Să fiu premiantă și olimpică, probabil cea mai mare traumă a copilăriei mele

premiantă olimpică miruna ioaniPărinții nu m-au bătut, nu m-au pedepsit, niciodată nu m-au obligat să fiu nici premiantă, nici olimpică. Mai mult, tata adesea îmi zicea să mai bat și eu mingea pe stradă, că prea multă școală mă spală pe cap.

Mama îmi dădea scutire medicală de câte ori afară ploua. În clasa a treia am lipsit cel mai mult, fiindcă învățătoarea noastră era în concediu maternal și suplinitoarea nu știa că 50 e număr par. Atât de gravă era situația, încât ai mei preferau să mă țină acasă la RTL și Sat 1. Urmăream și Kassandra în perioada aia, uneori chiar și în reluare, în asemenea hal mă plictiseam. Tata nu era fan telenovele, dar cum cu mingea nu prea le aveam, decât să, Doamne-ferește, repet ceva pe la mate, Kassandra măcar era cultură diversă și o limbă străină la mine în cap. Deci am băgat.

Nu știu de unde mi s-a tras atâta conștiinciozitate. Țin minte că, în gimnaziu, când urma lucrare la fizică sau chimie și aveam colegi care veneau nepregătiți, pur și simplu nu îi înțelegeam. Eu n-aș fi putut dormi liniștită neam.

În clasa a 5-a, odată cu prima teză la română am inaugurat și o alergie care m-a băgat în spital. La București, cu toate investigațiile făcute, nu au găsit medicii ce am. E pe fond emoțional, doamnă, i-au zis mamei când m-au trimis acasă pachet. Ai mei s-au bucurat și nu prea, iar eu nu-mi dădeam seama de ce e rău că medicii nu mi-au găsit nimic bolnav. Dar ar fi fost mai simplu să-mi dea un medicament și-un sirop de înghițit.

Mi-a fost foarte greu să-l înscriu la școală pe copilul meu. Am trecut printr-un proces lung și elaborat de gânduri, chinuri, întrebări. Am purtat discuții interminabile cu soțul meu. Și visele cu școala mi s-au reactivat.

Dar nu aș visa o dată că mă duc la catedră și îl scuip între ochi pe careva! Mi-am propus conștient ca în următorul vis să mă duc și să îi spun profului care-o fi, să mă sufle de praf. Fix așa.

Nu am reușit. În fiecare vis, care e de fapt coșmar, eu sunt înapoi mică, redusă la condiția de rahat cu ochi. Sunt la loc speriată, fără să simt că ceva din ființa mea contează cu adevărat.

Știți că asta nu e firea mea. Omul care am devenit, cei care mă urmăriți știți. M-am luptat cu sistemul pentru copilul meu până peste cap. Am apărat drepturile mamelor de a alăpta, am sărit pentru egalitatea femeilor de câte ori a fost vreo ocazie. Poate de aici și vine toată vehemența, poate e o fetiță în interior care nu se poate apăra.

Aceasta este experiența mea. Abia când am intrat la facultate, m-am eliberat cu adevărat. Atunci am început să citesc cel mai mult. Abia atunci ce învățam a început să conteze cu adevărat.

Dar școala a fost după ce-am terminat-o pe cea oficială. Când am ajuns în gură la pacient și am lucrat. Acolo n-a mai fost nevoie să-mi spună cineva de două ori ceva. Nici să citesc vreo informație repetat. Dezvoltasem abilități inclusiv de ”a fura”, îmi petreceam zile întregi lângă dentiști cu mai multă experiență decât a mea. A fost primul moment când am învățat pentru că voiam, nu pentru că ”trebuia”.

Deși, de fapt, nicicând mai mult nu trebuia.

Și-am început povestind despre părinții mei, pentru că vreau să știți că n-am fost un copil obligat, forțat, amenințat. Mama habar n-avea ce lecții am. De obicei eram gata cu tot înainte să ajungă acasă ea. Îi dădeam carnetele de note la semnat când se umplea câte o pagină. Zece zece zece, se sătura. Sigur că mai era și câte un 9, foarte rar un 8. În liceu, am mai scăpat, s-a dus premianta să se distreze în pivnițele din Sibiu. Deja începeam să-i înțeleg pe colegii care mergeau la lucrare nepregătiți, dar tot nu eram una dintre ei. Mă prefăceam, nu mă chiar durea în fund că nu știu, dar nu mai era așa gravă situația încât să schimb ceva.

În ultimul semestru dintr-a opta, mi-am făcut un plan pentru a intra la Bruk (liceul german din Sibiu, un liceu mic cu doar trei clase, în care toată lumea voia). Ăsta era visul meu. Știți ce-am făcut? Am lipit 4 coli A4 cu scotch. Din ele, am făcut un megacalendar. Mai aveam până la examen 4 luni. Le-am împărțit pe zile și mi l-am lipit pe televizor. În fiecare zi, trebuia să bifez că am lucrat la mate, la română, la germană. Bife pe calendar. În 4 luni, nu m-am uitat deloc la televizor. Am luat cea mai mare notă la secția germană din județul meu.

Înainte de bac, m-am trezit mai târziu, că m-am îndrăgostit în loc să învăț. Bine, adevărul e că oricum dădeam la medicină, deci bacul nu conta decât să-l iau cu 5. Dar la câtă matematică știam, aveam șanse să ratez acest succes. Cu o lună înainte, ghiciți ce am făcut? Calendar pe televizor. Cu bife la germană, română, mate și sport. Biologie învățam oricum, că aia îmi plăcea. Am luat bacul cu 9 și ceva. Nouă douășopt, nici nu mai conta.

La medicină am intrat cu bursă în Cluj, exact unde am vrut. Nici n-am pus alte opțiuni decât stomatologie stat. La facultate în Sibiu nici n-am dat. Știam că-s deșteaptă și eram.

V-am povestit de părinții mei, ca să vă întreb ce s-ar fi întâmplat, dacă ei n-ar fi fost așa? Cu mine, dacă m-ar fi obligat? Dacă ar fi insistat? Dacă m-ar fi pedepsit?

Urmează niște evaluări naționale, copiii dintr-a opta și a doișpea împreună cu părinții lor fierb. Sigur că e important să nu fie niște analfabeți, dar vreau să vă rog să nu îi certați. Să nu îi stresați. Să nu îi amenințați, să nu îi forțați.

Urmează o generație întreagă de copii să se înscrie la școli. Vă rog tare mult să îi lăsați. Să îi responsabilizați, da. Să îi bateți la cap, nu.  Sistemul e oricum stricat, e o competiție ceva de speriat. Copiii se dezvoltă concentrați pe greșeli, cresc în frici și comparați. Aveți acest curaj, să nu insistați. Măcar acasă să îi eliberați.

Nu mă refer la cei care nu știu scrie ori citi. Dar în fiecare dintre noi există un părinte conștiincios, care are nevoie să compenseze ce el însuși nu a făcut.

Știu că povestea mea nu e a copilului meu. Nici alui tău.

Îmi doresc pentru ei să nu se trezească dimineața și să le fie frică să meargă la școală, că îi ascultă x. Să nu le fie groază că e duminică, ceilalți sunt liberi și ei au zeci de pagini de scris. Vreau să nu-și dea ochii peste cap, când vine vorba de teme și profi. Să se simtă oameni respectați. Să aibă parte de mentori. De încurajări. Și, mai ales, îmi doresc să nu dea BACul în vis, peste mulți ani.

Oficial, sunt împăcată cu traseul meu. Sunt mulțumită cu cine am devenit. Recunoscătoare că am descoperit comoara din interiorul meu, chiar dacă destul de târziu. E foarte bine, am avut totuși timp. Sunt bogată, iubesc să scriu. Am învățat enorm de multe lucruri despre internet, bloguri, ba mi-am făcut și instagram. Pot spune că am oarece succes în ceea ce fac. Și sunt liberă, măi. Sunt liberă oficial. Dar în mintea mea, încă dau BACul de mai multe ori pe an.

Și ca să închei într-un ton optimist: povestea noastră nu e și povestea copiilor noștri. Profii noștri nu sunt și ai lor. Sistemul e cel care e și asta nu se va schimba prea curând. Singura diferența majoră pe care o putem face e să ne poziționăm de partea lor. De partea copiilor. Aveți încredere în ei și în voi. Sunt lucruri atât de importante pe moment, care contează așa puțin per total. Succes și nu îi bateți la cap.

Articolul anterior

Veniți la Sibiu? Luați copiii și hai să ne vedem la FITS 2022 – program și bilete

Articolul următor

Incluziune și diversitate: Apare păpușa Barbie cu aparat auditiv

13 Comentarii

  1. Alina

    In orice scrii ma regasesc. Chiar si varsta: 35. Mama imi facea scutiri cand aveam istorie pentru ca stia ca urasc istoria. (Noroc ca am scapat de ea in facultate😂) Eu cand chiuleam mergeam acasa.

  2. Lia

    Treaba asta cu părinții care nu îl împing de la spate pe copil funcționează doar când copilul e conștiincios el si învață de bună voie. Pe mine, să ma fi lăsat ai mei să fac ce vreau când e vorba de școală, nici n-as mai fi dat pe acolo, iar acum as fi analfabeta asistată social sau muncind zi lumină pe salariul minim. Sunt și oameni care nu au pasiuni remunerabile, nu învață nimic din pasiune, preferă să piardă vremea la desene si apoi telenovele, fix așa eram eu in copilărie si adolescenta. Da, a fost greu să învăț chestii care nu ma interesau cam toată școala, inclusiv în facultate, dar e destul de ușor acum, ca adult, să am un serviciu care, desi nu îmi place (dar nici altceva nu mi-ar fi plăcut, cum ziceam) îmi asigură totuși un standard decent de viață.

    • Elena

      Perfect de acord cu o parte din ce spui. Cred ca firea constiincioasa te-a ajutat sa fii cine esti, probabil tipicul familiei tale (din ce am retinut, familie de medici) a ajutat enorm la formarea ta, ca individ. Cred ca ai trait in sanul lor, ai vazut constiinciozitate si ti-ai insusit asta singura, fara ca ei sa faca presiuni. Iar ei nu au facut, pentru ca au simtit ca nu vei da gres. Parintii tai au avut fler. Discursul acesta nu se potriveste oricarui copil.

      Nici cearta si rusinarea si mazilirea copiilor nu au ce cauta in viata niciunui copil. Dar metode de ajutare a copiilor sa invete, sa fie constiinciosi, sa inteleaga de ce trebuie sa invete – acestea trebuie sa existe in viata copiilor care nu-s intrinsec dispusi sa faca asta.

      Ca fapt divers: un copil cunoscut de cls a 5-a se intreba la ce-l ajuta sa stie ce e substantivul…ca doar nu-l intreaba cineva in statia de autobuz ce e substantivul si, daca nu stie, nu-l lasa in autobuz. Ideea lui e intrucatva pornita din familie (nu fac afirmatii nefondate).
      Cum ajutam, familia si copilul, sa inteleaga ca probabil nu va intelege mare lucru din orice va citi el, in viata lui, ulterior, daca nu dobandeste niste minime cunostinte acum, cat e in formare?

    • Monica

      Dragă Lia, cred că găsesc familiaritate în ceea ce ai scris. Era o vreme când și eu credeam asta. Însă drumul meu ulterior mi-a arătat că în orice ființă există o flacără interioară care dacă nu este întreținută corespunzător, nu o mai vede nimeni. Oricât de clișeic sună, toți ne naștem cu un potențial și avem în mod biologic niște motivații interne de a realiza lucruri. Însă, ca să le manifestăm, avem nevoie și de o activare optimă din exterior (cu părinții și mediul exterior).
      Sigur că avem nevoie să credem că părinții au fost justificați în orice comportament (critică, umilințe, pedepse sau poate corecții fizice) pentru binele nostru. Sigur că fiecare părinte face ce știe mai bine pentru copilul său și că în spatele oricărui comportament din acestea stau cele mai bune intenții, chiar dacă sunt împletite cu frici și angoase strânse din generații.
      Mă gândesc că un copil e conștiincios când motivația lui internă este alimentată așa cum are nevoie, când are siguranță psihologică și mediul din jur îl sprijină, când există o coordonare între curiozitate, susținere și acțiune. Sau poate fi o conștiinciozitate alimentată de teama de a nu dezamăgi, de a nu fi suficient de (bun) care poate fi una transgenerațională, cum se întâmplă de pildă când părinții au fost oameni marcanți în domeniile lor, comunitățile lor.
      Am scris asta pentru că mi se pare un neadevăr să crezi că, fără presiunea părinților ai fi ajuns o “analfabeta asistată social”.

      • Adriana

        Complet de acord. Eu am descoperit, in terapie, 30 de ani mai tarziu, ca eu am fost constiincioasa din 2 motive: 1 – ca mereu eram laudata si apreciata cand luam note bune, eu avand 2 frati mai mici, ai mei nu aveau timp sa imi ofere atentie si apreciere atat cat as fi avut nevoie, asa ca am vrut sa fiu cea mai buna ca sa primesc atentie si 2 – mama era mereu prinsa si stresata cu viata de zi cu zi, cu 3 copii, ca nu am vrut sa fiu un stres suplimentar pentru ea cu scoala si temele mele. Asa ca mintea mea de copil a gandit ca daca eu sunt super constiincioasa si invat bine singura, ea are mai putine griji.

  3. Virginia

    Frumos scris si adevarat pentru cine se aplica. Am invatat mereu singura, am intrat unde am vrut atat la liceu cat si la facultate + masterat. Acum castig foarte bine pentru Romania, am oameni cu care imi place sa lucrez pe langa mine dar nu in domeniul studiat.A meritat tot efortul meu din gimnaziu si liceu? Cu mintea de adult capabil sa traga niste concluzii eu zic NU.

    Azi, fiul meu de gimnaziu a fost ascultat la muzica pentru ca avea doar o singura nota (el si alti cativa colegi) iar in ora imediat urmatoare a dat teza la matematica. Tezele sunt puse la distanta de 3 zile intre ele desi mai e o luna pana se termina scoala. E la colegiu national, a dat examen la 3 materii si au fost 6 copii pe loc. Si totusi e unul din liceele unde profii sunt mai destupati, fac petreceri cu copiii, tot felul de cercuri/cursuri extra interesante…Dar mai sunt si dinozauri care nu se vor schimba niciodata. Sunt frustrata pentru el, recunosc.

    N-am nicio concluzie in afara de cea ca dintr-a 9 a fie vom fi toti plecati din tara (familia), fie va fi la un liceu privat care stiu sigur ca ii va permite sa intre fara griji la o facultate din afara.

    • Virginia, și răspunsul meu e tot NU, cu mențiunea că nu aș fi făcut altfel, deși tata chiar a insistat. Dar și el zice că insista doar fiindcă vedea că n-are cu cine, că eu sunt oricum pe treaba mea.

      Felicitări fiului tău, îi ținem pumnii mai departe!

  4. Virginia

    Am 3 copii si fiecare are o relatie diferita cu scoala, cu ce inseamna sa invete singuri sau nu.

    Copilul de clasa a V a a invatat mereu doar cand i-am explicat (“batut la cap”) si a inteles ca e bine sa faca parte dintr-un mediu unde si alti copii au ajuns trecand printr-o forma de testare (admiterea de acum un an). In acelasi timp i-am spus ca daca se intampla sa nu intre, nu e nicio suparare, e doar o incercare pe care merita sa o faca avand in vedere ca s-a pregatit un an de zile. A intrat cu note foarte mari si este cel mai bun la materia pentru care de fapt am si vrut sa intre acolo. Dar face totul doar daca este “impins” nu are vreo atractie intrinseca pentru a dovedi ca este cel mai bun, cel mai cel. E perfect asa. Prefer sa isi dozeze eforturile si sa isi canalizeze energia cand va fi nevoie, din facultate incolo sau cel mai probabil dupa.

    Un alt copil e foarte ambitios, perfectionist, cand nu ii iese ceva face singur pana ii iese. Nu mi se pare ok pentru el, consider ca se chinuie prea mult pentru niste rezultate care nu conteaza la absolut nimic in acest moment (scoala primara). Asa e el, ce am aplicat la primul am aplicat si la ceilalti, ce am facut cu primul, facem si acum cu cei mici. Ma doare ca e atat de afectat cand nu reuseste ceva asa cum isi doreste. Mi-e teama pentru viitor pentru ca aceasta teama de a nu fi perfect nu e ok pe termen lung.

    Ultimul copil e foarte visator, foarte creativ, foarte “je m’en fiche”. Ii iese – e ok, nu ii iese – e la fel de ok, important e ca incearca de fiecare data si e are foarte mult aplomb si prezenta de spirit si este extrem de extrovertit. Isi asuma ce greseste, nu se da niciodata in laturi de la a incerca chiar daca stie ca e gresit pentru ca mai bine incerci decat sa nu ai curaj sa o faci.

    Ultimii doi copii sunt gemeni (sexe diferite) si au frecventat aceleasi gradinite, scoli etc. In afara de activitati specifice (dans, gimnastica) dorite de cea mica toti au facut aceleasi sporturi, au avut acelasi program in timpul liber si prieteni comuni.

    Iar nu am nicio concluzie in afara de faptul ca fiecare om se naste cu un anumit tip de personalitate iar noi parintii avem prea putin de-a face (cand suntem normali, nu obsedati de control si activitati suplimentare cu duiumul) cu ce ajung copiii sa faca in viata si cum ajung sa aiba relatia cu invatatura.

    • Cred că noi, părinții, avem mult de-a face cu relația cu învățătura, în sensul în care putem contribui la o relație găunoasă, dacă punem presiuni mari.

      Copilul poate ajunge să urască orice presupune școală, doar ca să nu facă ce zice mamă-sa ori tată-său. Și pentru felul în care evoluează lumea, învățatul e esențial. Lucrurile se schimbă cu viteza luminii, adaptarea o să însemne supraviețuire.

      • Virginia

        Asa e, ii putem demoraliza foarte rapid.
        Am avut un coleg timp de 1 2 ani, mama lui era medic pediatru psihiatru. Era un copil cu note mediocre DAR femeia aceea vazuse atat de multe cazuri de copii cu tentative de suicid sau in depresii din cauza presiunii parintilor din cauza notelor incat l-a lasat liber, i-a permis sa fie ultimul (ca note) fara nicio zbatere.

        A zis mereu (era prietena cu mama si stiu cum gandea) ca prefera sa aiba un copil sanatos decat…ce am scris mai sus. Fostul meu coleg a ajuns sa termine o facultate foarte grea dar pe care si-a dorit-o desi au fost ani in care avea restanta la matematica, lucreaza in alta tara si este foarte bine platit.

        Asa da mama!

        Pe langa presiunea parintilor mai este si presiunea profesorilor care nu inteleg ca multe din ce predau nu mai au legatura cu realitatea in care traim, cu programa care este incarcata si deosebit de arhaica in anumite cazuri. Sunt abia la clasa a V a dar va zic ca de printr-a 4 a ba chiar a 3 a …o sa va luati cu mainile de cap daca vor urma programa din Romania. Sunt si multe lucruri bune dar altele….Sfinte Sisoe! 🙂

        • Virginia, povestea colegului tău e inspirațională și mă ajută mult în acest moment, e un reminder de calitate în linie cu ce îmi doresc să construiesc pentru copiii mei. O să revin la ea când simt că o iau pe alături.

  5. S

    Cele mai urate perioade din viata mea au fost cele de scoala. Multumesc celor care au incercat sa potriveasca un dreptunghi intr-un cerc, lasandu-se in final si cu probleme de sanatate pentru mine, dreptunghiul in cauza, de la stresul ingrozitor. Si acum e uimitor cata ura si dispret am putut incasa pentru ca nu eram cum voiau altii. Era un mediu si o situatie generala profund bolnava. Daca as fi avut programul din facultate incepand cu scoala gimnaziala, altfel ar fi stat lucrurile. Dar nu, e ca si cand copiii trebuie sa fie pedepsiti pentru ceva ce au facut intr-o viata anterioara, statul nu are incredere sa le lase un program mai flexibil, ii considera prea periculosi pentru asa ceva. Sa fii obligat sa stai cu toti nebunii, colegi si profesori 🙂 stau si ma gandesc ce spectacol al ororilor de toate felurile era, fata de viata de acum. Aveti grija de mintea copiilor vostri, poate nu li se potriveste scoala, sistemul si o sa ajunga sa traiasca intr-o teroare continua.Daca vi se pare ca exagerez, bine, asta nu schimba faptul ca eu am perceput lucrurile asa, in timp real, cu consecintele corespunzatoare.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 161 queries in 0.524 s