Bărbatu-meu a venit mai devreme ieri acasă foarte fericit. Atât de fericit, că nu-i mai tăcea gura. Făcuse o operație grea care a ieșit bine. Și nu se mai putea opri din vorbit. Ieșeam din parc și traversam strada, el descria abordul chirurgical. Luam pe sus bicicletele să urcăm scările, ”m-am sfătuit cu dr. x și-a zis să nu mă bag, că e prea greu”. Descuiam ușa să intrăm în casă, ”dar cum să abandonez pacientul, asta era cea mai bună șansă a lui”. Ne spălam pe mâini, ”ce bine c-am luat decizia să operez, pacientul s-a trezit perfect”. Copiii voiau mâncare, mestecam și înghițeam, iar el tot povestea fascinat de ceea ce se întâmplase.
Asta e, măi, copiii noștri, le-am spus.
Așa arată pasiunea pentru ceea ce faci.
Când tu îți iubești profesia sau jobul, asta e ceea ce primești înapoi. Valul ăsta de bine. Secretul bucuriei la muncă vine din excelență. Indiferent ce faci, să faci cât poți tu de bine.
Sigur că n-am înțeles decât că e în românește ce zicea soțul meu, sigur că el a uitat că eu nu mai sunt o studentă care-l ascultă fascinată cum descrie operații, ci o femeie cu doi copii care cer de mâncare.
Dar oricum. Aseară am văzut din nou motivele pentru care omul ăsta e atât de norocos. Fiindcă și-a găsit o supernevastă care-l face fericit, bineînțeles, dar și pentru că se potrivește cu neurochirurgia. Are flerul acela pe care doar marii doctori îl au. Sigur că se bazează pe mult studiu și experiență, că bărbatu-meu nu crede în horoscoape și alte grozăvii. Dar eu cred că trebuie să mai fie ceva.
Sunt recunoscătoare să fiu martoră la pasiunea lui și la acest schimb incredibil de mulțumiri. Și-aș vrea ca asta să caute și băieții noștri în profesia lor. Focul. Bucuria. Excelența.
Ești nemuritor când iubești așa. N-ai vârstă, înălțime, culoare de păr. Ai doar un efect incredibil asupra celor din jurul tău.
Se spăla pe dinți, eu culcam copiii. ”Mă așteptam să dureze vreo trei-patru ore. Am terminat într-una și jumătate.”
Iar înainte să stingă lumina, ”Dorm cu telefonul aprins, în caz că are nevoie de mine peste noapte.”
N-a avut.
dr. Horațiu Ioani, neurochirurg – Și pentru că știu c-o să întrebați: dacă vreți să vă vadă, puteți trimite RMN-ul prin Medicentrum și vă sună el sau să vă programați fizic la Provita. Prin Medicentrum, vă poate sfătui de oriunde ați fi din țară, fără să veniți la București. Multă sănătate, sper să nu aveți nevoie niciodată de el.
A
Nu vreau sa las un comentariu negativ, doar mā mai descarc si eu. Pentru toti acesti tati care fac lucruri extraordinare, exista o mamă acasa care se dedica 100% copiilor si datorita ei el poate face toate astea. Asta e adevărul in multe familii si stiu ca înțelegi si ca nu despre asta era vorba in articol. Stiu exact despre ce vorbești pentru ca il vad langa mine dupa 10-12 ore de munca câta energie are si cat de fericit e (fericire care vine si din aprecierea si multumirea de la job). Iar eu sunt stoarsa de energie dupa inca o zi acasa in “concediu” cu copiii. Dupa câtiva ani de crescut copii, va trebui sa o iau de la zero + sa fac tot ce fac acum. Si nu vreau sa aud comentarii cum ca si mamele au aceleasi șanse pentru ca nu e niciodată asa decat daca au bunici implicati.
Miruna
Inteleg foarte bine. Niciodata nu a fost si nu o sa fie egalitate.
S
Cu banii si lucrurile realizate in societate de cei care muncesc pot fi crescuti in siguranta si bine copiii aia.
Nancy
E adevarat… pe de alta parte, oameni ca sotul Mirunei au mult mai mult decat o profesie. Au o vocatie, o chemare. Si daca ai alaturi un astfel de om pentru tot restul vietii, cumva iti asumi ca… va trebui nu sa renunti, ci sa alegi sa il sustii pe el, chiar daca uneori in detrimentul tau. So is life. Daca nu faci asta, tot ce ai “obtine” ar fi doi oameni nefericiti. Caci nici tu ca femeie, ca partenera, nu ai mai putea fi fericita daca omul tau nu e implinit.
Stiu ce zic pentru ca si eu am alaturi, de multi ani, un om cu o vocatie. Care lucreaza in domeniul pe care stia ca si-l doreste inca din primii ani de viata. Il iubesc. Nu as avea absolut niciun drept sa ma izmenesc ca ma dedic…. pentru ca el are o vocatie, o chemare. Eu nu. Eu am o meserie, o fac bine si sunt ok cu mine, dar nu am “flacara” aceea pe care o are el. Stiu asta, inteleg, accept.
Stiu ca ma repet, dar so is life 🙂 Nu viata e nedreapta, pur si simplu unii sunt … mai mult decat noi ceilalti, majoritatea 🙂
Ilinca
Poate ca și multe femei ar fi mai mult decât ceilalți dar dacă devin mame vor trebui mereu sa se împartă și sa aleagă – ma simt vinovata ca nu am făcut cât de bine posibil sau vinovata ca nu petrec cu copilul suficient timp. Pentru ca pentru a face “performanța” in orice domeniu e nevoie sa dedici foarte mult timp și cum ziua tuturor oamenilor are 24 ore trebuie sa sacrifici ceva.
Și femeile mereu vor sacrifica ceva… bărbații pot fi și pasionați de munca și tati fără sa traumatizeze sau sufere copilul prea tare. Femeile care au excelat in domeniile lor de multe ori nu au avut copii sau au scarificat timpul dedicat lor. Deci da, viața e nedreptă!
Nancy
Ilinca, eu spuneam de chestii cu care te nasti. Alea sunt cele care definesc vocatia, harul. Multi chemati, putini alesi. Iar sotul Mirunei, ca pe un text despre el vorbim, este cu siguranta unul dintre cei alesi.
Revenind, eu aleg sa ma bucur ca am alaturi de mine un astfel de om. L-am sustinut sa-si urmeze chemarea si sunt cea mai fericita cand vad cat bine face si cata bucurie aduce. Eu n-as fi fost niciodata in stare de ceva de genul asta, sunt un om absolut obisnuit, banal daca vrei. Dar ma consider norocoasa ca il pot sustine sa faca ceea ce practic a fost nascut sa faca.
Cine alege sa se planga de nedreptatea vietii, e liber(a) s-o faca.
Ilinca
Toți suntem speciali intr-un fel sau altul si putem face performanța pe un domeniu de care suntem pasionați indiferent ca acela e reprezentat de astrofizica sau creșterea copiilor. Eu ma refeream la faptul ca sunt si femei care se nasc “speciale” in sens academic dar daca aleg sa faca si copii e mult mai greu sa faca performață. Nu îți
imaginezi de câte ori as fi stat la birou sa ma documentez suplimentar sau sa mai încerc o varianta pentru ca consideram ca se poate mai bine, pentru ca as fi vrut mai bine, chiar daca clientul era mulțumit cu rezultatul de atunci, eu știam ca pot mai mult si totuși a trebuit sa renunț si sa plec acasă pentru ca nu vreau sa lipsesc de la ritualul de somn al copilului care de altfel nu doarme decât exclusiv cu mine si care in continuare se trezește de 3-4 ori pe noapte cu toate ca se apropie de 4 ani. Crezi ca daca eram bărbat si copilul dormea cu soția as fi putut sta mai târziu sa fac mai bine? Sau sa fiu mai odihnita si mai concentrata pe munca pt ca nu trebuie sa țin minte si de programarea copilului la dentist si de pâinea care lipsește din casa? Crezi ca eram poate mai bine plătită daca eram bărbat? Răspunsul meu era la replica “viața nu e nedreapta” si era o demonstrație in multe cuvinte ca da este.
Legat de articolul Mirunei eu am citit despre pasiune si a face lucrurile cu pasiune. Sunt sigura ca sotul ei este un neurochirurg extraordinar si sunt putini cei care ar putea fi la nivelul lui, dar șansa lui la a avea o familie frumoasa este Miruna. Dacă era femeie poate ar fi fost un profesionist la fel de bun, dar ma îndoiesc ca ar fi avut familia frumoasa pe care o are acum.
Poate ma înșel eu
Mona
Este foarte pertinent comentariul tau si ma regasesc. Inainte sa am minunea mea de fiu, am fost de top in firma in care lucrez, promovam aproape anual, excelam, lucram mult peste program, eram foarte apreciata, ma simteam foarte buna la ce fac, invatam mereu lucruri noi sa fiu la curent, citeam mult despre specificul fiecarui proiect in care eram implicata.
In prezent, sunt si mamica si nu mai pot excela la job, nu mai am timp sa citesc ca inainte, sa fiu la curent cu tot ce e nou, sa incerc mai mult variante. Ca sa pot sa fiu si o mama buna, trebuie sa ma incadrez in cele 8 ore de program, iar asta ma face doar sa-mi fac treaba cat pot de bine si atat. Nu se mai poate vorbi de vreo performanta sau rezultate excelente, nu mai am cum. Acum prioritatea mea e baietelul.
Roxana
Si eu sunt convinsa ca unii dintre noi sunt aleși. E minunat sa vezi și mai ales sa cunoști oameni de acest fel. Sa mai fi și soția sau sotul unui astfel de om, mi se pare senzațional!
Felicitari Horațiu!!
Miruna
Așa simt și eu. Că pot aduce o contribuție mică la misiunea soțului meu. Dar înțeleg și frustrarea de a nu avea lângă tine un soț. Până la urmă, nu iubești profesia, ci omul. Nu ai făcut copii cu excelentul, ci cu bărbatul. Copiii tăi nu au nevoie de un specialist, ci de un tată. Cam asta e, pe scurt. Eu sunt foarte mult timp singură cu copiii, dar simt că greul meu e pe final. Fiindcă cei mici cresc. Dar a fost adesea greu. Cine citește acest blog de mai demult știe. Și încă nu este ușor.
Dar e ceva care mă ține. Eu nici nu sunt academică și ambițioasă așa ca bărbatul meu. N-am nici curajul lui. Eu ador ceea ce fac aici pe blog. Pe mine scrisul mă umple și asta e ceva-ul doar al meu.
Nu știu dacă se vede și la mine excelența, dar e ceva acolo din care și eu mă încarc. Caut să nu fiu doar mama lor și soția lui.