Să înțelegi ce nu poate el încă să înțeleagă e o superputere de mamă

înțelegi miruna ioani

Mama soțului meu mi-a spus că și băieții ei erau la fel ca ai mei. Să le spunem  dinamici. Cică așa-s băieții.

Îi iubesc până la stele, le-am dat uterul și țîțele mele, ei îmi dau pupici și mânuțe calde pe piele, deci sunt mulțumită cu schimbul ăsta de servicii.

Mi-a povestit despre cum bărbatu-meu a venit într-o zi de la grădiniță, foarte entuziasmat, să-i spună o poezie.

I-a spus-o în bucătărie, PE MASĂ.

Pe masă era o floare.

De ce te-ai urcat pe masă, l-am întrebat acum. Când era mare.

Voiam să spun o poezie, mi-a răspuns. Știu că pe masă era o floare.

Să-mi cadă blândețea din educație. Copiilor nu le pasă, surorile mele. Ăsta-i adevărul, chiar dacă îmi iau o sută de unfollow. Nu le pasă de florile tale, nici de telefoane și mail-uri. Nu le pasă nici măcar de starea ta de sănătate. Cu atât mai puțin aia mintală, care nici măcar nu se vede.

Copiii înțeleg ACUM și AICI.

Nu au capacitatea să abstractizeze.

Înțeleg cauză și efect destul de limitat. Țin minte povestea cu oul. Tudor a zis să-l mănânce, că se face mare. Foarte bine, l-a mâncat, apoi a observat că nu s-a făcut mare.

Să ne supărăm pe ei pentru asta ar fi ca și cum ne-am supăra pe ploaie.

N-are niciun sens, chiar nu contează.

Copiii înțeleg ACUM și AICI.

Nu au capacitatea să abstractizeze.

Așa că-i rolul nostru să oferim înțelegerea compensatorie.

Tocmai am inventat termenul ăsta, pentru că nu știu cum să spun altfel. E ca atunci când copilul tău nu poate mânca singur, dar nu îl lași să moară de foame. Compensezi și pui tu ceva în farfurie. Sau ca atunci când nu se știe îmbrăca singur. Compensezi cu o haină, doar nu îl lași să se târască dezbrăcat prin casă.

După ce copilul crește și învață să facă lucrurile astea de bază (să mănânce, să meargă, se să spele, să se îmbrace), nu avea impresia că e mare.

Vorbesc acum ca pentru mine, nu mi-aș permite să cert vreo cititoare.

Deci nu crede că rolul tău de mamă s-a terminat, când știe face pipi din picioare.

Exact așa cum îl hrăneai când nu știa ține lingura în mână și cum îl încălțai când nu știa dreapta de stânga, până ajunge la o anumită maturitate, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le ai de făcut pentru el e să înțelegi ce nu poate el să înțeleagă. Îi vom spune înțelegere compensatorie și vom ști că ne referim la faptul că nu ne supărăm pe ploaie.


Cred că vrem prea multe de la ei câteodată. Fiindcă avem atâta nevoie să nu se urce pe masă.

Oare n-am putea avea și poezii, și flori în aceeași casă?

 

Știu că facem cât putem. Că facem mai mult decât putem. Știu că e greu. Pentru că sunt mamă. Oare atât de mult să fi trecut de când am fost copil, încât nu-mi amintesc? Măcar ceva din ce simțeam? Măcar un strop, am fost acolo, nu se poate să fi uitat tot-tot, să nu mai știu nimic-nimic!

Bătătura mamei, care de fiecare dată începea s-o doară în vacanțe. Normal, că așa dor bătăturile când mergi mai mult pe picioare.

Accesele ei de tuse. Doamne ferește, femeia pur și simplu nu avea voie să tușească.

Clasa a 12-a, când m-am despărțit de un ficior care mi-a rupt inima, înainte de bac, în două. Mama avea niște pacienți chiar atunci. Sau poate pe cineva în vizită. Nu nu mai știu decât că nici asta nu avea voie. Eu o voiam pentru mine. Pe toată.

Voiam să nu o doară picioarele, ca să putem merge până la capătul lumii.

Voiam să nu tușească, pentru că asta ar fi făcut-o într-un fel nemuritoare.

Știu că toate astea sună ca din gură de gâscă răsfățată. Bine sau rău, asta îmi amintesc că am simțit prieteni. Poate asta simt și copiii noștri.

Stai, poate?

Ce greu e să le împaci pe toate! Și pe mama din tine, care are atâtea nevoi neîmplinite, dar și pe bătrânica sâsâită care o să vrea să-i răspundă copiii la telefoane. Și, mai ales, dintre cele care n-au fost enumerate, vrei să-ți împaci puiul. Care te vrea pe tine.

Cum o fi acea mamă pe care vrei să i-o oferi pe viață? Una care să-l țină de mână, fără să se supere pe ploaie. Înțelegere compensatorie. Limite. Și mutați florile de pe masă.

Să-i dai ce nu-și poate lua singur de mâncare.

Să-l îmbraci cât nu poate încă singur să se îmbrace.

Să-l duci unde, fără tine, nu s-ar putea duce.

Și să înțelegi ceea ce încă nu poate înțelege.

Să le faci pe toate fără să te superi pe ploaie.

 

Ce complicat și minunat e să fii mamă pe lume.

Articolul anterior

Doar mamele contează. Sunt singurele care nu-ți rămân mici și pe care nu ți le poate lua nimeni niciodată

Articolul următor

Fraudă ca la carte? Cum a încercat o vânzătoare să mă păcălească

5 Comentarii

  1. Denisa

    Am citit titlul in viteza si credeam clar ca te referi la soti cand zici” ei”.😀

  2. Silvia R.

    Pe tine pun mainile calde pe piele? Vreau si eu! Ai mei pun picioarele reci, ca nu vor sa poarte sosete :))
    Si da, ce bine ar fi sa nu ne suparam pe ploaie… dar uite ca ma supar cateodata, incerc sa nu fie atat de des.

  3. Cora

    As mai adauga ceva, din experienta mea de mama de pana acum: oricat de aiurea sau banal ar suna, baietii-s alta specie, dle! Adica posibil ca si fetele sa isi vrea mama toata, dar nu se urca pe masa ptr poezie! 😆😆

  4. Eli

    Fain termenul de “intelegere compensatorie”. Dar e dificila, mai ales cand, dupa nesfarsite discutii cu el despre emotii si sentimente si orice altceva de pe pamant si din stele, iti spune cu sinceritate (cum iti si doresti sa-ti vorbeasca, de altfel): Stiu ca ma iubesti si ca ti-e greu, dar sincer nu-mi pasa! (Da, are doar 5 ani, dar tot knock-out te face)

Leave a Reply

© 2007-2021 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 147 queries in 0.461 s