Nu contează cine are dreptate, important e să supraviețuiești – cum explicăm copiilor pericolele din trafic, încurajându-i să traverseze atenți

Mi-a livrat și mie facebook câte ceva despre cazul fetițelor accidentate pe trecerea de pietoni de către un polițist în sectorul 1. Am citit și păreri indignate de faptul că polițistul lua pulsul fetiței cu bocancul stâng. Dar ce m-a terminat a fost o transcriere a înregistrării dintre polițist și dispecerul de la 112.

Pe scurt, polițistul anunță că a accidentat ”mortal, cred” un copil pe trecerea de pietoni. Insistă să fie trimisă o ambulanță cât mai rapid. ”Un copil, un copil, un copil, spuneți-mi ce să-i fac, ce să-i fac, ce să-i fac”.

La un moment dat, conform hotnews.ro, pe înregistrare se aude cum poliţistul le strigă celor veniţi la locul accidentului: „Nu am voie să o mut de aici”, iar cineva spune: „E fetiţa mea”.

Aici mi s-a rupt filmul. Am văzut scena. Am auzit disperarea. Mi s-a oprit respirația.

Orice alt părinte va păți la fel.

Își va pune tot felul de întrebări și se va gândi câteva zile la acei părinți loviți în cel mai groaznic mod în care te poate viața lovi.

Îți vine să îți pui copilul sub un glob de cristal și să zici: lasă, domnule, măcar să fie viu, că uite în ce junglă trăim. După care îți dai totuși seama că viața în cușcă nu e o bucurie și încerci să te relaxezi puțin.

Așa că, în loc să disper, m-am gândit.

Ar fi util să facem o listă cu lucruri pe care îi putem învăța pe copii, ca să fie în siguranță în jungla în care totuși trăim.

Poate în provincie nu e același grad de haos ca în București, deși niciodată nu știi. E bine să fim vigilenți.

Văd zilnic oameni care se aruncă pe șosea și mă întreb la ce, Doamne-iartă-mă, se gândesc.

Părinți care sar șine de tramvai cu copilul într-o mână și ghiozdanul în cealaltă.

Bunici care abia se târâie și aproape-și dau duhul să mai piște verdele un pic.

Oameni care așteaptă schimbarea culorii la semafor la jumătatea trecerii de pietoni.

Mașini parcate pe zebră fără nicio jenă.

Șoferi care nici măcar nu încetinesc în apropierea trecerilor de pietoni.

Și oameni care efectiv se aruncă pe stradă, de parcă ar vrea să testeze cât timp poți supraviețui când dreptatea e de partea ta.

Atenție, nu insinuez nicio clipă că părinții fetițelor nu le-ar fi învățat toate aceste lucruri. Nicio clipă. Sunt sigură că accidentul acesta îngrozitor n-are nicio legătură și că s-ar fi putut întâmpla oricui, de orice vârstă și sex. 

Prima lecție: Nu contează cine are dreptate, important e să supraviețuiești

Da, pe zebră, pietonii au prioritate și mașinile au de oprit. Dar hai să nu testăm cât de bine țin frânele mașinilor care trec. Orice se poate întâmpla, mai important decât să avem dreptate e să avem grijă de noi.

A doua lecție: Stop! Oprim și ne asigurăm inclusiv când traversăm pe trecerea de pietoni

Opritul înainte de traversat e foarte important. Ne uităm la stânga, la dreapta și încă o dată la stânga.

A treia lecție: Pornim doar când vedem că mașinile încetinesc.

Ideal e să facem contact vizual cu șoferul. Eu am acest obicei să le mulțumesc, ridic mâna, ei dau din cap. Au început și copiii să facă asta. Am învățat din UK.
Apoi, la mijlocul trecerii, ne mai asigurăm o dată.

A patra lecție: Dacă avem patru benzi, avem și mai mare atenție.

Adesea o mașină oprește pe o bandă și altă mașină vine cu viteză pe cealaltă bandă și nu vede după ea. Se aplică lecție nr. 3.

A cincea lecție: Nu țâșnim dintre sau de după mașini parcate.

Fiindcă e foarte posibil ca șoferii să nu ne vadă. Spuneți-le că șoferii nu conduc uitându-se după copii. Plus că ei sunt mici și chiar pot fi greu de văzut câteodată. Iar șoferii sunt adesea distrași de telefonul mobil, radio sau altele.

Principala trecere de pietoni pe care o avem noi de traversat în drum spre și de la grădiniță e flancată de mașini parcate. Uneori sunt lăsate inclusiv pe zebră. E nevoie să faci câțiva pași pe șosea, ca să poți vedea și să fii văzut.

Dar în niciun caz nu mă consider îndreptățită când am pus piciorul pe trecere. Nu vreți să știți cât de mulți șoferi nici măcar nu încetinesc! Nu vreți să știți cum e când sunt la volan și trec pe acolo. Deși cunosc zona și sunt atentă mereu, am pățit să nu văd pietonul printre mașini.

A  șasea lecție: Când traversăm, mergem liniștiți. Nu fugim, nu ne grăbim.

Ca să avem timp să ne asigurăm, ca să avem timp să fim văzuți, ca să nu ne împiedicăm și să cădem. Nu ne grăbim nici dacă se grăbesc o sută, nici dacă ne claxonează, înjură, nu mă interesează.

Paranteză: Negațiile din lecțiile de siguranță rutieră

Aici simt nevoia să atrag atenția asupra negațiilor când îi învățăm pe copii cum să traverseze. Știm deja că ne facem mai bine înțeleși când folosim afirmații, fiindcă cei mici au tendința să nu-l audă pe NU din ”nu ne grăbim când traversăm”.

Așadar, îl putem transforma pe

• Nu traversăm în curbă — Traversăm prin locuri drepte, unde putem fi văzuți.
• Nu traversăm când ”vine” — Așteptăm ca mașinile care se apropie să treacă sau să se oprească.
• Nu trecem printre vehicule oprite. — Traversăm la trecerile de pietoni sau la intersecții.
• Nu alergăm pe trecerea de pietoni. — Mergem liniștiți și suntem atenți tot timpul traversării.
• Nu alergăm să mai prindem verde – Așteptăm la roșu, imediat se face din nou verde și trecem în siguranță

A șaptea lecție: Ca să oprească, omul reușește într-un singur pas, mașina – în mulți metri.

Când sunteți la volan, atrageți-le atenția asupra felului în care funcționează inerția, pietonii și semafoarele. Faceți experimente cu mașini de jucărie pe parchet. E mult mai simplu să pui frână ca om decât ca mașină. Șoferii nu sunt dușmanii noștri ca pietoni. Avem niște șosele de folosit împreună, după reguli simple și clare.

A opta lecție: Așteptăm să se facă verde pe trotuar, la doi pași de bordură.

În niciun caz nu așteptăm pe trecerea de pietoni! Când am început să conducem în București (atât eu, cât și soțul), ne trezeam că avem verde și oprim mașina în mijlocul drumului. Voiam să dăm prioritate pietonilor care păreau că traversează, doar că ei aveau roșu. Însă așteptau până pe mijlocul zebrei! Ce-i asta, domnule? Câte claxoane nu ne-am luat așa. Pe bună dreptate!

Ne-am obișnuit, dar încă mă derutează acest obicei pe care nu-l înțeleg nici să mă pici cu ceară. Nu cred că ajută pe nimeni jumătatea aia de secundă câștigată, cât ideea să mai șmecherească.

A noua lecție: Atenție la biciclete și trotinete!

Ne ferim de ele ca de mașini. Le trătăm ca pe orice vehicul în trafic. Le respectăm și așteptăm să oprească. Pot fi și ele foarte periculoase.

A zecea lecție: Atenție la glugă pe cap și căști în urechi.

Căștile în urechi pe stradă mi se par un pericol, mai ales în relație cu trotinetele și bicicletele, care fac zgomot mai mic decât o mașină. E foarte important să fii extra atent când traversezi și nu ai simțul auditiv să te ajute să fii în siguranță.

Gluga e o chestie testată pe frig. Îți îngustează mult câmpul vizual și îți iau ceva și din auditiv.

Pentru adolescenți, cred că sunt reguli de alt nivel:

Lăsăm mingea să ajungă în stradă, nu fugim după ea. Ne deplasăm cu ochii la împrejurimi, nu cu ochii în telefon. Nu fugim după mândre printre mașini. Coborâm de pe bicicletă/troninetă când traversăm. Mai sunt? Dacă aveți adolescenți, adăugați voi, că io, până acolo, mai am.

Cum predăm noi aceste lecții fain-frumos?

Practicându-le, dragii moșului. Să nu mai văd părinți care-și smucesc copiii peste linii de tramvai, oricât s-ar grăbi de tare. Nu există niciun motiv suficient de bun să îți riști viața. Poate acum ești tu cu copilul și te simți genial să faci o șmechereală, dar mâine când n-o să mai fie nimeni să-l țină de mână?

Când traversați cu copiii, folosiți-vă de ocazie să repetați lecția: ”ne uităm la stânga, la dreapta, încă o dată la stânga. E liber drumul? Dăm înainte. ”

Eu le turui de fiecare dată ca o moară stricată.

”Nu alergăm când traversăm. Mergem agale. Mulțumim (și fac cu mâna către șoferii care au oprit, de zici că io-s Regina Angliei)”

Celui mic îi spun mereu: ”Pe trecere ne ținem de mână”

Sper să preia această moară stricată și să devină vocea lor atunci când mama nu va mai fi acolo să îi țină de mână.

Băiatul meu cel mare face 6 ani în mai puțin de o lună. Nu mai durează mult și își va dori să meargă singur în locuri, să ia autobuzul și metroul. Îl învăț toate lucrurile astea, ca atunci când va pleca pentru prima dată, să rămân liniștită acasă. Să știu că știe. Că se descurcă. Vreau să știu că e pregătit și că face tot ce ține de el să fie bine.

Tudor e oricum primul apărător al regulilor pe lume. Rămâne să îi mai explic și faptul că mulți le ignoră și că n-avem încotro decât să ne păzim pielea. Fiindcă viața e mult mai distractivă când ai curajul să ieși din globul de cristal în care te-ar ține până la adânci bătrâneți mă-ta.