectiv simt ca mi se face rau cand vad dezordine si chiar daca sunt epuizata ma pun si fac aproape pana sa lesin de cateva ori.Sunt stresata sa fac totul perfect si ma simt coplesita
    3Dupa primul copil am avut o depresie urata care s a declansat in timpul sarcinii si a continuat ulterior inca 2 ani la fel de acut cu senzatii de panica,sufocare,ganduri nasoale,ce nu a fost tratata,doar depasita dar nu in totalitate.
    4.Din cauza depresiei si a stresului cauzat de job iarasi am inceput sa ma simt epuizata,sa nu mai am incredere in fortele mele,sa ma las dusa de nas ca nu sunt suficient de buna,”eu fiind inainte de aceste evenimente o persoana foarte altruista de fel”,m am scufundat in dulce si kilogramele au inceput sa ia aploare si am devenit obeza.
    5Imi este dor de mine,de acea mama pe care am visat ca voi deveni si ma voi bucura de copilaria lor si nu o mama vesnic obosita care nu mai are putere si rabdare sa se joace cu ei pentru ca este nemultumita de alte cacaturi si nu stiu cum sa fac asta.
    Imi doresc sa imi dedic timp mie,sa slabesc,sa ma aranjez sa ma deconectez cate putin,dar nu am curaj sa ii las ca mi se pare ca nimeni nu se ocupa de nevoile lor cum ma ocup eu si nu ma pot relaxa departe de ei.
    Nu mai vorbim ca dupa al doilea copil ,relatia cu sotul este 1% timp ,deoarece din cauza epuizarii ambii cautam sa dormim sau suntem mereu stresati cu atatea pe cap.
    Imi doresc sa scap de aceste stari si obsesii ca sa nu transmit mai departe si copiilor mei.
    Vreau sa fiu iarasi vesela si sa ma bucur de viata,de natura ,de tot fara sa mai am ceata asta pe fata si stresul continuu de a face aia si aia.

  64. BiZ

    Salut tuturor,
    Mămică de 2 îngeri, de 6 ani doar ei sunt focusul meu…ei bine mă simt că retrăiesc aceeași zi…e trist….nopțile scurte (încă alăptez toddleru-ul :(…căci nu sunt in stare sa plec de acasă că multe alte mame)…
    Dorm cu amândoi…dorm e mult spus….
    Ziua totul de la capăt, plus tantrumuri plus parc plus jocuri plus mâncare plus haine etc etc….ziua zboară …..apoi certurile între ei pur și simplu mă fac să iau foc …ce sa ajung să număr, sa respir, sa fug in baie etc….și după deși îmi cer scuze etc….e prea târziu …
    Simt că îi stric, simt că nu slma port așa cum sunt (plina de dragoste, idei, creativitate etc) căci lipsa somnului plus plus plus mă acaparează și mă transform in monstru….
    Regret că nu gestionez momentele și că ajung sa strig, sa ii ameninț, sa ii cert…. Și nopțile doar la asta mă gândesc și îmi promit că mâine e o zi noua și o să fiu alta, însă o iau de la capăt….
    Nu știu cum să rupă acest cerc vicios care ne strica totul….;((((

  65. Roxana

    Buna ziua, atat de trist dar atat de binevenit articolul acesta si din pacate la fel ca multe persoane, ma regasesc si eu in el..in primul rand felicitari pt initiativa,pt unele persoane e un miracol sa iti ofere cineva o mana de ajutor atunci cand esti la pamant si nu mai vezi luminita de la capatul tunelului..
    Povestea mea : un divort urat, un fost narcisist si bipolar, abuz fizic si psihic si un copil de 10 ani pe care il cresc singura..un preinfarct la 30 ani,tratamente, psihologi, o depresie urata cu care inca ma lupt, 2 tentative esuate (din fericire ar putea spune unii, altii ar spune din pacate)…si multe altele..
    Acum sunt in momentul in care doar supravietuiesc, pt cat timp nu stiu, pt ca simt ca nu mai pot sa duc mult timp asa..sunt pe pilot automat si ma simt ca un robotel si sper ca poate intr-o zi se va intampla o minune si voi iesi din acest cerc vicios. Momentan eu nu vad nici o solutie..
    Ma simt vinovata fata de copilul meu ca nu are mama pe care o merita, pt ca merita tot ce e mai bun si pt el in fiecare zi cand simt ca nu mai pot, incerc sa mai pot putin..
    Nu sunt multe persoane care pot intelege aceste sentimente,stari si mai ales sa iti ofere ajutor..dar apoi se intreaba si judeca de ce unele mame fac anumite lucruri…

  66. Emilia

    Tot ce am citit mi se pare f util… Foarte bine mi.a picat înainte de a pune la somn o mofturoasa.. Care traieste ultimele 2 săptămâni de gradi si care de câteva zile plange cand aude repetițiile pt ultima serbare de la gradi…. Mi.as dori o ședință.. Doar pt ca nu am mai văzut un episod din orice serial de vreo 3 ani pot spune.. In afara de Grizii si lemingii… 😂😂😂… Dacă as fi eu aleasă pt ședință.. Acele sedinte ar fi la punctul 1..urgente si f importante… Apropo de curățenie.. Daca apuc in aceeași zi sa șterg praful si sa aspir sunt fericita… Mulțumesc pt toate cuvintele frumoase.. Chiar va urmăresc cu placere.. O seara faina

  67. Cristina

    Foarte util articolul! Mi-am luat notițe și sper sa am intelepciunea sa folosesc esențialul extras. De fapt… viața mea e plină de “notițe”, de planuri și idei care nu ajung niciodata sa fie implementate.

    Sunt total “altfel” față de audiența de aici: nu am copii, nu am grijile și tumultul femeilor care nu știu cum să se mai imparta intre micuți, gospodarie si job. Sunt single de trei ani dupa o relație toxică ce m-a macinat pana la…temelia simțirilor și libera de contract dupa doi ani de freelancing (și un job cu un sef toxic..).

    Tânjesc la a avea propria afacere, dar dupa 18 ani de angajat full time, cumva tot către “ape călduțe” m-aș indrepta. Cu toate astea, libertatea de a face (aproape) tot ce vreau, cand vreau, parca e prima mea natura. Cochetez cu online-ul, insa e mult miraj si prea grea-monetizarea.

    Din exterior oamenii cred ca am o viață fabuloasa: urc pe munte (pe jos sau cu bicicleta, ori la schi- in sezon) saptamanal, arat super fit și pare ca nu aș avea vreo grija pe lumea asta.
    In realitate insa, sunt un vartej de ganduri și neimpliniri personale & profesionale, așezat cel mai probabil si comod instalat pe un un munte de haos.

    La tăți ni-i greu (oricat de banale și inexistente ar parea astfel de probleme pentru alții), dar cu adevarat devastatoare sunt dramele celor de mai sus… cand orice ar face nu pot schimba..realități sau anumite bucăți de viață care le-au fost date…

  68. MIHAELA

    Sunt in faliment si, cel mai probabil, in prag de divort.
    Trebuie sa-mi gasesc urgent un job, sa rezist. Multumesc!

  69. Oana

    Heeei
    Simt ca am castigat la loto citind articolul asta!
    O doamna dr radiolog care face training mental cu rezidentii!?
    Daca nici asta nu e semnul pe care il asteptam, atunci nu stiu ce e.
    Sunt Oana, rezidenta pe radiologie si sunt in prima luna in care am inceput sa fac garzi si toata luna a fost doar despre garzi si spital, nu mai exista nimic altceva in viata mea.
    Inca dinainte de garzi ma simteam epuizata psihic pentru ca tot ce fac legat de spital nu este suficient, inca nu stiu suficient, nu pot sa iau pauze pentru ca ma simt vinovata ca nu citesc/invat etc.
    Teama de a nu gresi la spital ma copleseste inca de cand am inceput anul 1 si port greutatea asta cu mine non stop.
    Imi doresc sa stiu si sa pot sa spun stop din cand in cand, sa ies din bula asta de anxietate si epuizare si sa am incredere in mine si in munca mea, in asa fel incat sa pot ajuta pacientii si sa fiu utila.
    Dupa cele peste 100 de examene din facultate, simt ca orice garda este un nou examen si tot ce imi doresc este sa stiu cum sa gestionez toate emotiile care din pacate nu mai sunt constructive…
    Sunt probabil parte din audienta minoritara aici, pentru ca momentan nu am copil, este “in curs de proiectare” sa zic asa si se lasa asteptat, dar si el este tot la categoria temeri… pentru ca daca acum simt ca nu fac fata la spital, cand o sa vina copilul, cum o sa ma descurc?

  70. Kitty

    Bună,
    Sincera sa fiu nu am știut ca exista un specialist de genul, dar citind tot articolul realizez cât de mult am nevoie de ajutor…..pe scurt am un copil minunat, dar oarecum atipic, are ADHD, TSA, cu greu am acceptat aceste informații despre copilul meu, cu greu am reușit sa ii conving pe cei din familie de importanta acestor diagnostice, mult timp m-am învinovățit ca nu sunt o mama bună, ca eu am stricat copilul și m-am refugiat în muncă, apoi lucrurile s-au deteriorat în relația de cuplu, nimic nu a mai mers, am ajuns în postura de mama singura, care încearcă sa le rezolve pe toate, dar efectiv sunt depășită, nu reușesc sa imi așez prioritățile, bineînțeles copilul este cel mai important, dar câteodată ma las copleșită de tot ce este în jurul meu încât nu mai reușesc sa fiu o mama bună, sa existe conectare între mine și copil.
    Am aceeași problemă, în interiorul meu refac aceleași și aceleași discuții la infinit, la modul ce ar fi fost dacă…
    Zi minunata!

  71. Mara

    Cu ce să încep?
    1. Sunt mamă. Un copil minunat, care a venit pe lume după 7 (da!) ani de infertilitate, tratamente (mai mult sau mai puțin nocive) și sarcini pierdute. Îl iubim pătimaș, ca la capătul lumii și al vieții. Orice, dar pe el nu îl voi neglija vreodată, deci aici nu am ce prioritiza. Va avea examenele sfârșit de ciclu acum, iar eu sunt profesoară. Este olimpic la matematică, informatică, lb. română. Un copil excepțional (nu exagerez), cu aptitudini artistice (mai nou, chiar și sportive). Nu mă ocup de el suficient (poate nu se vede, dar noi doi știm asta). Am nevoie de timp de calitate pentru sufletul nostru. Ne prinde ora 1:00 nedormiți, pentru că vrem să povestim despre viață și sentimente. Nu voi permite să ne înstrăinăm, să nu știm unul de altul. În plus, sunt profesor. Vreau să-i ofer timpul și (ceva din) cunoașterea mea. Am învățat generații; nu mi-aș ierta-o niciodată dacă nu aș avea timp pentru cel căruia eu i-am dat viață. De unde să fabric mai mult timp?
    2. Sunt fiică. Mama a trecut printr-o operație extrem de dificilă (da, la neurochirurg) și are constant mare nevoie de mine. Necesită îngrijire permanentă, e imobilizată, recuperarea va fi greoaie și lentă. Tot: menaj, hrană, suport afectiv și psihologic – sunt, în mare măsură, pe umerii mei. Locuiește la distanță de mine, ceea ce face lucrurile și mai dificile (nu o pot aduce la mine – mult de povestit). Nu o pot abandona; îi dedic timpul și eforturile mele.
    3. Am o funcție de conducere importantă care necesită multe ore de muncă (uneori 12). Nu am căutat-o; a apărut, mi s-a solicitat sprijinul și implicarea (o merit, în sensul bun al cuvântului). Nu pot abandona acum; de mine depind oameni și, spre deosebire de alții, chiar pot lăsa o amprentă în ceea ce fac. Aș economisi timp dacă aș face lucrurile cu jumătate de măsură, dar asta chiar nu e o soluție.
    4. Sunt soție și țin tare să păstrez unitatea familiei mele. Da, aici am renunțat la multe – deocamdată sunt susținută și înțeleasă ( dar sunt conștientă că nimic nu e nesfârșit, nici răbdarea soțului).
    5. Sănătatea mea începe să se altereze: încep să am nevoie de timp pentru: somn (am cearcăne pe care niciun fard nu le mai ascunde), nutriție (nici n-am observat când am devenit supraponderală) și sport (a devenit absolut necesar). Nu știu de unde să scot timp; nu am un joben magic.
    6. Despre celelalte: curățenie, gătit, spălat, călcat, timp alocat unor alte activități care ar putea aduce venituri suplimentare sau timp pentru concedii – nici nu discutăm. Se face ce și cum și cât se poate.
    Aș putea claca oricând. Sunt, deocamdată, puternică, cu momente de vulnerabilitate. Dar mă pândește la colț; o simt.
    Nu-mi spuneți că toate se rezolvă simplu: că copilul se descurcă, că pentru mama se poate găsi îngrijire, că la job poți renunța etc. Vă spun că toate sunt importante și complicate (nu se pot povesti aici). Dar… timp. De unde, timp?

  72. Laura

    Foarte interesant. Eu am o perioada dura in care incerc sa tin capul sus, sa ma concentrez pe ce e important (oare ce?) si sa fiu pentru sot si cei doi copii de ajutor, model, bucatareasa, femeie in casa, mama, sotie, fiica si restul listei…
    Dar ce e rau e ca fetita mea are o depresie cumplita, la nici 13 ani, cu ganduri de sinucidere si eu am luat-o razna. Analizez tot ce am facut, tot ce nu am facut, tot ce puteam sa fac. Incerc sa prind mingiile ce le am in aer si sa le ordonez. Ba sa le prind si pe cele de la sot si pe cele de la fiu si sa pe pun pe toate in ordine.
    Si sa incerc sa “fi tu fericita si implinita si ei vor fi ca tine”…..
    Si sa…

  73. Dj mama

    Faza tare e ca nici sa scriu comentariu, parca (ce parca, asa e), nu am timp. Fix acum alaptez, copilul celalat are varicela si trage de mine ca sa facem limonada, dar si sa manance, tatal lor șterge de zor pe hol, unde tot eu am inundat, incercand sa fac baie de relaxare bebelului, ca sa mai aiba niste activitate. Si printre toate astea, incerc sa imi organizez partea de job pe care inca o mai prestez, sa ma gandesc cum ma fofilez sa lucrez, incerc sa inteleg cum sa fac sa mai înghesui un dulap in camera pe care am terminat o de zugravit si unde fix alaptez, pentru ca celelalte camere inca nu sunt terminate si imi aduc aminte si ca am cateva studente cărora le am promis niste materiale, care materiale fac diferenta intre absolvent acum sau in toamna. Si mai trebuie sa scot si cainele si sa hranesc pisicile.
    A….si sa ma organizez pentru Botezul de peste doua saptamani, Botez la care m am hotarat ieri, vorbind cu Parintele Duhovnic si cuulmea, ce ma consuma enooorm, sa decid si ce nasi pun, pentru ca e putina bătălie si nu vreau sa supar sau jignesc pe nimeni, dar nu stiu cum sa fac.
    Ar mai fi dat in judecata Cez pt ca mi au taiat curentul la o casa de la tara, unde m as fi duuuus, cat era vara, terminat de zugravit, unde stau, in conditiile in care nu se gasesc muncitori, iar al meu e artist, reprat masina etc
    Credeti-ma, mai am, dar efectiv ma panichez numai cand le toot insir aici si imi dau seama ca o sa clachez.
    Incerc sa fiu happy, chiar sunt foarte happy, dar disperata pentru ca nu stiu cum o sa le rezolv.
    Si mai sunt….
    Cred ca m as rupe cu mare placere de acest ritm, pentru cateva sedinte salvatoare.
    Si da, incerc sa fiu calma si vesela, ca na, doua fete are mama si ele trebuie sa se bucure de mama lor.
    Mama lor….

  74. Maria

    Buna, as avea mare nevoie de consiliere pentru ca ma consum enorm non-stop si simt efectiv ca o cedez fizic si psihic. In ultimii 6 ani am trecut prin situatii dificile in care a trebuit sa am grija de parintii mei cu diverse probleme de sanatate, apoi am pierdut o sarcina, depresie, toate astea m-au afectat inclusiv fizic, am imunitatea scazuta si ma imbolnavesc des. In plus ma consum enorm cu jobul, chiar daca l-am schimbat, simt mereu o obligatie sa le fac pe toate si sa termin la timp ceea ce ma suprasolicita enorm. Am facut psihoterapie 2 ani, fac meditatie ocazional dar cu fiecare problema care apare consumul meu este foarte mare. As dori enorm sa incerc si metoda lui Carmen. Multumesc!

  75. De la Carmen pentru voi:

    Dragile mele,
    în primul rând vă mulţumesc că aţi scris. Îmi dau seama câtă nevoie este să vorbim despre lucrurile acestea şi cât de importantă şi necesară este de fapt profilaxia Burnoutului. Curajul vostru de a împărtăşi mi-a dat ideea de a face un curs şi un app despre burnout şi trainingul mental (sper ca până la sfârşitul anului să fie gata). Şi uite aşa, curajul unor femei de a vorbi le va ajuta atât pe ele, cât şi pe alte femei în viitor, atunci când vor avea nevoie. Nu este asta minunat?

    Cu greu am ales două cazuri (cu drag aş lucra cu voi toate, cele care aveţi nevoie de ajutorul meu spre a vă îmbunătăţi calitatea vieţii, aşa că vă aştept pe site-ul meu) unde cred că ajutorul meu, în acest moment, ar avea cel mai puternic impact.

    De ce a fost foarte greu? Pentru că decizia mea nu trebuie să fie nici emoţională nici logică, ci una conştientă. Conştientă de fiecare dintre problemele descrise de voi şi conştientă de ce înseamnă de fapt trainingul mental şi profilaxia burnoutului, dar mai ales conştientă de cum pot eu efectiv să ajut, dar şi cum, dacă nu îmi menţin capul limpede, aş putea să fac şi mai mult rău.

    Trainingul mental presupune un anumit efort din partea clientului, pentru că nu e uşor să înveţi să-ţi controlezi mintea când ea s-a învăţat până acum să te controleze. Trainingul mental vine de multe ori cu momente aha!, unele dureroase, iar schimbarea perspectivei necesită uneori atât efort mental şi emoţional, cât şi un anumit grad de discomfort. Pentru mămicile care se află deja în depresie sau în Burnout (Burnoutul se dezvoltă pe parcursul mai multor etape, de la stres acut, la unul subacut şi apoi la cel cronic, până în final la apariţia simptomelor psihosomatice, ultima etapă fiind cea de Burnout propriu-zis, în care persoana în cauză se simte epuizată fizic, mental, dar mai ales emoţional, când apar primele ganduri de suicid, iar disperarea e totală), trainingul mental ar însemna un efort în plus şi poate chiar agravarea situaţiei. Pentru mămicile în depresie (şi deja diagnosticate) sau deja în Burnout: e necesar să vă faceţi analizele pentru determinarea stării generale de sănătate: ekg, analize de sânge, pentru a vedea nivelul de cortizon, dopamina, dacă există depleţii de vitamine, etc. (asta se face la medicul de familie sau un medic internist), cât şi să începeţi psihoterapia (mai nou se poate face terapie de durată online, din confortul casei). Când vorbim de depresie şi gânduri de sinucidere e vorba de însăşi viaţa noastră (de aceea aici e nevoie de tratament medicamentos şi terapie de durată) şi nu doar de calitatea ei (unde trainingul mental îşi are rolul). Cu drag am putea lucra când sunteţi în recuperare cât şi profilactic pentru evitarea unui al doilea Burnout.
    Cum spuneam, cu greu am ales două cazuri şi câştigătoarele vor fi anunţate prin e-mail.

    Ce vreau să mai adaug şi cred că este important: suferinţa nu se cuantifică. Am citit o vorbă înţeleaptă cândva: te poţi îneca într-un ocean sau într-o piscină de doar doi metri, dacă nu ştii să înoţi. Cu alte cuvinte, nu contează cât de mare este problema care te copleşeşte, ci lipsa mecanismelor care te ajută să îi faci faţă. Ştiu cât de dificil este să accepţi sfaturi atunci când îţi este greu, mai ales pe cele care îţi spun să vorbeşti cu un specialist înainte de a fi prea târziu, pentru că asta implică să recunoşti că ai o problemă care îţi depăşeşte mecanismele de adaptare (iar asta e mental o barieră greu de acceptat şi depăşit, atât la nivel de societate, cât şi la nivel de individ; pe de altă parte, dacă am reuşi totul de unii singuri am fi fiinţe solitare, însă noi suntem construiţi să trăim în comunitate şi să ne ajutăm unii pe alţii), cât şi faptul că asta implică încă o activitate pe lista ta de to do-uri. Dar acest gen de activitate te va ajuta în timp să scapi de multe altele care îţi încarcă inutil acea listă. O rugăminte: să vă daţi un pic de timp până vă găsiţi omul cu care să lucraţi, rareori îl veţi găsi pe cel potrivit din prima încercare. Dacă aţi decis să lucraţi cu cineva, partea logică şi-a făcut treaba, acum e rândul emoţionalului să îşi aleagă omul, iar asta se traduce prin chimia pe care simţiţi că o aveţi cu cineva sau dimpotrivă lipsa ei. În încheiere vă las cu un exerciţiu mental: imaginaţi-vă următoarea situaţie. Eşti peste 10 ani, la propria aniversare. Râzi, radiezi, eşti sănătoasă şi înconjurată de oamenii pe care îi iubeşti. Nu e perfect, dar este totuşi exact ce ai nevoie, şi totul e bine aşa cum este şi te poţi bucura de tot ce ai şi eşti. Ţine-ţi această imagine în minte ca pe o intenţie de cate ori va trebui să iei o decizie. Indiferent că e vorba de sănătate (analize, controale, sport, meditaţie, etc…), carieră sau familie. Gândeşte-te, peste 10 ani, căror decizii vei avea să le multumeşti?

    Cu drag, Carmen

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 334 queries in 0.312 s