Femeile deștepte își poartă suferința ca pe o pereche de pantofi cu toc (p)

Oricât le-ar durea, pot vedea frumusețea din ea.

Am pus o poză pe net cu niște pantofi cu tocuri dramatic de înalte. Doișpe centimetri, mai precis.

Cineva m-a întrebat dacă sunt comozi.

Am râs, na.

Relația mea cu suferința s-a schimbat în momentul în care am născut. Primul copil a venit pe lume printr-o cezariană de urgență, care m-a traumatizat și din care mult timp nu mi-am revenit. Acele dureri postintervenție au fost ceva ce nu aș putea dori nici celui mai sângeros criminal.

Al doilea copil a venit natural, prin niște dureri care m-au ridicat la ceruri și le-au vindecat cumva pe primele prin care am trecut.

Ce-am făcut diferit? Pe primele am vrut să le ascund, să le ignor, să scap de ele. Eu voiam în filmul ăla perfect, cu ruj pe buze și botine de damă, păr coafat și plăcinte calde. Cu bebeluș nou și albastru-deschis în jur, iar realitatea a fost că la prima plimbare am căzut în genunchi pe stradă și am început să plâng. Durerea m-a rupt.

A doua oară, am căutat să învăț să accept durerea, pentru că ea urma să vină ca un musafir neinvitat. De care te poți stresa că îți numără șosetele aruncate sub pat sau de care te poți bucura că îți spune o poveste nouă. Dar care vine oricum la un moment dat.

Alegerea ta. Mai precis, a mea.

Nu e ușor să te împrietenești cu durerea.

E o superputere să poți vedea dincolo de ea. Să îți dai timp să stai în acel sentiment care te taie la stomac.

Nu e ușor să călătorești în timp.

E o superputere să te poți privi de peste 10 ani. Să știi ce și-ar dori tu-ul de atunci să facă tu-ul de acum. Sport? Să mănânce sănătos? Să se joace cu copiii mai mult?

Cineva îmi scria zilele trecute că îi place mult că atunci când mi-e greu, scriu, iar atunci când mi-e bine, tot scriu.

Hello, așa e viața! Nu apărem doar la sărbători. Nu ne trezim doar să-l primim pe Moș Crăciun.

Cel mai tare din trusa de machiaj mă enervează anticearcănul. De care, apropo, n-am văzut să abuzeze prea mulți domni. Pentru ei e ”felicitări, muncești mult, ești un bărbat puternic!”

Pentru ele e ”săraca de tine, nu prea te ajută bărbatu-tău la copil, n-ai avut noroc”.

Femeile n-au nevoie să fie compătimite. De ce ei sunt puternici și noi suntem sărace? Femeile au nevoie să fie adevărate. De ce s-a inventat anticearcănul pentru noi? De ce ne trezim dimineața după 5 întreruperi nocturne și vrem să arătăm fresh la birou?

Ba nu, lumeo, stai să vezi cât am dormit eu azi-noapte și cum funcționez în ciuda acestui nesomn. Păi sunt mai puternică decât dacă aș avea trei perechi de c0ae, să știi.

Glennon Doyle spunea că suferința e ca un bon. Nu-l mototoli, nu-l arunca la gunoi. Neapărat să-l iei la ieșirea din magazin! E dovada ta că ai plătit pentru tot. Să nu creadă cineva că ai furat ce ai în coș. Că nu meriți fiecare covrig. Să nu aibă cineva impresia că ”ai avut doar noroc”.

Știți, până și Iisus întâi a fost răstignit și apoi a înviat. Credeți că n-ar fi putut Fiul Domnului trece direct la desert?

Doar că nu funcționează așa.

Priviți suferința în ochi, mândriți-vă cu ea. E bonul vostru, dovada că meritați tot ce aveți bun.

Nu e ușor să nu încerci să scapi de durerea ta. Dar e o superputere să îți poți privi suferința în ochi. Să călătorești în viitor și să fii sigură că își va găsi un sens. Că pătimești pentru cineva care va învia. Tu, cea din viitor.