Autoparenting-ul care îmi schimbă viața: Mă port cu mine ca și cum aș avea 15 ani și aș fi dependentă de tehnologie

autoparenting miruna ioani

De când Tudor are acces la ecrane, mi-am dat seama că sunt o ipocrită. Îi vorbesc lui despre cât sunt de nocive, despre cum îl agită, îl anesteziază, în timp ce eu nu-mi iau mintea de-acolo.

Sunt zile în care am senzația că am atâta treabă la butoane, încât copiii mă deranjează.

Și atunci mă enervez că ei mă întrerup, iar ei se enervează că mama lor e, de fapt, plecată.

Am auzit o conversație întâmplătoare la piscină între o mamă și o fetiță. Femeia era cu ochii benoclați în telefon și îi zicea la asta mică:
-Ce tot vrei, te-am adus aici unde ai atâtea distracții și tot pe telefon vrei să stai?! Îți ofer totul și lipită de ecran ești, ce nerecunoscătoare!

… în timp ce nu și-a luat ochii din telefon, of course. Mamă-sa, nu copila.

Ohoooo, și oricât ar fi fost de tentant, nu am judecat. Fiindcă a fost șocant să mă văd în oglindă.

Una dintre serile de dinainte să mergem în concediu a fost ieșit din comun de plăcută. Nu ne-am certat, nimeni nu s-a crizat. Amândoi copiii au făcut baie fără scandal, i-am spălat pe dinți și ne-am culcat.

Înainte să ne punem în pat, îmi căutam telefonul și … să identific diferențiatorul acestei seri minunate în familie.

Răspunsul era în geantă: mobilul!

Nu îl scosesem de acolo toată seara. Practic am fost doar cu copiii mei, prezentă. Și asta a făcut armonia la noi în casă.

Fiindcă unde îți este atenția, acolo pui și energia.

A doua zi, în drum spre grădiniță, i-am împărtășit fiului meu această observație. Și l-am rugat ca, de acum înainte, să mă ajute să-mi păstrez atenția, să nu zboare.

A fost încântat de propunere.

La mare am deschis laptop-ul o singură dată.

În rest, tot ce am făcut s-a întâmplat de pe telefon, în timp ce copiii dormeau sau se jucau cu bunicii, cu tatăl lor. În tabără, abia am rezolvat lucrurile legate de casă, care nu puteau fi amânate.

Învăț să mă organizez, prieteni.

Să nu mai fur timp, ci să-l aloc cu responsabilitate de om mare.

Simt nevoia să mă țin de telefon tot mai departe.

Iar când am din nou 15 ani și nu-mi mai scot nasul din ecrane, mă bazez pe cineva muuuult mai responsabil decât mine să mă aducă la ce e mai important în viață, Tudor, 5 ani și jumătate.

Am ținut așa departe telefonul, încât copiii mei nu mai vor în parc după grădiniță, ci să intrăm în casă. Știți de ce? Că ne jucâm de-a Barcelona. Sau de-a mersul la plajă. De-a taxiul. De-a magazinul. De-a restaurantul. De-a teatrul. De-a locomotiva. De-a Pongo.

Și în parc ne jucăm, dar nu-i același lucru. Sunt de acord în deplinătate. De fapt, când las jos telefonul, îmi aleg copiii.

Ce s-a întâmplat zilele astea? Am uitat de câteva ori să pun alarma. Mi s-a descărcat telefonul, că am uitat să îl bag în priză peste noapte. N-am răspuns la niște apeluri și nu am văzut niște mesaje.

Atât. Nu a crăpat internetul fără mine.

Și cine a fost la Barcelona? Cine a mâncat salată de șerpi, porție dublă? Cine l-a dus pe Mickey Mouse la teatru? Și cine a făcut mega afaceri cu Victor, care ți-ar vinde totul gratis?

De ce aprinzi telefonul, Miruno?

Te feliciți că nu mai ai televizor de 10 ani încoace, dar freci touchscreen-ul în sus și-n jos de parcă ai avea normă.

Vreau să fug, de aia.

V-am zis că e exercițiu de onestitate. Dacă nu vă ține căpuțul, dați exit de pe acuma.

De ce fugi?

De haosul din casă. (Viața cu doi copii nu e ca-n filme. Bietele fetițe, nu știu ce le așteaptă!)

Și ce face haosul fără tine?

Crește.

.

.

Și ce face haosul când rămâi acasă?

Da, se potolește.

Sigur, e o alegere.

E nedrept însă. Aș vrea să nu fie haos niciodată.

Și eu aș vrea ca ciocolata să nu îngrașe.

Da, ai dreptate. Câtă maturitate!

Și, atunci, ce poți face?

Să trimit puștoaica de 15 ani la culcare.

Nu cred că o să-i placă.

Serios? Ce surpriză!

Iar puștoaicele nervoase pot face haos și mai mare în tine.

Corect. Dar e ceva ce nu știi despre ele.

Ce anume?

Că le plac și lor liniștea și armonia.

Ah, puștoaicele pot fi îmblânzite?

Carevasăzică, ai dreptate.

Așa că, m-am oprit puțin, prieteni. Poate ați observat că n-am mai postat pe aici ca ceasul. Am intrat într-o altă zonă a vieții mele. Cred că-i zice alegere conștientă.

Posibil să-mi treacă sau posibil să mă țină. Iar când puștoaica mea face pe rebela, i-i prezint pe Tudor și pe Victor. Îi îndrăgește la comandă. Vă zic, de farmecele acestor doi tipi, nimeni nu scapă.

Articolul anterior

Ce te-ar convinge să faci un (al doilea) copil? 6 feluri creative prin care statele au încercat să-și crească natalitatea (p)

Articolul următor

10 ani de la absolvirea facultății: n-o să fiu o rochie sau un ruj, nicio diplomă sau un masterat. O să fiu doar fericită că îi văd (p)

9 Comentarii

  1. Silvia R.

    Daaaa, si eu vreau saa fug. Dar nu printr-un ecran. Ci de-a dreptul. Vreau o pauza doar pt mine, fara nimeni in jur. Visez cu patima la asa ceva, desi stiu ca nu pot avea.
    Cat despre ecrane, sunt drog curat.

  2. Elena

    Haoleu si eu simt la fel. Dar ce sa faci cand nu faci nimic pt tine si ecranele sunt asa la.indemana? Of, iar greu si eu incerc sa limitez dar si sa nu ma mai simt vinovata. La mine e usor ca stau cu ai mei care sunt generatia fara ecrane si simt cand sar calul, dar uneori nu ma pot lasa imediat(deh drogul) . Lucram la asta….

Leave a Reply

© 2007-2021 Și Blondele Gândesc | Powered by WordPress

Temă optimizată de Valeriu | 165 queries in 0.161 s