Cea mai mare realizare a mea din ultimul an e că n-am sărit pe geam.
Am repere exacte, nu sunt o proastă, știu care a fost drumul, pe unde m-a dus și cum am ajuns aici.
Anul trecut, fix în ziua în care băiețelul meu împlinea un an, eram atât de praf, încât abia am scremut un zâmbet pentru pozat. Urma să fie cel mai bine păstrat secret al meu. Faptul că, de ziua lui, pe dinăuntru urlam.
Urma să mă văd cu Anca în parc, așa cum ne vedeam de obicei cu copiii, după ce-i luam de la grădiniță pe cei mari. I-am scris că ne vedem, dar să nu se supere că nu facem ceva special. Și am băgat o scuză, nu mai contează ce.
Nici măcar o pizza n-am comandat. Iar tortul aproape l-am ratat, fiindcă mi-am băgat numărul de telefon greșit când am completat, iar mailul nu l-am verificat.
Nu am invitat pe nimeni la noi, fiindcă pur și simplu nu puteam primi musafiri. Abia mă suportam pe mine. Pentru alții, nu mai aveam nici măcar un milimetru pătrat.
A fost mai puțin greu în momentul în care ea a zis ok, ne vedem ca și când era doar o altă zi. N-a venit cu cadou aniversar și nici nu vă imaginați asta cât m-a ajutat. Fiindcă n-a pus presiune pe mine deloc. Nici să-i invit, nici să zâmbesc. Iubesc oamenii ăștia care nu te obligă la obligații de niciun fel.
N-aș vrea să pară că mă plâng. Învăț să recunosc situațiile cu potențial de victimizare și să nu-mi dau voie să profit de ele ca să mă arunc înapoi în energia aia de preș, pe care o cunosc.
Povestesc doar ce mi s-a întâmplat. Au trecut prin mine niște sentimente și niște gânduri, care trec prin multe femei. Pentru care nu mă mai simt vinovată între timp. Și pe care le-am eliberat, nu le mai țin secret demult.
Fiindcă să vorbești, am găsit, ajută extrem de mult. Ajută atât de mult, încât i-am dat drumul gurii să spună lucruri pe care nici eu nu le știam. Vedeam că mă simt altfel după, mai bine, mai ușoară cumva.
O prietenă mi-a scris zilele trecute că-i vine să fugă de-acasă și că nu mai poate. Când auziți o femeie că vorbește așa, nu e o glumă. Deși oamenii râd.
Mamele nu au superputeri, să știți. Doar n-au alternative. N-au încotro și atunci se pun și fac. Nu ar trebui să le ridicăm în slăvi că, vai ce grozave sunt ele că n-au mai dormit de 5 ani, ci să ridicăm un deget să le ajutăm. Concret, nu cai verzi pe pereți. Nu intenții ciobănești. O ciorbă, o friptură, două ciorbe. Țin copilul eu. Vin la tine și mă joc pe covor până tu dormi.
Într-o dimineață, nu-l aveam pe Victor pe atunci, am sunat o vecină la ora 8.
-Haideți, vă rog, e urgent.
A venit femeia în halat.
Luați copilul două ceasuri, eu am nevoie să dorm.
Și m-am culcat.
Fiindcă o mamă chiar n-are superputeri, să știți.
Rămân recunoscătoare toată viața pentru ajutorul doamnei V.
N-o mai lungesc. Am scris cele de mai sus doar ca să știți că știu. Că mi-a fost și mie greu și că încă îmi e de câteva ori pe zi. Regret însă că vreodată am vrut să sar pe geam. O să iert însă și acest sentiment, dar nu sunt încă în acel loc.
Anul trecut, am scris pe blog despre un curs la care m-am înscris. Până să public articolul, locurile s-au epuizat. Când a început următoarea serie, am scris experiența mea din precedent. Câteva doamne s-au înscris. Am plătit participarea chiar eu pentru cineva.
Dacă vă întrebați ce am mai făcut eu, să știți că am continuat. M-am înscris la fratele mai mic al cursului din weekend-uri.
E vorba de cercul de femei al Mirei Loghin, care e trainer în comunicare non-violentă și coach. Mira e o femeie care a făcut miracole pentru viața ei (nu am detalii, e doar ceva ce intuiesc) și vrea să le dea mai departe.
O cunosc de trei (patru între timp) ani, de când am participat prima dată într-una dintre taberele ei.
Acest cerc este făcut din două ore pe care le petreci în compania altor femei. Ajută să ai niște noțiuni minime de comunicare non-violentă, dar Mira explică din mers tot ce ai nevoie să știi.
Pentru mine, a fost un spațiu de mare ajutor, unde s-au legat niște prietenii. Când se întâmpla ceva în timpul săptămânii, care mă enerva, doar gândul că vine cercul și am cui povesti îmi dădea putere să trec peste mai ușor.
VI-l recomand.
Nu suplinește terapia cu un psiholog, dar seamănă cu terapia de grup. Pe mine, cel puțin, m-a ajutat să aud că ce trăiesc eu se întâmplă copy/paste și altundeva.
Înscrierile sunt deschise, încă mai sunt locuri, deci poftiți. Puteți participa de oriunde din lume, doar să vă faceți loc în program.
Sigur că aceste cursuri nu sunt panaceu universal. Zic doar că, dacă ai ajuns cu lectura până aici, ceva în tine s-a mișcat. Cumva ai rezonat. Poate n-ai mai dormit de niște ani. Sau poate ți-e dor de tine, cum erai. Poate nici nu mai știi ce nevoi ai. Sau cum să le formulezi ca să primești ce îți dorești.
Cursul începe pe 20 septembrie și are loc timp de 12 săptămâni, în fiecare marți de la 16 la 18. Vezi, dacă îți place cum sună, ce face Mira aici.
Ce bine că n-am sărit pe geam, ce bine că suntem aici. Viața e o bucurie, de fapt, totul e să schimbi locul din care o privești.
A
Mi se pare extraordinar faptul că scrii toate astea public. Eu nu as avea curaj să scriu și sa citească toti cunoscuții mei. Chiar iti mulțumesc că scrii toate astea pentru noi. Eu am trecut prin toate etapele astea, ba chiar mai rău dar cred că nu m-a luat nimeni în serios desi le spuneam de câte ori cineva mă intreba ce fac. Nu spuneam “bine”. Chiar spuneam “nu bine” si le dădeam detalii dacă intrebau. Sunt chiar cumva supărată ca nici mama mea nu vrea sa ma ajute cu asta, adică ea e genul care așteaptă sa “imi treaca”, considera ca am tot ce imi doresc și nu am motive sa fiu intr-o stare de nefericire permanenta în ultimii 3 ani.
Am si eu 2 baieti de 4 si 6 ani, am trecut printr-o depresie prelungita cam 2-3 ani din care cam jumătate din timp, adica un an si jumătate a fost horror (depresie, anxietate cu somatizări fizice extrem de multe – cateva luni de zile, chiar 1 an, am tot umblat pe la medici ). Acum măcar conștientez care e problema si sunt mai ok de când conștientizez. Tot imi e foarte greu zilnic cu copiii, sunt nemulțumită de mine ca persoana din toate punctele de vedere, etc. Sunt prea multe de spus ca sa le scriu aici.
Miruna
Te simt rationala si constienta, intr-o observare responsabila cumva.
Stii, am ajuns sa cred ca nu exista leac, ci doar timp si tot ce poti face e sa speri ca totusi nu innebunesti.
Cred ca e greu, imi pare rau ca mama ta nu e sprijinjl care ar fi putut fi.
Sa stii ca si mie imi e greu des, dar intre dati, parca ma mai mobilizez. Sa iti traiasca baietii, sa te bucuri de tine si de ei.
Andreea
Chiar mi-a plăcut acest articol!
Da, fraților, mamele nu au fucking super puteri, au doar necesitatea de a merge mai departe. Și o fac ptr ca trebuie sa o facă și punct. Asa cum un războinic adevărat nu dezerta din lupta ptr ca era prea greu, asa sunt și mamele.
Dar știi ce găsesc eu a fi cel mai al naibii de greu? Nu doar să nu găsești sprijin real de nicăieri (hey tu A, de mai sus, I feel you, sis, referitor la mama care nu vede sau se face ca nu vede ca e greu) ci sa fie și tatăl copiilor un alt copil în casa ta. Ia de aici.
Ptr ca da, uneori mamele, bunicile, se fac ca nu vad sau pur și simplu nu vor sau nu își pot asuma ajutorul. De condamnat? Nu știu. Dar indiferent dacă condamni sau nu, greul tot nu e uneori ridicat de o bunica.
Și ptr ca uneori tații copiilor noștri sunt ei înșiși copii. Și nu doar ca nu își asumă responsabilitatea normală în familie, dar au și crize de personalitate în care pretind un nivel de atentie atât de ridicat, ca nu ai cum sa îl îndeplinești decât dacă efectiv te îngropi tu pe tine cu totul. Sa uiți ca exiști și sa te dedici doar acolo.
Eu mor când aud elogii acelor mame și soții atât de dedicate de și-au sacrificat viata ptr familie. Are cineva impresia ca acele femei, deep inside, au fost de-a dreptul fericite? Ca s-au cunoscut vreodată la interior? Ca au fost vreodată ele însele și și-au urmat visurile? Aa, ca au fost fericite prin fericirea copiilor cred – dar asta nu are cum sa fie tot. Refuz sa cred ca asta are cum sa fie tot.
Aceste femei merită compasiune, nu elogii. Nu să punem într-o ramă spre exemplu pe mai departe.
Ci sa ne luptăm ca mamelor sa nu li se mai impună puteri supraomenești.
Și asta doar printr-o schimbare totala de optica în societate se poate îndeplini la scala larga.
(ma ierți, Miruna, m-am răcorit aici, uite ai făcut și tu un grup de ajutor prin blogul tău 🙂 )
S
o schimbare in societate e si ca mamelor sa nu le mai pese absolut deloc de parerile nimanui. nu este destul sa va ganditi la binele copilului? de ce va mai faceti timp sa va intereseze de ce cred sau fac altii? atat timp cat e un deranj, nu ceva ce va face placere.
Miruna
Da, si eu cred la fel. Am si scris un articol, ca o femeie nu are nevoie de ajutor de la bunica, bona, menajera, ci de la barbatul ei.
Insa da, odata cu nasterea copilului, fetita devine brusc femeie, ca n-are incotro. In schimb, baietelul doar se trezeste ca i se spune tata, dar nu prea isi da seama de ce. Ramane in co ntinuare baietel si asta e.
Concluzia mea e ca nu e nici educatia, nici nu sunt ei rai, ci pur si simplu asta e natura lor.
Viata e mai simpla pt ei. Si nici nu se straduiesc sa imparta greul “ei”.
Nu stiu daca te ajuta cu ceva, dar foarte multi barbati sunt asa. Iar cand mai auzi cate o femeie ca al ei face si drege, intreab-o daca in fiecare zi.
Sau intreaba-te de ce simte nevoia sa spuna, daca e ceva normal pt ea.
Eu am dubiile mele, ca na. 🙈
Daiana
Azi e prima zi de cand am fetita (3 ani si 1 luna) cand stau degeaba, cand ma plimb doar ca sa ma plimb, pentru ca ea merge la gradi cateva ore. A venit la fix si nu cred ca e o coincidenta. Nu am prea mult ajutor, cine poate, nu vrea, cine vrea, nu poate si cine vrea si poate nu intelege. Imbratisari tuturor mamelor care sunt la fundul sacului.