Cum ar fi să poți privi prezentul din viitor, exercițiu de două minute

Sunt o expertă în trecut. La fel ca toți oamenii din lume. Știu exact ce ar fi trebuit să zic, cum ar fi trebuit să fac, ce-ar fi fost mai bine să aleg. DUPĂ ce trece faza. Când nu-mi mai folosește la nimic, de fapt. Aș putea inversa treaba asta? Cum ar fi dacă exact așa cum știu analiza, judeca și înțelege trecutul, aș face același lucru pentru viitor?

Schimbă perspectiva, să vedem.

Zilele astea, m-am jucat mult în capul meu. Am derulat filme. Înainte și-napoi. Am pregătit clipe, am regretat trecut, am programat viitor. Pe termen scurt, că am trăit la intensitate mare.

Cum ar fi să poți privi prezentul din viitor, poftiți.

Suntem obișnuiți să privim prezentul din trecut. Așa se nasc regretele.

Ah, ce i-aș fi răspuns eu, să vezi ce deșteaptă eram!

Sau

Ah, dacă aș fi luat-o la stânga în loc de la dreapta, nu ar mai fi intrat în mine șoferul ăla neatent la semafor!

Sau

Mai bine rămâneam să dormim la prânz în Sibiu și nu mai stăteam în coadă pe Valea Oltului la accidentul ăla atât.

Dar de unde era să știi? Are vreun sens să gândești așa? Sigur, e bine să tragi niște concluzii și să înveți din propriile rutine și greșeli.

Exemplu: Nu, n-are sens să înfulec toată ciocolata în cămară după ce copiii s-au culcat, pentru că nu mă apuc luni de mâncat sănătos. M-am apucat în fiecare luni din ultimii 7 ani de zile, care-s șansele să-mi iasă chiar acum? Așa că, mai bine nu mai înfulec în prezent, e cel mai grozav plan pentru viitor.

Alt exemplu: Nu, n-are sens să cheltui tot salariul pe jeanșii ăia bengoși acum, bazându-mă că Viorica îmi dă banii înapoi și îmi plătesc rata cu ei. Viorica îmi tot dă banii de vreo 5 ani, care-s șansele să se țină de cuvânt tocmai azi?

Totuși, să rămânem cu picioarele pe pământ.

Adică, n-are rost să bagi aripioare crocante cu cartofi prăjiți, să nu-ți miști fundul de pe scaun, să fumezi ca turcii, iar la 50 de ani să te miri că ai obezitate și diabet zaharat. Ateroscleroză. Eventual, și-un preinfarct.

Duminică, ora 14.30, într-un apartament cu două camere. Mașina de spălat se învârte. Miroase a somn și-a usturoi din cuptor. Pași de tălpi goale pe gresie, un bebeluș caută brațe de mamă. Alt bebeluș care încă nu-i mare colorează. O mamă citește dintr-o carte și un tată taie pâinea proaspăt cumpărată.

Te uiți la gurița răsfrântă pe țîță și pare că lumii nu-i pasă. Auzi respirația cum se repetă și știi că viața-i frumoasă. Ți se face poftă de zacuscă și de-o pâine cu unt și cu dulceață. Aproape îți vine să faci o curățenie în casă, toată conexiunea asta îți face bine într-un mod profund și straniu.

Sigur, dacă te gândești când va fi gata casa și te auzi răspunzând ”la anul”, te enervează doar felul în care aceste cuvinte sună identic cu cele spuse anul trecut pe vremea asta. Sigur, dacă ai fi o tăntălană, te-ai enerva că de ce durează șantierul atâta și de ce costă mult peste cât ați crezut odată. Și ai fi dezamăgită cu nu petreceți primul vostru Crăciun în casă nouă, fiindcă știi bine că ăștia-s cei mai frumoși ani din viață și că ăsta era planul! Că acum aveți nevoie de curte mai mult ca niciodată, că toată lumea întreabă cât costă și nimeni nu se gândește că tu plătești cu ceva mult mai valoros: timpul.

Și copiii tăi, cu copilăria.

Apoi schimbi perspectiva. Pentru că ai decis că nu-ți mai lași mintea să te otrăvească. Pentru că ai văzut cum poți da zoom out și face lucrurile brusc să strălucească.

Fiți atenți aici.

Duminică, ora 14.30. Mașina de spălat se învârte. Miroase a somn și-a usturoi din cuptor. Pași de tălpi goale pe gresie, un bebeluș caută brațe de mamă. Altul colorează, mama și tata sunt amândoi acasă.

Te uiți la gurița răsfrântă pe țîță și îți amintești că viața e frumoasă. Că ăștia-s anii, măi, femeie. Că probabil veți petrece ultimul Crăciun în apartamentul vostru cu două camere. C-o să vă fie dor să trageți pe voi gecile și să coborâți la lac, să vedeți dacă s-au culcat gâștele. Că Luca e încă la un bloc distanță și Mega peste drum de stradă. Că toate celelalte Crăciunuri le veți petrece în mulți metri pătrați amintindu-vă cum înghesuiați un brad mare într-un apartament mic de două camere. Și câtă veselie și gălăgie încăpeau în ele.

Te uiți la gurița răsfrântă pe țîță, la mânuțele care se ivesc de sub mânecile groase, la piciorușele care aleargă spre gâște și îți dai seama că asta e perspectiva bună: copiii nu vor mai fi niciodată atât de mici ca astăzi.

Noi nu vom mai fi niciodată așa tineri.

Poți vedea asta? Nu există premiu mai mare la loterie!

Prima noastră noapte în casa nouă. Ultima noapte în apartamentul cu două camere. Crăciunuri mai vin, oamenii mai schimbă locul. Ce frumoasă e viața când ai zacuscă și dulceață.