Iubirea pentru copilul tău e ca un soare. Rămâne pe cer chiar și când nu-i vezi lumina (Depresia și mama de la grădina zoologică din Uzbekistan)

depresia bestie miruna ioani

Știrea e din 31 ianuarie, iar video-ul e tulburător. Nu trebuie să vă uitați. Pe scurt, titlul e că o mamă din Uzbekistan și-a aruncat fetița de 3 ani în țarcul unui urs de la zoo. Mic, la finalul știrii, deși nu în toate publicațiile pe care le-am citit, zice că femeia suferea de depresie și că riscă 15 ani de închisoare.

Suferea de depresie…

Video-ul e oribil, mi-a lăsat un nod în stomac. Mai știți când glumeam noi pe aici, că ne vine să facem o prostie, să stăm la răcorică vreo săptămână așa? Mai știu precis când o cititoare mi-a scris că la balamuc mâncarea-i gratuită. Sigur că am râs și niciuna nu ne-am dat copiii pe post de prânz vreunui urs de la zoo, sigur că e teribil ce a putut face această femeie, sigur că acel copil va trăi tot restul vieții lui știind ce a făcut mamă-sa.

Probabil că acum 7 ani aș fi scris un articol foc și pară despre acest gest. Astăzi însă îndrăznesc să privesc altfel această crimă colosală. (deși fetița a supraviețuit, mama e acuzată de tentativă de ucidere)

Cât de goală de puteri trebuie să fie o mamă care își aruncă puiul la urs?

Cât de sleită de puteri, cât de secată de iubire? Oare știm noi care e viața acestei femei din Uzbekistan. Știm că are doi copii. Am citit în articolul unde scrie că fetița și fratele ei au primit acces gratuit la zoo pe viață. Deci există un frate.

Nu știu dacă ea își va mai dori să calce pe acolo vreodată. Ursul s-a apropiat de ea, a mirosit-o și a lăsat-o în pace. Îngrijitorii au intervenit imediat, au atras ursul într-un colț de țarc și au luat copila. Se pare că a suferit leziuni din cauza căderii (a căzut de la 5m), inclusiv o lovitură la cap. Am citit vești bune despre starea ei, că ar spune poezii cu asistentele prin spital. Că grădina zoologică îi va plăti taxele de spitalizare și că ursul cel blând n-a pățit nimic.

Dar poate ar fi totuși bine să ne uităm la acest videoclip.

Să se uite toată lumea, poate ar fi bine. Așa arată depresia, lume! Ăștia sunt colții ei. Când un părinte își aruncă puiul la urs. E cumplit, nu ne place, avem nod în gât. Sigur că e neplăcut să dăm piept cu realitățile fără floricele.

Dar depresia e o bestie cu colți ascuțiți pe care o mamă o poartă cu ea peste tot. La piață, la bucătărie, sub duș, în vise. Cine poate ști când bestia își iese din fire, pardon, din mamă? Mie mi s-a întâmplat să deschid gura și, de acolo, să iasă o fiară care nu știam că mă locuiește până-n momentul ăla.

Așa că da, să privim în video bestia.

Și să nu mai auzim niciodată că cineva ia peste picior depresia. Că trimite omul care suferă de asta să-și ia o ciocolată și să ”treacă peste”. Să nu mai auzim că depresia e o fiță, o boală modernă, un moft de plictisite. Mă îndoiesc că o femeie cu doi copii mici are vreme să se plictisească.

Oare această mamă și-a îmbrăcat fetița de dimineață cu gândul ”azi te dau la urs”?

Oare a mai spălat-o pe dinți înainte să plece? Oare i-a pus căciula pe cap, șosete în picioare? Sau poate doar s-a trezit acolo cu ea cocoțată pe balustradă, obosită, nedormită de te-miri-câți-ani, poate bătută de un partener abuziv, sigur că astea nu-s scuze, dar ne putem imagina. Poate a văzut o portiță, mintea i s-a încețoșat și a vrut s-o scape pentru un moment din închisoarea de viață în care se afla.

Sigur că nu avem de unde ști precis, dar putem bănui că nu a fost ceva premeditat. Că nu e un gest planificat, dintr-o răutate nemărginită. Nu e ca și cum cineva rațional își imaginează că arunci copilul la urs și, de acolo, mergi la coafor. E o gravă eroare de judecare și de simțire.

Sigur că eu nu-s vreun specialist. Țin însă bine minte când m-am trezit brusc în parc, că pe băiețelul meu îl alergau 3 câini vagabonzi. M-a trezit lătratul, n-a fost distractiv deloc. Nu știu cum am ajuns acolo, acea fracțiune de secundă era să mă coste TOT.

Poate ar fi bine ca ziarele să titreze altfel aceste știri. ”O mamă CU DEPRESIE și-a aruncat fetița…”

Precis ar fi bine ca depresia să fie luată în serios. De ce nu o luăm în serios? Prinsă în stadiu incipient, e ca un cancer care se tratează. Scăpată de sub control, e mult mai periculoasă.

Aveți grijă de voi. N-o lăsați pe nenorocită să vă fure iubirea pentru copil. Iar dacă acest lucru s-a întâmplat, nu sunteți voi de vină, să știți. Nici copilul.

Iubirea pentru copilul tău e ca un soare. Rămâne pe cer chiar și când lumina nu i-o vezi.

Iar nenorocitei îi poți veni de hac. Nu știu exact cum, poate nu există o rețetă, dar condiția esențială e să te trezești într-o zi și să îi dai la ficați.

Băgați.

 

Articolul anterior

”Escrocul de pe Tinder” -documentar Netflix despre cât de ușor îți construiești o identitate falsă în lumea reală

Articolul următor

Doamne, iti multumesc ca am gasit un barbat care îmi dă voie să fiu mama care-mi doresc pentru copiii lui

30 Comentarii

  1. Simona

    Din pacate am o prietena care a facut un gest reprobabil anul trecut vis a vis de fetita ei si acum este internata intr-un spital de psihiatrie… nimic nu prevestea… si totusi, acesti oameni traiesc langa noi ani de zile fara sa stim ce e in sufletul lor, uneori se ascund atat de bine si simuleaza fericirea… 😔

    • Vai, Simona. Sper ca nu a patit fetita ceva ireversibil!!! Ce groaznic trebuie sa fie sa traiesti cu asa o trauma toata viata! Spun asta pt amandoua.

  2. Nimeni nu poate stii ce a fost in mintea bietei femei. Cert e ca da, poti invinge aceste stari.

    Niste studii spuneau ca a sta de veghe, adica cu cat mai putin somn pentru o perioada, te mai poate scoate din astea.

    Zic asa, poate o fi cineva, vreo cititoare care e incercata.

    • Cat mai putin somn te scoate din depresie? Nu stiu, mi se pare periculos. Deprivarea de somn e metoda de tortura.

    • K.

      cred ca in foarte multe cazuri fix lipsa crunta de somn e cauza declansatoare – somnul e o nevoie neurologica, nu e un moft.
      eu am avut in doi ani jumatate o singura noapte de somn legat, in rest si cate 5-8 treziri pe noapte, noapte dupa noapte dupa noapte.
      incearca sa iti pui ceasul din 2 in 2 ore, sa te dai jos din pat, sa te plimbi din camera in camera de la 5 pana la 40 min, si fa chestia asta macar timp de 3 luni – nu vine nicio revelatie de la atata oboseala.
      iar eu fac deja terapie, in multe tari/familii – acesta ori e un subiect tabu, ori e un lux pe care nu si-l permit.

      • Si pe mine oboseala m-a facut KO cel mai sigur. Te transformi pur si simplu. Nu e ceva ce iti poti imagina: cum ai reactiona.

        Si odihna m-a vindecat cateodata. Doar ca na… 6 ani de alaptat and still counting 🤘🏼

    • A.

      Somnul este esențial si privarea de somn duce la epuizare si lucruri mult mai rele.

    • Maria

      Doamne fereste in ce secol traim x.x….. deprivarea de somn mai de graba te baga in depresie! 7 ani cu foarte putin somn si mult prea multe frustrari mi-au adus doar ura pentru viata si bani grei dati la terapie sa nu le fac si eu o supriza parintilor mei cum fac alti colegi de-ai mei de facultate.. si partea cea mai amuzanta e ca ai mei parinti nici nu cred ca exista “depresie” pt ei e suficient sa zambesti putin si iti trece. Deci deprivarea de somn te face doar mai vulnerabil din toate punctele si efectiv nu mai ai forta sa rezisti nici unor maruntisuri. Si scuza-ma ca m-am aprins asa dar parca o aud pe mama spunand “zambeste :)” cand ii spui de depresie inradacinata bine acolo de ani de zile..

  3. Rox

    M-am ingrozit…bine totusi ca fetita e bine…
    Ce cred eu ca ar ajuta este muuuuulta afectiune si atentie din partea sotului, preluarea cat mai multor treburi casnice, dat mamei timp pentru ea, cat de putin. Sotul e cel mai important pion aici. Iar din partea mamei, sper sa nu spun o prostie, sinceritate…strigati in gura mare, cu siguranta se va gasi macar o alta mama care intelege…

  4. Fela

    Depresia apare și când ai copiii mari. Contează sa ai pe cineva alături care sa observe. Contează sa găsești un dram de putere sa ieși de acolo. Contează orice mic ajutor. Am fost acolo, dar n-am știut. Am aflat mai târziu.

    • Exact. Depresia postpartum nu e din prima zi de viață a copilului până în luna a 6-a sau ceva. Poate apărea și după 1 an al copilului. Apoi, depresia nu ține cont de câți ani ai tu, copiii tăi, căsnicia ta, job-ul tău. Îți dai seama.

  5. Roxana

    Într-adevăr, lipsa somnului te transforma. Și rutina aceea zilnica.. Si eu am avut un pui de depresie. Ceea ce m-a făcut sa realizez și sa ma scutur a fost o discuție cu o mămică în parc, care a fost ajutata în ultimul moment. Era sa se arunce de la balcon cu copilul în brate. Au urmat zile în care o ascultam doar pe ea, povestea mea părea neînsemnata.. Parca îmi era rușine sa spun ca și pe mine ma încearcă..
    Cred ca e important sa fim atente unele la celelalte. Cum scria cineva.. Atât de de bine reușesc aceste mame sa mimeze fericire, ca nici nu știi de unde iese monstrul.

    • Exact, cred că e o chestie foarte intimă, o voce care îți spune: Nu, eu sunt mai puternică de atât, mie nu mi se poate întâmpla!

      Eu am trecut de două ori prin asta, a doua oară eram convinsă că nu mă mai prinde nenorocita de-un picior, că sunt echipată, pregătită, că recunosc semne, că o dau afară pe din ușă. Și LOL.

  6. Luiza

    Asa arata depresia , am vazut si o vad zilnic. Normal, nu mi-am aruncat copilul la urs, dar deseori ma gandesc ca poate la balamuc e mai liniste. Si ce e dureros, mai dureros decat gandul ca la balamuc e liniste, e ca prietenele, mama, sora nu ma cred. Imi zic ca ma plictisesc, ca sunt imatura. Prietenele care se lupta cu infertilitatea mai ca nu imi mai vorbesc cand le spun cat de goala ma simt. Si atunci ce sa fac? Nu imi ramane decat sa iau ca atare zi de zi si sa raman lipita de casa, familie si asa va trece.

    • Cami

      Indepartati pe cei ce va ranesc.. de aia sunteti trista. Ati vrea liniste, singuratate.. de ce nu stati intr-o camera cu copilul si sa faceti ceva placut? O cafea, sa impletiti, un rebus, in gradina ceva sau ce alte hobyuri aveti.. Si 40 min pe zi in plin soare e bine pentru depresie.. la o cafea, la un plantat de flori sau in parc…

    • Rox

      Draga Luiza, gaseste o mama care te intelege, vorbeste cu ea cand ai nevoie. Trimite-i Mirunei adresa ta de e-mail, sa mi-o trimita mie sau altora dispuse sa ajute. Suntem multe, suntem puternice, o sa razbim impreuna!

    • Cristiana

      Luiza, imi pare rau ca treci prin depresie, am fost acolo des si mult in viata asta si nu e deloc usor. Imi pare foarte rau si ca nu esti crezuta si sustinuta de cei apropiati, este foarte greu, poate cel mai greu. Ma intreb de ce atunci cand oamenii isi rup un picior nu le este negata realitatea, dar asta este acceptabil cand e vorba de dureri ascunse de privirile altora. Prietenele tale ce lupta cu infertilitatea au si ele drama lor, le e greu si lor, dar tot doare sa nu fie langa tine, imi dau seama.
      Ce sa faci? Sa consulti un specialist. Ca atunci cand te doare inima si mergi la urgente. Poti sa faci multe alte lucruri, dar in primul rand trebuie sa mergi la un psiholog sau la un medic psihiatru. Este foarte important si crede-ma ca o sa te ajute, chiar daca este foarte greu.
      P.s. Daca nu stii la cine sa mergi, cere aici ajutor, sigur se gasesc recomandari. Daca nu iti permiti financiar, te rog scrie tot aici si sigur vom gasi o solutie impreuna.
      Te rog nu astepta sa treaca de la sine si nu te chinui.

    • Luiza, oooooof, prietenele care se luptă cu infertilitatea suferă atât de mult, încât nu pot înțelege. Până nu ești părinte, nu poți înțelege. E un adevăr, indiferent cine se supără. Sper să găsești rapid un sistem de suport, măcar un loc unde să te simți acceptată. E un prim pas. Spune-mi cu ce te pot ajuta.

      • Ana

        Am facut si eu cunostinta cu depresia. Am mers umar la umar cu ea cativa ani si mi-am dat seama f tarziu ce se intampla cu mine. Asta cred ca e problema principala.. nu am avut o educatie in directia asta astfel incat sa o pot identifica, poate ca as fi scapat mai rapid. Dar cum sa fii educat in directia asta cand toti din jurul tau (familie, prieteni) spun ca e doar un moft, e un lux ce si-l permit doar cei bogati? Doar copilul meu m-a tinut pe linia de plutire si doar datorita lui nu am facut ultimul gest.
        Acum sunt bine desi tot ma mai viziteaza uneori, ne facem cu mana prin geam, ii arat degetul mijlociu si mergem mai departe. Psihoterapia de calitate ajuta enorm.

        • mișto asta cu degetul prin geam.

          E minunat ce ai zis despre copilul tău, într-adevăr cei mici au aceste superputeri.

    • Luiza

      Multumesc pentru mesaje, este linistitor sa stii ca sunt acolo cateva persoane straine care oifera mai multa intelegere si acceptare decat ti-au pferit personajele feminime in viata ta. Sa stiti ca sotul e aici cu mine, ajuta cot la cot in casa sau cu copiii. Durerea mea cea mai mare vine de la lipsa de empatie a prietenelor, lipsa de acceptare. Chiar daca sunt femei citite, moderne, le aud deseori “dar ai timp pentru depresie?”, de parca depresia este ca o tura la shopping.

      Am facut un pas bun zic eu, mi-am facut programare la psihiatru. Mult timp am vazut asta ca ultimul lucru pe care l-as face, ca acolo ajung cazurile grave si ireparabile. Terapia ajuta, da, dar e de durata iar eu am nevoie sa ies din mocirla asta in care lancezesc si simt ca nu mai ies.

      Multumesc inca o data.

  7. Elena

    Nici eu nu aș fi crezut vreodată că depresia există, până nu am simțit pe propria piele ce înseamnă. Totul a început odată cu pandemia, însărcinată fiind cu al treilea copil. Teama de a nu pierde sarcina și teama de tot ce se întâmpla în jur au crescut câte puțin în fiecare zi, până am ajuns să nu mai pot controla. Îmi ascundeam trăirile față de copii, de familie. Tot am alimentat gândurile negative până am scăpat lucrurile de sub control. Soțul meu era singurul care știa ce simțeam. Am crezut că după ce voi naște voi scăpa de teama care pusese stăpânire pe mine, dar nu a fost deloc așa. Dimpotrivă, teama a crescut și mai mult. Mi-era teamă de orice. Și de aerul pe care îl respiram. Copiii, cele mai de preț daruri din viața mea, nu mai reprezentau un motiv destul de puternic pentru a mă face să ies din situația asta. Simțeam un gol, nimic nu îmi mai aducea bucurie. Sunt foarte multe de povestit. Însă am reușit! Chiar dacă uneori mă mai încearcă anumite stări. Dumnezeu m-a ajutat. Cu rugăciune am început să am speranță! Soțul mi-a fost sprijin principal. Nu înțeleg cum a reușit să mă vadă zilnic o perioadă foarte mare de timp în starea în care eram și să aibă cuvânt de încurajare pentru fiecare moment în care nu eram bine. Și în același timp să fie și el bine. Mama, care a venit cu ideea să merg la un psihoterapeut (lucru care pe mine m-a ajutat). Familia extinsă, prietene care au trecut prin asta și care m-au învățat să am răbdare. Important este să îți dorești să ieși din asta, chiar dacă nu se vede luminița de la capătul tunelului. Fiecare om are contribuția lui în acest proces, dar cel mai important este ca TU să îți dorești și să faci ceva pentru asta. Să nu renunți, chiar dacă este cumplit de greu. Odihna este, într-adevăr, esențială! Chiar dacă nu prea mă odihnesc, atunci când o fac mă ajută. Apoi tot ce ține de natură, de ieșit în aer liber, cărți, muzică, întâlnirile cu prietenii, rude, cunoștințe, mici excursii, mici bucurii. Procesul de vindecare nu se întâmplă rapid, dar fiecare mic lucru ajută. Și încrederea că Dumnezeu ne iubește și nu ne lasă! ❤️

  8. Elenap

    Eu cred ca prea avem acces la multe informații negative, crime, etc. Mi-ar plăcea sa existe un jurnal cu știri pozitive de care sa te bucuri cand auzi…pai când majoritatea vad ce arata televiziunile oamenilor în ziua de azi logic ca o iei pe alte cai, oricât ai fi cu picioarele pe pământ. De aceea prefer ca tv sa fie pe radio și nu altceva. Consider ca muzica ne poate scoate din starea de depresie și nu numai si confesarea fie ea și pe hârtie sau pe telefon, pur și simplu să-ți așterne gandurile…a si sa nu uit un mic moment pe zi dăruit tie însăți…haide ti ca putem fetele…femeile sunt puternice, doar dam viata altor pui!!!

  9. Silvia R.

    Nu mai zic nimic. Pur si simplu, de cand sunt mama, am incetat sa mai judec alta mama, indiferent de gestul ei. Pentru ca nu stii niciodata ce e in sufletul ei.
    Doamne fereste!

  10. Ana

    Nu poate fi adevărat… Lipsa de somn poate să facă mult rău

  11. Irina G.

    Buna ziua. Eu personal nu cred că opinia publică ar fi mai sensibilizata de mențiunea că mama care își pune copilul in pericol are depresie. Ce e depresia? Un moft! Că bunicile nășteau 10 copii și nu făceau depresie. Că le mureau 5 copii și rămâneau 5 ,tot nu făceau depresie. Erau puternice, așa e viata,merge înainte, etc etc. Tot ar comenta toți că e o nenorocita, o femeie fara suflet,o nebuna, că nu îl merită, că alte femei fac tratament pentru infertilitate și uite aia ,i-a dat Dumnezeu copil și vrea să îl omoare’. Societatea tinde să blameze foarte mult o mama cu reacții necontrolate. Tații scăpa mai ușor. Ceva de genul “tata nu e ca mama, ea trebuie să reziste la orice, indiferent ce”☹️.

  12. Ema

    Depresia ataca oricând,oriunde,pe oricine.Nu doar manele sau femeile.Despre depresia la bărbați nici nu se vorbește,deși nu sunt scutiți nici ei. Și dace femeile pot vorbi deschis despre depresie, nu se poate vorbi la fel despre bărbați.Pt ca se așteaptă ca ei sa fie puternici oricând,sa fie Stanca solida pe care sa putem conta în orice imprejurare.Depresia,ca orice alta boala,nu alege între femei și bărbați. Iar lipsa de odihna a mintii,care nu ia pauza odată cu mersul la culcare ci lucrează in templul ei propriu. Depresia afectează nu numai mamele,e din ce în ce mai des întâlnită la copii cu vârste mici.Si semnele sunt acolo,sunt ușor de recunoscut,dar sunt ignorate.Nu e nevoie de un motiv anume.Se instalează treptat,în tăcere,și nu cred ca e doar boala omului modern. Exista și pe vremea bunicii și a străbunicii,doar ca nu se vorbea atât de deschis.In anii ’60 depresia era tratata cu pastile luate pe rețetă, prescrise oricui.

Leave a Reply

© 2007-2022 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 204 queries in 0.195 s