Șase ani de când ne-am mutat în România. Gânduri, frici și perspective

Pe 15 martie fix acum șase ani, un neurochirurg și-o dentistă aterizau pe aeroportul din Sibiu cu brațele pline. Își țineau la piept bebelușul de o lună și o zi, iar de mână unul pe altul. Iohannis tocmai ieșise președinte.

Aveam suflul ăla de ”hai, că se poate”. Aveam speranța aia pe care ai noștri au pierdut-o după 96, când a ieșit Convenția cu Constantinescu și a plecat la fel cum a venit, adică fix cu coada între picioare. După protestele din Piața Victoriei la care am participat cu bebeluș în cârcă, mi-a murit și mie speranța și mi-am înțeles părinții pentru totdeauna.

Doar că noi nu ne-am întors să facem politică. Aici ne-am născut, aici am crescut, n-o să ne pută pământul românesc dintr-o dată. Nu o să ne dăm ochii peste cap și n-o să ne prindem în comparații fără izbândă. ”Așa era în Anglia…”

Știam la ce să ne așteptăm, fiindcă nu suntem genul care, după două săptămâni în străinătate, uită limba română.

De ce ne-am întors?

Nu pentru țară, deși am înțeles cum o iubim doar când am văzut cum ne simțim în altă parte. E ca atunci când te enervează maică-ta, te muți singur în chirie și greutățile nu vin din faptul că ai de spălat niște vase. În fine.

Ne-am întors pentru noi. Nu avem o explicație rațională. Acolo era bine, dar simțeam că există pe lume un MAI BINE.

Între timp ne dăm copiii aici la școală și ne construim casă.

Au fost câteva momente cheie, despre care vreau să vorbesc. Poate gândurile noastre îi ajută pe cei care stau în dubiu dacă să plece.

Pandemia

Aș fi înnebunit să fiu departe de familie. Mereu am zis că nu-mi place să depind de avioane. Să stai pe continent în Europa e totuși altfel. Că te urci în mașină, faci o zi sau două, dar mergi și pe jos, dacă-i nevoie. Să-ți vezi mama. Să-ți vezi tatăl. Nu mi-a părut rău nicio clipă că sunt acasă, fiindcă acolo unde suntem toți mă simt în siguranță.

Moartea bunicii mele

Când mama mea își pierdea mama, n-am putut face mare lucru. Dar măcar am putut face parte. Cu o săptămână înainte să ne părăsească, am fost până acolo. Am vorbit cu bunica, am ținut-o în brațe pe mama. N-a fost mare lucru. Dar a contat să fiu aproape.

Războiul

Cine ar fi crezut că o să vină vorba și despre asta. Cred că doar cei mutați în altă țară, care au familie dragă acasă pot spune despre ce simt când o știu în pericol. Nu mă refer la lupte, că noi suntem deocamdată în siguranță. Mă refer la orice altă situație mai gravă decât că li se arde un bec și poți ruga un vecin să-l înlocuiască. Nici acum, când vecinii noștri au un război, nu-mi pare rău că sunt acasă. Cred că distanța m-ar fi fiert mai tare, cafelele pe skype n-ar fi fost tocmai încântătoare.

Aniversările

Când am împlinit 30 de ani, eram cu toții într-un hotel elegant din Cluj-Napoca. Când a făcut mama 60, am mâncat felii din același tort fiecare. Petrecerea lui Tudor de un an, apoi de doi. Când a împlinit trei și era răcit, de nu ne-am putut duce, s-a urcat mama în mașină cu un trei din blat de ciocolată cu vișine. Și am sărbătorit o adaptată. Câte din astea am fi avut dacă eram departe?

Victor

Al doilea nostru băiat, bebelușul Victorie. Culmea, pe frate-său l-am născut prin cezariană în Anglia, Țara Nașterilor Naturale. Iar pe Victor l-am născut natural în România, Țara Cezarienelor. Nu cred că a fost o întâmplare. În Anglia mă simțeam slabă și încrezătoare în cum funcționează sistemul. În România, am știut că am de luptat pentru ce-mi doresc și am făcut bine. Sau poate așa a fost să fie.

Bunicii

Acesta e probabil cel mai mare beneficiu al copiilor noștri să crească în România. Bunici nu poți cumpăra oricât de mulți bani ai avea în altă țară. Bunicii sunt comori nefungibile în viață. Sunt NFT-uri cu suflet și cu o singură șansă. Ai câte un bunic din fiecare bucată. Nu-i păcat să îl lași să se odihnească? :)) Păi să vedeți ce circ e la ei, de câte ori mergem. Borcane de zacuscă, vinete calde, oale întregi cu ciorbă. Orez cu lapte. Mămăligă cu brânză adevărată. Ouă de casă. Lapte de la vacă.

Tot ajutorul

Aici vă invit să-mi citiți blogul. Ca să vă faceți o idee. După ce ai copii, orice cafea cu soțul (că cina în oraș e deja ca o vacanță pe lună) trebuie planificată și organizată cu precizie. Nu mai există spontaneitate în foarte multe domenii. Că nu mai există nici prioritate. Plânge copilul, vrea de mâncare, îi e frig, are febră, îi curg mucii. Care cafele, care libertate? Tot ajutorul contează și sunt lucruri pe care nu le poți cumpăra nici de la o filipineză cu care dormi în casă. Fiindcă oricine poate face un orez cu lapte, dar Mama Bu face cel mai bun orez cu lapte. Și, după ce l-ai gustat o dată, nimic nu o să îți mai placă.

Cele mai valoroase cadouri în perioada asta au venit de la mama mea. Care mi-a dat somn, timp cu mine și cu Horațiu.

Școala

Nu am aderat la trend-ul ”școala din România e de rahat”, fiindcă am văzut și niște școli din Anglia. Nu m-aș grăbi să ling pământul străinez doar fiindcă pe el calcă elevi care pronunță engleza ca Regina. Fiindcă nu e atât de simplu. Peste tot, dar peste tot, dragii moșului, avem școli bune și școli în care nu mi-aș da copiii nici să mă plătești în diamante rare. Mai avem însă și perspective. O pacientă îmi spunea despre școala din localitatea unde lucram, că e foarte încântată, numai lapte și miere. Eu cunoșteam copiii care o frecventau, mulți erau pacienții mei. Cu tot respectul, nu am înțeles încântarea.

În Anglia există școli private, la care nu ne-am fi putut înscrie copiii niciodată. Prețuri prohibitive chiar și pentru profesiile noastre.

Deci dacă nu îți permiteai școală privată, singura șansă la una cumsecade era să stai într-o zonă luxoasă. Trebuia să-ți cumperi casă scumpă, ca să-ți aparțină copilul de o școală bună. Colega mea dentistă, cu soț director la o mare fabrică de ciocolată, avea un credit barosan pentru o casă pe care nici nu o foloseau toată. Mi-a explicat însă că au cumpărat casa, dar au luat, de fapt, dreptul pentru copii să meargă la o anumită școală.

Aceeași dentistă, nu e banc. S-a dus la profesoara de engleză a unuia dintre copii, îngrijorată că băiatul nu știe să scrie. Avea probleme cu spelling, probleme de zicea mamă-sa că nu pricepeai dintr-o compunere despre ce-i vorba. Ce i-a răspuns profa? Să stea liniștită, că acum toate calculatoarele au autocorrect în funcție.

via GIPHY

Suntem fericiți acasă.

Să ne întoarcem a fost o decizie excelentă. Ne avem aproape părinții, sperăm să nu ne plece copiii. Dar fiecare e responsabil de propriile sale decizii. Povestea mea nu e și povestea lor sau povestea voastră. Iar ca să faci o alegere corectă pentru tine, e nevoie să trăiești sentimentul ăsta pe propria piele.

România nu e o țară perfectă, departe de a fi una. Dar niciun loc nu e perfect. Să nu-i credeți pe cei care văd doar câinii cu covrigi în coadă, care au plecat și nu mai vor să știe nici de mamă, nici de tată. Acolo sunt lucruri mai complicate, răni mai profunde și mă tem că țara nu e singura vinovată.

Pentru noi e foarte bine aici. Ne facem casă. Scriem bloguri. Construim vise. Creștem copii. Ajutăm oameni.

Ăsta e locul nostru pentru vremea asta. Când s-o schimba ceva, avem voie să ne răzgândim fără să dăm socoteală.