Lucian Mîndruță și-a ”dat demisia” aseară de la propriul jurnal de știri povestite, pe care l-a inventat și susținut singur pe pagina lui de facebook. Dintr-o cameră de hotel din Timișoara, după o zi plină și o lună intensă, acest jurnalist cu vastă experiență și evidentă pasiune parcă își lua rămas bun. Se vedea că e obosit și din cale afară de dezamăgit.
Am avut senzația că un alt război aproape l-a învins pe Mîndruță, așa că face el primul pas spre pace. Ca un campion care se retrage după ce-a luat medalia de aur.
Zicea că își iubește meseria, că i-a plăcut la nebunie să povestească știrile în ultima lună, că asta e ceea ce știe să facă cel mai bine: să prezinte știri. Dar că a obosit, că e prea greu singur și nu mai simte că merită, că uneori nu merge net-ul, că după o carieră de prezentator de știri, nimeni nu i-a mai oferit acest post vreodată.
De la mine se vede că el a făcut o treabă superioară, mult mai șmecheră decât orice post de televiziune ar fi putut să îi ofere vreodată. Și-a făcut propriul studio în bibliotecă, prezenta știrile în hanorac cu glugă, vorbea într-un limbaj pe care-l puteai înțelege. Independent, liber, fără șefi, răspundea numai propriei rigori de a fi acolo în fiecare seară.
Dar domnul Mîndruță simte că ceea ce face și-a pierdut sensul, așa că decide că se oprește.
Nu a cerut păreri, nu a cerut bani, a comunicat o decizie cu demnitate.
Știți că l-am urmărit din prima noapte. Când rușii au atacat Ucraina, eram cu o mână de oameni la el pe pagină. Noaptea pe la două, apoi la patru și din nou pe la șase. Ulterior, au fost știri pe care le verificam la el pe pagină, să văd dacă e așa grav cum se spune, dacă e adevărat sau e diversiune. Nu eram singura care făcea asta.
Deci când Lucian Mîndruță zice că nu mai poate, mă întreb dacă războiul a expirat oare.
Înainte să se termine, desigur, că Serghei e încă lângă noi în curte. Unii copii sunt orfani în continuare și acele cărucioare și brațe de părinți au rămas tot goale.
Cred că o lună a fost attention span-ul pe care i l-am putut acorda lui Putin. Acum vin Paștile, mai facem două donații, viața merge mai departe.
Mă sperie chestia asta. Mi se pare culmea consumerismului.
Am halit o pandemie, am supraviețuit unui război care nici măcar n-a fost al nostru, iar felul în care asta ne-a schimbat mă înspăimântă. Nu fiindcă îi văd pe ceilalți, ci pentru că mă observ în primul rând pe mine. Poate sunt singura care pățește, dar parcă trăiesc mai mult în afară decât înăuntru.
Cât despre Lucian Mîndruță, știu sigur că o să revină. Poate nu acum, cred că e obosit după maratonul ăsta. Dar n-ai cum, când îți iubești meseria, să stai pe tușă.
Leave a Reply