Dacă, pentru mine, armonia e importantă, de ce uneori țip cel mai tare din casă? Despre asociere și repetiție între copii și părinți (p)

Pentru conștientizarea din acest titlu, am muncit oleacă, să știți. E transpirată bine, nu câștigată la loto. Am tras de niște fiare până să ajung la această concluzie. De niște fiare sălbatice, toate care zăceau în mine și mă mâncau pe dinăuntru. Mă sabotau în cei mai buni ani ai mămiciei mele.

O să scriu despre valori și despre cum trăim sau nu în ele. Despre tehnica scriitorilor ”Show, Don’t Tell” aplicată în parenting. Despre asociere și repetiție.

Care-s valorile tale, femeie?

Cu asta începe orice coach prima ședință cu tine. E o linie de pornire foarte importantă în viață.

Și îți dă o listă de valori, de unde poți alege. Sigur că nu sunt concepte necunoscute, doar că noi nu avem obișnuința să folosim aceste cuvinte.

Pentru mine, pe locul 1 este familia. Sănătatea, libertatea, iubirea.

După care urmează un șir de lucruri pe care le prețuiesc teribil, foarte importante pentru mine. Timpul, spațiul, liniștea.

Liniștea, nene.

Dar nu liniștea aia când toată lumea doarme, nu. Liniștea aia când treaba merge ca pe roate. Iar când ne enervăm, putem avea răbdare. Și chiar dacă ne mai împiedicăm, nimeni nu urlă. Nu ne grăbește. Nu-mi crește pulsul. Nici respirația nu accelerează. Și toată lumea șoptește.

Șoptește, domn’e.

A venit un moment în care cineva m-a întrebat ce fac eu ca valorile mele să existe?

Iar eu făceam lingurițe zburătoare. Uși trântite. Voci ridicate.

E despre chestia aia, dacă pentru mine e importantă armonia, de ce țip uneori cel mai tare din casă.

În momentele alea de maximă tensiune, copilul vede: când ești nervos, așa se face. Lingurițe zburătoare. Uși trântite. Voci ridicate. Palme împărțite. (Nu am lovit copiii niciodată, dar mecanismul de învățare e ăsta.)

Repeți de câteva ori și gata, a învățat lecția: cum se reacționează la furie.

Îi spui ”mie-mi poți zice orice, sunt prietena ta cea mai bună și te ajut când dai de belele, că te iubesc fără condiții”.

Și sparge copilul prima vază din sufragerie. Iei foc.

El asociază.

Apoi vine și-ți spune că a caftit un coleg la școală. Îl cerți. Păi, așa se poartă?!

A învățat el, prin asociere și repetiție, că mama e cea mai bună prietenă? Din contră.

Alta: Valoarea noastră e alimentația sănătoasă.

Și apoi îndeși coșul cu chipsuri și comanzi cola cu cina.

Asociere?

Ciuciu- alimentație sănătoasă. Aia e doar când vrea bunica să îi dea o gogoașă.

”Nu te mai uita la tabletă, ecranele îți fac rău” – dar noi o spunem cu ochii lipiți în telefoane.

Dăm în leagăn în timp ce dăm scroll pe instagram, vorbim la telefon în timp ce facem un puzzle.

Asociere? ”Tu nu ești important”. Tu, copilul.

Ce învață? Să ignore.

Tehnica ”Show, Don’t Tell”, pe repeat

E cel mai puternic mecansim de învățare la copii.

Numai că nu-i pentru când scrii romane, ci când crești copii. Tehnica asta la scriitori e în felul următor:

• în loc să scrii ”Gigel a spart o vază și maică-sa s-a enervat”, zici că Gigel a spart o vază și, când a văzut asta, mumă-sii i s-a umflat o venă, a început să respire sacadat, să scoată flăcări pe urechi și pe nas.
• traducerea lui ”mie-mi poți zice orice, că nu te cert, sunt prietena ta cea mai bună” e când sparge vaza din sufragerie și îi arăți că vorbeai serios. Nu-l cerți. Îl întrebi dacă e rănit. Dacă are nevoie de ajutor să strângă. Probabil că are. Îi spui că îți pare rău după vază, era de la străbunici. Și lui îi pare, cu siguranță. Lasă-l să îți arate asta. Fii de partea lui. Cea mai bună prietenă așa ar face.

Câte șanse credeți că avem? De câte ori putem demonstra că trecem testul, să-i zicem, testul Vazei Sparte?

De trei ori, de cinci?

Asocierea se face imediat, oricât ar fi de mic. E instinctiv. Mama mă ceartă, deci nu sunt în siguranță să îi spun ce-i adevărat. O dată, de două ori, întrebarea e de câte ori se poate repeta această asociere, înainte ca cel mic să învețe că nu-i poate spune orice maică-sii, că ea îl ceartă, de fapt, și nu e deloc cea mai bună prietenă a sa.

Vă zic eu cât timp avem. Foarte puțin.

Și atunci, revenim la trăitul în valoarea mea, valoarea mea.

Dacă armonia e valoarea mea, voi fi prima care nu va țipa. Dacă vreau să fiu cea mai bună prietenă a lui, nu-l voi certa nici când îmi va povesti că l-a caftit pe Ionică la grădiniță.

Sigur că nu-l voi lăuda. Ce i-aș spune eu lui Tudor e cam așa: Mulțumesc că mi-ai povestit asta! Pentru mine e important să știu că ai încredere să împărtășești ce s-a întâmplat. Mă simt apropiată de tine când te ascult.

Și aș lăsa-o așa. Dacă mai zice el ceva, foarte bine. Dar nu pun întrebări, că nu-s de la Poliția de sector. Iar el nu e la interogatoriu. În empatie, taci și asculți. Aș primi această confesiune ca pe un cadou. Și aș înțelege că e despre faptul că mi-a spus, nu despre că a caftit colegul.

Redeschid discuția cu altă ocazie, când emoția mărturisirii a trecut, când ne-am format deja o bază solidă a încrederii, când el știe deja că nu e certat, judecat, pedepsit. Atunci putem discuta mai departe și copilul are deschiderea să audă ce-i zici.

Înainte de asta, noi spunem doar să ne liniștim conștiința că l-am învățat, l-am educat, i-am arătat noi copilului cum se face când te porți așa cu colegul! Dar la el n-a ajuns nimic din ce-am vrut noi.

Ba dimpotrivă. Dacă îl cerți, educi, corectezi, el face altă asociere imediat.

Ca mâine să poată veni la tine să-ți spună că s-a drogat, e important ca astăzi să nu-l cerți că și-a murdărit pantalonii.

Ca mâine să poată veni la tine să-ți spună că e gravidă, e important ca astăzi să n-o cerți că și-a pierdut pălăria.

Însă ce ne spune tehnica ”Show, Don’t Tell”? Că nu e despre copii, ci e despre noi.

Când am înțeles că trebuie eu să-mi reduc timpul la ecrane, nu copilul, nu soțul meu, lucrurile s-au schimbat. Dar era mai simplu să-i critic pe ei decât să mă schimb pe mine.

Când am înțeles că sunt prima care strică armonia pe care atât de mult mi-o doresc, viața noastră a tuturor a devenit mai liniștită. Am fost prima care a tăcut. Nu  în sensul de a înghiți emoția, ci efectiv în sensul acustic al liniștii. A fost o zi în care am hotărât că nu mai țip.

Sigur că sunt și excepții, dar nu vreau să trăiesc într-un dublu standard. Una zic și alta fac.

Un exemplu excelent e grija față de mediu și sticlele reutilizabile ale celor de la ”La Fântâna”. Spunem despre noi că suntem civilizați și nu poluăm mediul, după care aruncăm munți de PET-uri la ghenă?

E apă plată îmbuteliată în sticle de 8l, livrată la ușă. Plătești ambalajul doar prima dată, după care doar apa din el. Dai sticlele goale și le primești pe cele pline.

E un serviciu chiar fain, vă scutește și de cărat bidoane. Puteți vedea variantele de pachete și prețuri aici.

Asta, apropo de valoarea în care trăiești. Sigur că nu putem trăi fără apă, dar am găsit o soluție să o bem în armonie cu planeta.

Sigur că nu putem fi părinții perfecți, dar avem soluții să fim părinții conștienți.

Am scris toate astea nu dintr-o poziție de ”eu le știu pe toate”, ci dintr-o poziție de ”vreau să fac mai bine”. Fiindcă am mare nevoie de antrenament și încep de la teorie. Că știu răspunsul la întrebarea ”cât timp avem la dispoziție?”.