Dacă viața tot nu e roz, oare nu-i bine să-l lăsăm de mic să se prindă de asta?

Dacă școala oricum nu e o experiență cu puf și cu pene, nu e mai bine să-l lăsăm din start să dea cu capul?

Dacă societatea oricum nu îl iartă, nu e mai bine să fim duri cu el și acasă?

Să nu creadă că toată lumea-i lapte și miere ca mă-sa.

Să nu creadă că orice-i posibil.

Să știe că viața e grea și lumea, periculoasă.


Foarte bună întrebare și nu voi pretinde că am răspunsul la toate. Fiindcă am crezut că, dacă îmi aleg bătăliile și respect dorințele copilului, o să cedeze și el când am vreo rugăminte. Doar că, surprize-surprize. Îl doare undeva de bătăliile mele, el vrea să le câștige pe toate 🙂

Însă cred că aici e o capcană.

Tocmai pentru că viața nu e roz, hai să nu-i arătăm asta din prima.

Nu înseamnă că va fi mai slab, mai naiv ori mai nepregătit să înfrunte.

Să fim serioși, lumea și viața nu au o singură față. Nu e tot timpul neagră, nici tot timpul roză. E cam cu de toate.

Și atunci, întrebarea e ce vrei să-i arăți copilului prima oară?

Eu aș alege să-i câștig încrederea în mine și în oameni. Să îi arăt părțile frumoase, bucuriile și mierea. Fără să îl mint vreodată că asta e tot ce există. Fără să-i construiesc un glob de cristal ori vreo bulă.

Dar aș pune binele înainte.

Nu cred că acei copii care n-au luat palme acasă sunt mai slabi în societate.

Ba chiar dimpotrivă.

Dacă lumea dinafară poate fi uneori rea și nedreaptă, măcar să aibă un loc sigur și bun acasă. Adevărul e că e singura șansă de supraviețuire omenească.

Dacă suferința e bună, că te învață, de ce să-l scutesc de asta?

Răspunsul e că nu-l scutești, doar că nu o pricinuiești.

Articolul anterior

Un copil merge beat la școală, deci hai să îl pârâm la presă?

Articolul următor

Zelensky către lume, primul discurs în engleză la o lună de la începerea războiului: ”Ieșiți din case! Strigați că oamenii contează!”

2 Comentarii

  1. Monica

    Dragă Miruna,

    Întrebarea asta e una care pe mine m-a vizitat multe zile, dar mai ales nopți. Uneori, revenea fix în momentele noastre de tensiune, când nu vedeam înțelegere din partea lui. Simțeam nedreptate și frică. Pentru ce va fi să i se întâmple în viață. Pentru ce nu am făcut destul. Mai cu seamă dacă veneau spre mine cuvinte de felul “l-ai alintat, cocoloșit” sau altele asemenea.
    La început ceva din mine nu mă lăsa să mă comport altfel, deși uneori îmi venea. Apoi am citit mai mult și am înțeles că în dezvoltarea creierului copilului, contează mult mediul, familia, contează ce cultivi, ce gene activezi prin interacțiunea cu acesta. Dezvoltarea creierului e una de durată, deci nu pot să mă aștept ca el să aibă autocontrol la vârstă mică. Nici adulții nu reușesc întotdeauna. Prin urmare, trebuie să am răbdare și perseverență, peste iubirea care e fundația. Dar să nu înțelegi că îmi reușește tot timpul. Încerc să am răbdare și blândețe și cu mine.
    În mintea mea, copilul e asemeni unei flori, iar relația cu mama și cu familia e rădăcina. Cu cât e mai puternic ancorată și mai ramificată, cu atât floarea (copilul) are acces la mai multe resurse și poate crește și înflori nestingherită, chiar dacă ploi cu grindină și uneori furtuni, o tulbură.
    Și eu aleg să îi arăt binele și iubirea, mi se pare schimbarea de care fiecare avem atâta nevoie.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 134 queries in 0.449 s